Consideratii metodice asupra dezvoltarii vocabularului elevilor din ciclul

primar

Cunoaşterea limbii române este o condiţie indispensabilă pentru

instruire şi educare, pentru modelarea personalităţii şi pentru asigurarea
participării la viaţa socială, lucru care se realizează în instituţiile de învăţământ
şi în afara acestora prin intermediul limbajului.
Cultivarea limbajului reprezintă unul din aspectele principale în
procesul de echilibrare a individului şi a colectivului, iar eşecurile în integrare
se datorează în mare masură capacităţilor reduse de întelegere şi de exteriorizare
prin limbaj.
Sudiul limbii române la clasele mici « asigură învăţarea unor
instrumente de bază ale activităţii intelectuale : cititul, scrisul, exprimarea
corectă, care au implicaţii în întreaga evoluţie viitoare a şcolarilor ! » 1
Sarcina principală a obiectului limba română în ciclul primar este
însuşirea limbii române standard. La aceasta se adaugă şi un minimum de
diferenţiere funcţional – stilistică, intrucât copiii studiază şi alte obiecte care au
o terminologie specifică.
Îmbogăţirea vocabularului, precizarea şi nuanţarea lui sunt favorizate
de faptul că elevii ştiu să citească şi se pot informa singuri şi pot descoperi
cuvinte cu sensuri noi. Între unităţile lexicale se stabilesc diferite tipuri de
legături–tematice, sinonimice, antonimice, omonimice, se produc diferenţieri în
utilizarea cuvintelor în funcţie de sfera utilizării lor.
a. Îmbogățirea vocabularului înseamnă, în primul rând, creșterea
numerică a cantității de unități lexicale (cuvinte).
Zestrea lexicală a elevului intrat în clasa I (aproximativ 2000 cuvinte) este
suficientă pentru a realiza înțelegerea cu adulții asupra câtorva aspecte esențiale
ale realității: viața copiilor, familia, omul, activități ale omului, mijloace de
locomoție, localitate, natură.
La sfârșitul clasei a IV-a ajunge la 4000-4500 de cuvinte, din care mai
puțin de 50% îl constituie vocabularul activ. Structura vocabularului se complică
nu numai prin faptul că acoperă noi aspecte ale realității prin lărgirea și
adâncirea domeniilor cunoașterii, cuvintele regrupându-se în câmpuri lexical-
semnatice, ci și prin faptul că se dezvoltă un sistem complex de relații între
cuvinte, se produce o stratificare a acestora în funcție de frecvența și importanța
lor în comunicarea cunoștințelor.
Creșterea cantitativă a vocabularului este strâns legată de creșterea lui
calitativă, adică de numărul de cuvinte cu mare frecvență în vorbirea curentă, de
capacitatea elevilor de a le utiliza în vorbire. Nu cuvintele care apar ocazional
sau termenii de strictă specialitate asigură fluența vorbirii, ci cuvinte care
1
Bideanu Eugen, Serdean Ion, Orientări noi în metodologia studierii limbii
române la ciclul primar, Bucuresti, E.D.P., 1981, pagina 5

1
desemnează aspecte fundamentale ale lumii obiective.
Toate obiectele de studiu contribuie la îmbogățirea vocabularului, dar
Limba romana are ponderea maximă, întrucât la celelalte discipline se urmărește
formarea unei terminologii specifice, pe când la obiectul limba română,
însușirea vocabularului limbii standard. Prin limba română standard înțelegem
„varianta limbii române nemarcată de trăsături dialectale, în care faptele de
limbă sunt utilizate cu sens denotativ; ea servește drept model neutru cu care
sunt comparate eșantioanele lingvistice cu trăsături locale, afective, expresive.” 2
Concomitent cu însușirea noilor cuvinte, elevii asimilează procedee de
fomare a acestora: derivarea cu prefixe, de exemplu prefixele în-, îm- (înnoda,
înnopta, împacheta, îmboboci, înfrățire, întrecere, împietrit), ne- (nerăbdare,
neliniște, neadevăr, neatenție, neîndemânatic, neuitat, nemărginit), stră-
(strămoș, străbun, străluci, străbate), dez-/des- (deznoda, descreți), răz-/răs
(răzbunare, răsfoi), re- (recunoaștere, retragere); derivarea prin sufixare, de
exemplu sufixele -eală/-ială (umezeală, îndoială), -ură (învățătură), -ărie
(copilărie), -ie (prietenie), -ică (păsărică), -el (băiețel), -iță (fetiță), -ior/-ițor
(frățior, domnișor), -aș (muguraș), -ean (orășean), -ist (chimist), -ut/-uță ( ieduț,
furnicuță), -tor (mirositor), -atic (tomnatic), -os (inimos), -esc (românesc), ește
(frățește); compunere (binecuvântare, bineînțeles, binevenit, anotimp, niciodată,
floarea-soarelui, Râmnicu-Vâlcea); formarea analitică (locuțiuni: a-și lua inima
în dinți, a-și da seama); conversiunea ( lecuit, rânit - substantive din adjective.
Însușirea sensurilor denotative (principale) și conotative (secundare,
derivate) ale cuvintelor, adică sensurile care pot fi aflate din dicționare,
corespunzătoare cerințelor limbii standard, constitie, de asemenea, un obiectiv al
îmbogățirii vocabularului.
De aceea, învățătorul are obligația ca atunci cand sunt explicate sensurile
noilor cuvinte să prezinte sensul fundamental, propriu-zis, și abia apoi, dacă este
cazul, sensurile secundare.

b) Precizarea vocabularului se refera la dedivarea sensului cuvintelor.

Elevii trebuie să cunoască sensul exact al cuvântului pentru a-l putea
sesiza și întrebuința corect. Explicarea cuvântului sau consemnarea într-un
carnet de cuvinte este insuficientă. Numai dacă este înâlnit și folosit în contexte
variate se asigură fixarea temeinică. Apoi urmează ca elevul să citească și să fie
pus în situația de a utiliza cuvântul.
De regulă, cuvintele din vocabularul fundamental sunt polisemantice,
rareori monosemantice. Precizarea sensului are ca obiectiv cunoașterea, pe cât
posibil, a structirii semnatice a cuvintelor.
Pe lângă aceasta, cuvântul poate fi utilizat și cu sens figurat, ceea ce
impune sesizarea si, pe cât posibil, însușirea procedeelor de expresie figurată. În
al doilea rând, în ciclul primar, elevii încep să realizeze intuitiv distribuția
2
Andrei, Mihail; Ghiță Iulian, Limba Română, E.D.P, București, 1983, pagina
167

2
elementară pe stiluri funcționale. Ei își dau seama că anumite cuvinte nu pot fi
utilizate decât în cadrul unei anumite discipline, sesizează limbajul figurat, fac
diferența între vorbirea cultivată la lecții și vorbirea neîngrijită. Ei învață să evite
diminutivele și augmentativele sau alte cuvinte marcate afectiv, nepotrivite cu
anumite situații de comunicare. De asemenea, învață să folosească, în legătură
cu o temă, anumite cuvinte populare, arhaisme, neologisme sau regionalisme.
Toate acestea țin de proprietatea termenilor, adică de concordanța între
cuvânt și idee. Cunoașterea structurii fonetice și grafematice a cuvintelor (chiar
intuitivă, elementară, prin ecxercițiu), a valențelor lor gramaticale asigură
claritate și corectitudine în exprimare. Pronunția dialectală (locală, neliterara),
incapacitatea de a face ”automat” analiza grafematică are drept urmare
exprimarea neclară și incorectă.

c) Nuanțarea vocabularului inseamnă înțelegerea și folosirea resurselor

oferite de sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie și de gruparea tematică a
cuvintelor.
Fenomenul de paronimie este mai frecvent decât s-ar părea. Copiii
confundă ușor structurile sonore similare și, în consecință, folosesc gresit
cuvintele. De exemplu, mere/miere, colivă/colibă, pavăză/pauză.
Actualizarea omonimelor în contexte tipice, care să le evidențieze sensul,
înlătură posibilele confuzii.
Antonimele sunt prezente drept procedeu de caracterizare a unor situații
antagonice.
Sinonimele nu sunt perfecte. Prin urmare, formarea seriilor sinonimice în
vocabularul elevilor le permite să aleagă termenul adecvat într-o situație dată.
Manualele includ numeroase exerciții și situații care urmăresc realizarea
acestora. De exemplu, nemiloasă, cumplită, sălbatică, rea pentru explicarea
cuvântului păgână.
Gruparea tematică implică referirea mai multor cuvinte la același sector al
realității. Cuvântul ”școală” poate fi considerat tema căreia i se subordonează:
an școlar, elev, copil, vacanță, coleg, festivitate, director, clasă, bancă, carte,
manual, învățătoare, a învăța. Orice cuvânt nou care are o tangență oarecare cu
școala intră în această grupare, ceea ce ușurează asimilarea și utilizarealui
adecvată.
Cuvintele izolate, care nu intră, sau intră în mod eronat într-un sistem de
relații oarecare, vor fi uitate sau utilizate în mod gresit.
Locuțiunile de toate felurile sunt, de obicei, neglijate, dar ele au o
încărcătură puternică semantică și expresivă, un potențial de comunicare
deosebit, de aceea trebuie introduse în vorbirea elevilor ca mijloc de nuanțare cu
valoare ridicată.
E suficient să înlocuim locuțiunile prin echivalente verbale neutre în
contexte pentru ca elevii să își dea seama de expresivitatea locuțiunilor.
Pentru nuanțarea exprimării, elevii încep să perceapă valorile figurate ale

3
cuvintelor. Textele din manuale oferă o varietate mare de procedee de transfer.
Deși copiii sesizează mai greu procedeele, totuși se poate recurge la o tipizare.
Exemple:
- adjective care evidențiază o caracteristică a unui obiect (epitete);
- substantive care apropie obiectul caracterizat de lumea oamenilor
(personificare);
- comparații;
- comparații prescurtate (metafore)
Îmbogățirea, precizarea, nuanțarea vocabularului privesc cantitatea și
calitatea vocabularului însușit de elevi.
Cultivarea limbii, a vocabularului nu se limitează numai la ciclul primar și
nici măcar la perioada școlii în general, ea devine o necesitate permanentă. Între
priceperile și deprinderile care trebuie formate reținem:
- Priceprea de a găsi sensul și forma corectă a unui cuvânt prin consultarea
dicționarelor, glosarelor și a altor surse de informare individuală;
- Priceprea de a alcătui repertorii de cuvinte explicate;
- Priceperea de a actualiza sensul cuvintelor în situații lingvistice potrivite;
- Deprinderea de a sesiza abaterile și greșelile care privesc forma și sensul
cuvintelor, precum și actualizare lor corectă, adică cultivarea simțului lingvistic,
formarea unei atitudini critice față de propria exprimare sau a altora.
- Capacitatea de a selecta cuvântul potrivit și de a organiza în mod conștient
comunicările orale, dar mai ales cele scrise, capacitate legată de autocontrol și
verificarea expresiei.
În formarea cunoștințelor și deprinderilor de limbă se disting două etape: etapa
pregramaticală - intuitivă de familiarizare cu noținunile de limbă și etapa
gramaticală elementară, de formare a primelor noțiuni propriu-zise de limbă.
La intrarea în școală, vorbirea gramaticală a copiilor, însușită anterior în
mod spontan, are o sferă de acțiune limitată, dar reprezintă suportul formării
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor de limbă.
a) În prima etapă (clasele I și a II a), gândirea elevilor păstreaza caracterul
intuitiv, fiind orientată catre asecte concrete ale realității. De aceea, în procesul
de cunoaștere, se simte nevoia de a se sprijini pe un material concret despre
limbă.
Activitatea de cunoaștere este dirijată spre perceperea aspectului material
- sonor și grafic - al limbii, adică: propoziția (delimitată oral prin pauze și în
scris prin majusculă și semne de punctuație), cuvântul - structură fonetică și
grafematică (silabă, fonem, grafem etc) și unitate de expresie - textul.
Aceste reprezentări conțin elemente de generalizare și abstractizare, îi
familiarizează pe copii cu specificul cunoștințelor despre limbă, făcând
accesibile cunoștințele pe care și le vor însuși mai târziu.
Aceștia încep să folosească o terminologie gramaticală (limitată, sumară,
uneori sugerată de perifraze), încep să desprindă sensul gramatical de cel
concret, de exemplu, percep legătura dintre forma cuvintelor şi modificările de

4
sens (muncitor-muncitori- muncitorii), acordul (casă mare/case mari) sau știu să
alcătuiască propoziții.
Elevii își formează deprinderea de a percepe și a produce texte în mod
conștient, referindu-se la o temă dată. Prima etapă a învățarii, cu un pronunțat
caracter practic-aplicativ, pregătește formarea - în etapa următoare - a primelor
noțiuni despre limbă.
Această etapă are un rol important în cultivarea vocabularului elevilor
deoarece ei dobândesc reprezentările de bază referitoare la cuvânt: structura
fonetică și gramaticală, sens, unitate de expresie, unitate gramaticală.
b) În etapa a doua (clasele a III-a și a IV-a), pe baza reprezentărilor
dobândite anterior cu privire la cuvânt și propoziție, elevii pot trece la însușirea
cunoștințelor legate de comunicare.
Elevii află despre cuvinte că acestea pot denumi obiecte, exprimă însușiri,
arată acțiuni, că își schimbă forma în funcție de gen, număr, persoană, timp, sau
că îndeplinesc funcții de subiect, predicat, atribut, coplement, ocupînd o anumită
poziție în structura propoziției.
Cuvîntul își dezvaluie astfel sensurile gramaticale, imaginea elevilor
despre cuvînt devine completă și complexă. În această etapă se produce trecerea
de la gândirea concretă, intuitivă, la cea abstractă, logică și gramaticală. Ea se
caracterizează prin elaborarea primelor noțiuni propriu-zise despre limbă și
printr-un început de fundamentare teoretică a priceperilor și deprinderilor.
Capabili de un efort intelectual mai mare, obișnuiți să rezolve sarcini
cognitive complexe, putînd corela mai ușor diversele cunoștințe acumulate,
elevii vor dispune mai eficient de ele în dirijarea, controlul și reglarea practicii
exprimării orale și scrise.
Cunoștințele și priceperile lexicale sunt introduse sub forma unor
explicații și exerciții situative în cadrul studiului părților de vorbire, referindu-se
la derivare, compunere, abreviere, grupare tematică, sinonimie sau antonimie.