1 Punctuatia

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA DE FILOLOGIE
CATEDRA DE LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ
Domeniul general de studii:

Ştiinţe ale Educaţiei
Specialitatea
Limbă şi literatură română
TEZĂ DE LICENŢĂ
Greșeli de punctuație în limba română
Autor:
Studenta ciclului I Dicusar Nadejda
Coordonator ştiinţific:
Stratan Natalia, dr., lector superior
Teza este admisă spre susținere

Proces verbal Nr. ___________________
Conducător științific _________________
Șef catedră _________________________
Chişinău-2015
Sumarul tezei:
Introducere.........................................................................................................................3
I: GREȘEALA-DIFICULTATE A LIMBII ROMÂNE……………………………….6
1.1. Motive care determină apariția greșelilor de limbă………………………………6
1.2. Tipologia greșelilor………………………………………………………………….8
II: PROBLEME TEORETICE PRIVIND PUNCTUAȚIA ROMÂNĂ…………….17

2.1. Din istoria semnelor de punctuație………………………………………………..17
2.2. Considerații privind semnele de punctuație în limba română………………….21
2.3. Funcțiile semnelor de punctuație………………………………………………….26
2. 4. Importanța studierii semnelor de punctuație…………………………………....30
III: SEMNELE DE PUNCTUAȚIE ȘI ACȚIUNEA DE CULTIVARE A LIMBII..32

3.1. Observații referitoare la regulile de
punctuație…………………………………...32
3.2. Erori de punctuație în utilizarea virgulei……………………………………..
…..34
3.3. Erori de punctuație în folosirea cratimei……………………………………...….38
3.4. Nemarcarea exclamarii sau a întrebării…………………………………….
…….43
Concluzii generale………………………………………………………………………45
Cuvinte-cheie……………………………………………………………………………50
Bibliografie……………………………………………………………………………...51
2
INTRODUCERE
Actualitatea temei de investigație. Este cunoscut faptul că în vorbire se stabilesc
raporturi logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziții care formează unități aparte
din punct de vedere al întelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, în afară de
procedeele gramaticale, pauzele, intonația și întreruperea șirului comunicarii, exprimarea
în scris necesită întrebuintarea unor mijloace grafice cu ajutorul cărora să poată fi redate
aceste procedee. Astfel se explica crearea punctuației-un sistem de semne
convencționale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonatia, întreruperea cursului
vorbirii. În utilizarea semnelor de punctuație, trebuie avute în vedere, de asemenea,
schimbarea topicii, reliefarea intenționată a unor component ale enunțului, rolul lor
expresiv.
Folosirea semnelor de punctuație se supune unor reguli care au în vedere rolurile
lor, detaliate în lucrările normative.
Lipsa semnelor de punctuație dintr-un text, ca și folosirea lor fără logică, ar putea
crea dificultăți în înțelegerea acestuia.
În opinia lui A. Ciobanu ,,a utiliza corect semnele de punctuație aceasta înseamnă
a te face înțeles, inteligibil pentru acel care te citește, a-i ajuta eventualului cititor a
înțelege cît mai adecvat posibil gîndurile și sentimentele emise de vorbitor.” 1
Actualitatea temei investigate rezidă în interesul sporit manifestat de cercetători
în ceea ce privește scrierea corectă. Nerespectarea regulilor de punctuație duce la confuzii
de tot felul, la denaturarea sensului și îl derutează pe cititor.
Rostul punctuației este în esență să asigure, în limitele posibilităților ei,
transpunerea corectă în scris a ideilor, sentimentelor, atitudinilor vorbitorului, în vederea
receptării corespunzătoare a acestora la lectură. Ca atare, înțelegerea unui text – corectă,
completă, fără rest, conformă cu ce exprimă și cum se exprimă vorbitorul – depinde în
mare măsură de corectitudinea întrebuințării punctuației. Întrebuințarea ei
necurespunzătoare sau omiterea ei în situații care o impun pot produce confuzii,
denaturarea conținutului comunicării sau pot crea modificări de sens neconforme cu
intențiile textului.
_________________
1
Ciobanu A. Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina, 1992, p. 9
3
Vorbitorii limbii trebuie să țină cont de faptul că „limba, alegerea şi cursivitatea
expresiunii e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii” (M. Eminescu).
Gradul de studiere a temei. Preocupările pentru cultivarea limbii au o tradiție
bogată în lingvistica românească. De diverse aspecte, privind punctuația în lingvistica
românească, au fost preocupați următorii cercetători: Avram M., Probleme ale exprimării
corecte. București: Ed. Academiei Române, 1987; Beldescu G., Punctuația în limba
română. București: Gramar, 2009; Bărbuță Ion, Punctuația în limba română. Chișinău:
Tipografia Centrală, 2009; Ciobanu A., Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina,
1992; Furtună C., Aspecte ale punctuației gramaticale și stilistice în limba română
actuală. Tîrgoviște: Bibliotheca, 2006; Nedelcu I., 101 greșeli gramaticale. București:
Humanitas, 2013; Rădulescu Ilie-Ștefan. Să vorbim și să scriem corect: erori frecvente în
limbajul cotidian. București: Niculescu, 2002; 2009; Șchiopu C., Vîlcu-Șchipou M.
Comunicarea: greșeli și soluții. Chișinău: Tocono, p. 49
Scopul tezei. Studiul de față își propune să demonstreze că punctuația este un
element component și indispensabil al culturii scrisului și al corectitudinii lingvistice.
Pentru a realiza scopul fundamental al tezei noastre, ne-am propus următoarele
obiective:
• identificarea cauzelor producerii greșelilor;
• evidențierea tipurilor de greșeli de limbă;
• definirea termenului de punctuație;
• determinarea funcțiilor semnelor de punctuație;
• investigarea istoriei semnelor de punctuație;
• relevarea importanței studierii semnelor de punctuație;
• depistarea și descrierea cazurilor de neutilizare a virgulei în cadrul
propozițiilor și a frazelor; nemarcarea exclamării sau a întrebării.
Suportul metodologic. În scopul tratării multilaterale și cît mai complete a
obiectului de studiu, am apelat succesiv la mai multe metode de cercetare, menite a se
susține reciproc și de cele mai multe ori fiind complementare. Metodele și procedeele de
investigare sunt următoarele: metoda comparativ-istorică, metoda desciptivă, metoda
analizei structurale, inducția, deducția etc.
Importanţa teoretico-practică. Materialele acumulate în teză se pot folosi ca
material didactic aplicativ atît în cadrul orelor de Limbă şi literatură română în şcoală, cît
4
şi la cursurile universitare de Ortografie și punctuație, Greșeli de limbă, Cultura vorbirii
etc.
Conținutul tezei. Lucrarea este structurată în felul următor: Introducere, 3
Capitole, Concluzii generale, Cuvinte-chieie, Bibliografie .
În Introducere se argumentează actualitatea temei cercetate, se formulează scopul
şi obiectivele de investigaţie, gradul de studiere al lucrării, metodele utilizate în teză. Tot
în acest capitol este reflectat conţinutul celor două capitole.
Capitolul I, GREȘEALA-DIFICULTATE A LIMBII ROMÂNE este consacrat
tipurilor de greșeli de limbă atestate în literatura de specialitate. Cercetările efectuate au
permis să arătăm cauzele producerilor greșelilor în limba română actuală. .
Capitolul II, intitulat, PROBLEME TEORETICE PRIVIND PUNCTUAȚIA
ROMÂNĂ, are intenția de a realiza o istorie a punctuației și punctează cîteva momente
esențiale pentru o viziune de ansamblu asupra punctuației si rolul ei de-a lungul timpului,
în istoria scrisului.
Un moment important în această evoluție a semnelor l-a constituit apariția
tiparului, unele modificări, adaptări fiind datorate chiar tipografiilor, datorită cărora a
început să se impună și să se sistematizeze folosirea lor.
S-a demonstrat că punctuația este în mare parte, un auxiliar grafic al sintaxei.
Semnele de punctuație despart unitățile sintactice (părțile de propoziție, propozițiile și
frazele) în funcție de raporturile existente între ele. Punctuația are o deosebită utilitate
pentru transmiterea și receptarea corectă a unui text.
În cel de-al III-lea capitol, intitulat, SEMNELE DE PUNCTUAȚIE ȘI
ACȚIUNEA DE CULTIVARE A LIMBII, se susține că semnele de punctuație nu pot fi
înțelese în totalitate fără a fi puse în relație cu receptarea textului, lectura. Textul nu
există, nu poate fi conceput în absența acestora; semnele nu constituie elemente ce se
adaugă textului, ci elemente care constituie textul în dimensiunea lui sintactică și
semantică.
Aici se vor discuta mai multe greșeli care decurg din necunoașterea sau din
nerespectarea regulilor de utilizare a virgulei, precum și despre două semne de punctuație
care au rolul de a marca o anumită intonație: semnul exclamării și semnul întrebării. În
acest capitol se va vorbi și despre erorile de punctuație în folosirea cratimei.
La finele lucrării sunt prezentate Concluziile generale desprinse din teza noastră.
5
I: GREȘEALA-DIFICULTATE A LIMBII ROMÂNE
1.1. Motive care determină apariția greșelilor de limbă
Este cunoscut faptul că greșeala reprezintă unul dintre principalele motoare ale
dezvoltarii limbii.
După cum s-a remarcat în lucrările de specialitate, cauzele greșelilor, ca și cauzele
inovațiilor, sunt diverse. Astfel, au fost identificați cîțiva factori care au provocat greșeli
de limbă: cunoaşterea insuficientă a unei limbi (intervine în situația în care o limbă este
vorbită de un străin.). De exemplu: Erea bine., A loat pâine., Mătura e după ușe.
Asemenea greșeli săvîrșite de un străin constituie adesea motv de glumă pentru vorbitorii
limbii date.
Cel de-al doilea factor este comoditatea. Acest factor intern de abatere se
manifestă foarte bine în fonetică şi în vocabular. Astfel, în fonetică, sub forma
acomodării, asimilării grupul des- devine dez- prin asimilarea consoanei finale a
prefixului la consoana iniţială a temei: dezdoi faţă de desface. La nivelul vocabularului,
fenomenul se manifestă sub forma elipsei. De pildă, în română, pătlăgelele roşii şi
pătlăgelele vinete au devenit roşii şi vinete. Tot elipsă avem şi atunci când despre cineva
se spune că „nu are stare materială”, considerându-se inutilă precizarea „bună”.
În vorbirea neliterară se aude: mîncarea de ieri mi-a cauzat, pentru mi-a făcut rău,
mi-a cauzat o neplăcere1
Al treilea factor este este analogia - forma prin care se manifestă legea generală de
regularizare şi de organizare coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei
limbi. Acţionează deosebit de puternic în gramatică şi morfologie. După modelul tipului
„rac/raci, sac/saci, mac/maci, drac/draci”, substantivele copaci, bocanci, cu o formă
unică pentru ambele numere, capătă o formă nouă, analogică de singular: copac, bocanc,
integrându-se în sistemul limbii, care cere o netă diferențiere a singularului de plural. 2
O altă cauză a abaterilor lingvistice, mai ales de natură lexicală, este snobismul
unor vorbitori, care, din dorinţa de a se evidenţia, recurg la cuvinte neologice, rare şi
enfonice, ocolind tot ceea ce pare simplu şi demodat. Sunt căutate de multe ori cuvinte cu
un corp fonetic mai dezvoltat, obţinute prin derivare mai ales cu ajutorul sufixului
___________________
1
Guţu Romalo V. Corectitudine şi greşeală Bucureşti:Humanitas, 2008, p.23
2
Ibidem
6
abstract „- itate”. Mai recent putem vorbi despre o „epidemie” a acestui derivat la modă.
De exemplu: adresabilitate, adaptabilitate, aplicabilitate, comunicabilitate,
conflictualitate, fabricitate, timprolitate, ritmicitate, promovabilitate etc. Asemenea
derivate, foarte frecvente în terminologia ştiinţifică sau tehnică şi în critica literară, sunt
inutile, întrucît vin să dubleze un cuvânt existent în limbă.1
În viziunea lingvistei Isabela Nedelcu cauzele care determină producerea greșelilor
sunt: nivelul scăzut de cultură, dezinteresul față de exprimarea corectă, neatenția, lipsa de
inspirație sau graba sunt doar o parte dintre acestea, care ar putea fi considerate externe
procesului propriu-zis de formulare a enunțurilor. Domnia sa se oprește asupra cîtorva
cause ale apariției greșelilor, care sunt mai mult de natură lingvistică. Una dintre ele este
neglijarea caracteristicilor morfologice sau și sintactice ale cuvintelor. Utilizarea formei
adjectivale drage la plural (dragele mele colege), sau nemarcarea cu pe a complementului
direct exprimat prin care (cartea care am citit-o, în loc de carte ape care am citit-o) sunt
doar două exemple de acest tip.2
Contextul poate oferi o serie de circumstanțe care favorizează producerea
greșelilor. Un exemplu de greșeală favorizată de context este acordul prin atracție. De
exemplu: Neînțelegerea problemelor au făcut să apară tensiuni între angajați, în loc de
Neînțelegerea problemelor a făcut să apară tensiuni între angajați
Influența masivă a limbii străine, în special a englezei, reprezintă sursa a
numeroase greșeli. Pentru a le evita, trebuie să se țină seama de faptul că unele
împrumuturi nu au fost adaptate și, de aceea, păstrează caracteristicile limbii din care
provin, dar altele au fost parțial sau integral adaptate și, de aceea, trebuie să respecte
normele aplicabile limbii române (se pronunță postură, cazinou, nu postiură, cazino,
după franceză). Se preiau adesea nejustificat modele străine, care le înlocuiesc pe cele
existente în limba română. De exemplu structura a discuta pe, în loc de a discuta despre.
Influența limbilor străine se poate observa, în grade diferite, în toate domeniile la care ne
referim: pronunțare, punctuație, morfologie și sintaxă.
Uneori, greșeala este chiar rezultatul ,,grijii” pentru o exprimare corectă. E vorba,
în acest caz, de fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de hipercorectitudine,
discutat de Th. Hristea: ,,Ca tip special de abatere lingvistică, hipercorectitudinea se
__________________
1
Silvestru E. Tendinţe actuale în limba română. Bucureşti: Fundaţia România mare, 2008, p. 14
2
Nedelcu I. 101 greșeli gramaticale. București: Humanitas, 2013, p. 22
7
datorește, în ultima analiză, efortului conștient al subiectelor vorbitoare de a se conforma
normelor în vigoare ale limbii literare. În dorința lor de a evita anumite greșeli (în special
de pronunțare), vorbitorii ajung să modifice chiar aspectul corect al cuvintelor și, mai rar,
să comită unele erori de scriere sau de ordin gramatical.”1
Hipercorectitudinea explică greșeli de diverse tipuri (de exemplu, pronunțarea
(este), în loc de (ieste), forma de genitiv săptămînei, în loc de săptămînii, acordul greșit
al verbului impersonal a fi: Ce-s cu banii ăștia?).
1.2. Tipologia greșelilor
În literatura lingvistică au fost evidențiate mai multe tipuri de greșeli:
1. Greșeli de pronunțare, greșeli de scriere, greșeli de punctuație
Scrierea cu literă mică sau mare
1. Scrierea cu majusculă
Se scriu cu literă mare:
• toate cuvintele care compun formulele de politeţe: Domnia Sa, Domnia
Voastră, Excelenţa Voastră, Sfinţia Sa, Măria Ta;
• numele proprii simple, iar la cele compuse numai la primul termen cînd
numesc organisme de conducere sau compartimente de instituţii: Direcţiunea
Secretariat, Serviciul de contabilitate; Consiliul de administraţie, Comisia
diriginţilor, Catedra de limba română;
• denumirile marilor epoci istorice: Evul Mediu;
• numele instituţiei chiar cînd este folosit eliptic, adică în loc să se spună „X este
student la Universitatea Politehnică din Bucureşti” se spune „X este student la
Politehnică”; „X lucrează la Ministerul de Externe” – „X lucrează la
Externe”;
2. Scriere cu literă mică
Actuala ediţie a DOOM reglementează unele efecte stilistice, dar mai ales cele
urmărite de graficieni prin scrierea cu literă mică a cuvintelor care, în mod obişnuit, se
scriu cu majusculă. De exemplu, nume de autori şi titluri în grafica titlurilor de pe
copertele unor cărţi sau la televizor.
_______________
1
Hristea Th. Hipercorectitudinea în limbă. În: România literară, IX, nr. 10, p. 8
8
Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte
Scrierea cuvintelor compuse
Adverbe
Între cele două rostiri ale cuvîntului compus deseară / diseară, se recomandă
varianta deseară.
Se scriu cu cratimă adverbele compuse: alaltăieri-dimineaţă, azi-mîine,
azi-noapte, mîine-dimineaţă, mîine-seară.
Pronume şi adjective pronominale
Se revine la scrierea într-un cuvînt a tuturor formelor pronumelui niciunul/
niciuna şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun / nicio.
A nu se confunda formele pronumelui şi adjectivului pronominal cu îmbinările
libere omofone în care nici are valoare de conjuncţie copulativă. Nici are valoare de
conjuncţie cînd corelează cu al doilea nici. De exemplu: Nici un căţel, nici o pisică n-au
intrat în curte. (conjuncţie + articol); Nu vrem nici un măr, nici două. (conjuncţie +
numeral); Nici unul, nici altul nu mai au nimic de spus. (conjuncţie + pronume).
Cînd nu se corelează cu al doilea nici, cuvîntul are valoare de adverb: Nici nu
vreau să aud.; N-avem niciun caiet.
Substantive
Substantivele compuse se scriu cu cratimă: bun-rămas, cuvînt-înainte, watt-oră,
mai-mult-ca- perfectul.
Scrierea locuţiunilor
În odată ce (locuţ. conj.), odată cu (locuţ. prepoz.), dintr-odată (locuţ. adv.),
cuvîntul odatăse scrie într-un cuvînt.
Scrierea grupurilor de cuvinte
Grupul după prînz trebuie scris cu blanc, nu cu cratimă. Se scriu cu cratimă: bine-
crescut, bine-cunoscut, bine-venit. 1
Accentul. În funcţie de uzul literar, normele actuale recomandă:
• o singură accentuare la cuvintele: adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă,
doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, miros, regizor, sever, unic;
• se admit variante accentuale literare libere la unele cuvinte precum: acatist /
_____________
1
Lăzărescu R. Ortografia pe înțelesul tuturor. București: Corint, 2008, p. 20-23
9
acatist, anost / anost, antic / antic, gingaş / gingaş, intim / intim, jilav / jilav,profesor /
profesor, trafic / trafic;
• este respinsă de normă ca incultă accentuarea cuvîntului butelie, corect fiind
butelie; de asemenea se resping accenturări mai vechi: călugăriţă, doctoriţă
sau regionale: bolnav, duşman.
Norme morfologice
Adverbe şi locuţiuni
Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a grupului ca, virgulă) în loc de
ca pentru evitarea cacofoniilor. De exemplu, construcţii de tipul „A fost numit ca şi
consilier.” Se poate de înlocuit cu: „A fost numit consilier. sau în calitate de consilier.
Articolul şi desinenţa de gen şi număr
- Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului şi desinenţei la împrumuturile
neadaptate care se termină cu litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în română:
trendul, week-endul. La fel se ataşează desinenţe de plural: trenduri, week-enduri.
- Se păstrează ataşarea cu cratimă la împrumuturile recente a căror finală prezintă
deosebiri între scriere şi pronunţare sau care au finale grafice (litere) neobişnuite la
cuvinte româneşti.
a) acquis-ul (achiul), bleu-ul (bloul), bleu-uri (blouri), chow-ul (şoul),
chow-uri (şouri);
b) party-ul, party-uri; dandy-ul, dandy-i.
Numeralul
- Se acceptă la numeralul ordinal întîi forma de feminin întîia cînd se află după un
substantiv feminin, de exemplu: clasa întîia.
- Valorile de genitiv şi dativ se exprimă cu ajutorul prepoziţiilor: a. Genitiv cu prepoziţia
a (votul a doi senatori); b. Dativ cu prepoziţia la (a dat la doi elevi).
- În texte, cu excepţia documentelor bancare, se recomandă scrierea numeralelor:
pînă la 10 cu litere
peste 10 cu cifre. De exemplu: Alfabetul limbii române are 31 de litere dintre care
7 sunt litere-vocale.
Substantivul
10
În ceea ce priveşte forma de plural în –e sau –i la unele substantive feminine sau în
–uri sau –le la unele neutre, sunt admise ambele forme literare libere, cu preferinţă pentru
prima indicată în dicţionar:
a. feminine: căpşuni/căpuşune, cireşi/cireşe, coarde/corzi, găluşte/găluşti,
coperte/coperţi;
b. neutre: niveluri/nivele, tuneluri/tunele, chipie/chipiuri.
În schimb se admite o singură formă la unele substantive:
a. feminine: monede, poieni, ţigănci, gagici;
b. neutre: chibrituri (şi nu chibrite), seminar-seminare, şi nu seminarii.
Verbul
• verbul a continua are la indicativ şi conjunctiv, prez., p. I, sg. forma eu să
continui (şi nu continuu);
• a decerna trebuie conjugat cu suf. –ez: eu decernez (nu decern);
• a absolvi trebuie conjugat fără sufixul –esc: eu absolv (şi nu absolvesc);
• a mirosi la indicativ prezent, p. a III-a pl. ei miros (nu miroase).
Greșeli de grafie. Lipsa semnelor diacritice ( în scrierea limbii române se folosesc
trei semne diacritice plasate deasupra sau dedesubtul unor litere: căciula: ă;
circumflexul / accentul circumflex: â, î; virguliț : ș, ț. Scrierea fără semnele diacritice
specifice limbii române este frecventă în textele de pe ecranele posturilor de televiziune,
pe internet etc.; Scrierea cu –i, -ii, -iii la final de cuvînt (ți-ar prii, nu te sfii!); Abrevieri
(ian., febr., mart.; col., gen., lt.).
Greșeli de punctuație. Nerespectarea regulilor de punctuație duce la confuzii de tot
felul, la denaturarea sensului și îl derutează pe cititor.
Cele mai multe erori se comit în utilizarea virgulei. Virgula apare incorect: între
subiect și predicat sau între regentă și subiectivă:Viorel,citește!; între verb și
complemente sau între regentă și completivă: Articolele, produse de o firmă din Franța,
au fost retrase de pe piață.; înaintea conjuncțiilor coordonatoare nerepetate și, sau, ori:
Pîinea era caldă, și puhavă.
2. Greșeli de morfologie și de sintaxă
Articolul. Articolul posesiv însoțește un substantive la cazul genetiv și servește ca
element de legătură între acest substantiv și cuvîntul pe care îl determină: raze ale
soarelui. În structuri cu mai multe genitive coordinate, norma gramaticală prevede ca
11
articolul posesiv să fie reluat înaintea fiecărui termen sau începînd cu al doilea: un
deliciu al copiilor și al părinților, elaborarea manualelor și a materialelor ilustrative.
O confuzie des întîlnită este aceea dintre articolul posesiv-genitival și prepoziția a,
în structuri cu numerale: cunoscător al 15 limbi, corect: cunoscător a 15 limbi.
Substantivul. Greșeli în exprimarea numărului
Este cunoscut faptul ca în uz circulă două variante de plural, în cele mai multe
situații, norma acceptă numai una: chitanțe nu chitănți, chitare, nu chitări, hoteluri, nu
hotele etc. DOOM2 recomandă formele aragaze, aziluri, chibrituri, compromisuri,
morminte, pardesie, nivele/niveluri, tuneluri/tunele.1
Puține substantive feminine au desinența –uri la plural: alămuri, blănuri, cărnuri,
certuri, lipsuri, mîncăruri, treburi, vremuri; multe substantive cunosc în limba actuală
variante cu ambele desinențe: -e sau –i, însă norma impune cel mai adesea una singură,
fie cu –i: coli nu coale, plapumi, nu plapume, sorți, nu soarte, fie cu –e: ciocolate, nu
ciocolăți, comune, nu comuni, înghețate, nu înghețăți, piețe, nu pieți.
Greșeli în exprimarea cazurilor substantivului. Cel mai adesea apar greșeli în
exprimarea cazurilor genetiv-dativ și a cazului vocativ. Greșeli se înregistrează atît în
exprimarea formei flexionare, prin folosirea unor terminații nepotrivite miezul pîinei, în
loc de miezul pîinii. De multe ori se alege varianta greșită de exprimare cu ajutorul
prepozițiilor: Haina la fată este subțire., I-am dat la fată o bomboană.
O greșeală care privește exprimarea genitivului sau a dativului apare la unele
substantive feminine cu pluralul în –uri: alarmă-alărmuri, lipsă-lipsuri, ceartă-certuri,
treabă-treburi, vreme-vremuri. Desinența –uri se folosește numai la nominative sau la
acuzativ plural. La genitiv și la dativ singular, aceste substantive prezintă o altă desinență:
-e, -i sau –le: unei alarme/alarmei, unei vremi/vremii, unei vopsele/vopselei.2
De multe ori se confundă prepoziția a cu al, a, ai, ale din structura genitivului.
Baiat a vecinului., Fete a lui moș Andrei.
Vocativul, cazul adresării, are în română mai multe posibilități de exprimare, dintre
care unele sunt literare, iar altele, neliterare. De multe ori se folosesc forme ca: Bună,
fetele! corect: Bună, fetelor!
Adjectivul. În utilizarea adjectivului, ca termen subordonat care trebuie să se
_______________
1
DOOM2, p. 402
2
Nedelcu I. 101 greșeli gramaticale. București: Humanitas, 2013
12
acorde cu substantivul regent în gen, număr și caz, se înregistrează greșeli care privesc
acordul și/sau marcarea unor desinențer neadecvate la pluralul cîtorva adjective.
Se folosește astfel femininul plural marcat incorect prin desinența –e în construcții
precum: dragele mele colege, în loc de dragile mele colege; Dragelor, ascultați-mă!, în
loc de Dragilor, ascultați-mă!
Fenomenul cel mai frapant, în cazul adjectivului, îl constituie atribuirea de grade
de comparație unor adjective care, datorită sferei lor semantice, nu se utilizează decît la
forma de ,,pozitiv”. De exemplu: Un agent inervant chiar mai letal., Efectuăm uneori
reduceri foarte graduale. Sunt un șir de adjective care nu pot avea grade de comparație:
veșnic, principal, complet, întreg, mort, viu, egal, oral, pătrat, oval, inițial, final, general.
Verbul. O greșeală morfologică frecventă este forma hibridă de imperfect a
verbelor a vrea și a voi: vroiam, vroia etc.
De asemenea conjunctivul verbului a avea devine la unii vorbitori să aibe în loc
de să aibă. Verbul a trebui este uneori conjugat la persoana a III-a plural a indicativului
prezent în forma trebuiesc în loc de trebuie.
Numeroase greșeli constau în trecerea unor verbe de la conjugarea a II-a la
conjugarea a III-a (vor apare, ne complacem, v-ar displace), dar și invers (remarcată în
pronunții de genul spuneți-mi, ziceți-ne). Și alte verbe capătă uneori forme
incorecte: să perturbeze, să manifeste, încetinează.
Prepoziția. O serie de prepoziții/locuțiuni prepoziționale se întrebuințează incorect
în contexte care impun ocurența altor prepoziții.
Prepoziția în în loc de într-o;pe în loc de prin; de pe în loc de din, respectiv pe
care în loc de în care; din în loc de dintre, între- dintre etc. De exemplu: Suferă cu
inima. Corect: Suferă de inimă. Ma duc la Italia. Corect: Mă duc în Italia. etc.
Greşeli de sintaxă
Anacolutul. Unul dintre cazurile frecvente de nerespectare a normelor, în special, a
celor sintactice, este anacolutul, care se manifestă prin trunchierea unor enunțuri și ca
rezultat, prin lipsa de acord cazual. ,,Anacolutul este o discontinuitate în construcția unei
propoziții sau a unei fraze, constînd în interpretarea și modificarea unei structuri
sintactice după un alt tipar structural.” 1 Este o deviere care afectează coerența unui enunț
_____________
1.
GALR, p. 797
13
și apare, mai ales, în exprimarea orală. Deși mai rare, anacoluturile se atestă și în
exprimarea scrisă. De exemplu: Cine tot vorbește, /Lucrul nu-i sporește. Corect: Cine tot
vorbește, aceluia lucrul nu-i sporește.; Eu niciodată nu-mi plăcea să cînt la vioară.
Corect: Eu niciodată nu am avut plăcerea să cînt la vioară.
Greșeli în utilizarea acordului. ,,Acordul reprezintă concordanța din punctul de
vedere al formei între doi (sau mai mulți termeni), ceea ce înseamnă că unul dintre
termeni repetă, integral sau parțial, informația gramaticală a celuilalt termen.” 1
Una dintre cele mai grave greșeli gramaticale o reprezintă dezacordul dintre
subiect și predicat. De ex.: Mi s-a făcut vrăji. Corect: Dușmancele mi-au făcut vrăji;
Mi s-a expus cerințe. Corect: Șefii mi-au expus cerințele.
Acordul prin atracție, adesea întîlnit, care încalcă regula concordanței predicatului
cu subiectul. Acest acord apare atunci cînd predicatul nu se acordă cu subiectul lui, ci cu
un alt cuvînt din propoziție care se află mai aproape ori se impune mai mult. De exemplu:
Graba și neatenția la volan poate duce la accidente. (lipsa de acord între subiect
multiplu și predicat; predicatul ar fi trebuit să fie la numărul plural).
Acordul adjectivului cu substantivul regent în cazul G. sau D., ca în exemplele:
Candidații vor intra în ședință în ordinea notei obținută la examen.,Conform analizei
făcută în laborator, și-a întocmit raportul. În primul exemplu, adjectivul (participial)
obținută trebuie să aibă formă de genitiv singular: în ordinea notei obținute.
În al doilea exemplu, adjectivul (participial) făcută trebuie să aibă formă de D.
singular: potrivit analizei făcute. Această greșeală se datorează faptului că participiul are
trăsături adjectivale și verbale, fiind interpretat mai puțin legat de substantivul regent.
Greșeli de topică. Limba română face parte din clasa limbilor cu topică relativ
liberă. Există o libertate de așezare a subiectului în raport cu verbul, a adjectivului în
raport cu substantivul, a complementelor în raport cu verbul, fiind posibile, în fiecare caz,
atît antepunerea, cît și postpunerea, dar există în română și limitări de topică pînă la
cazuri de topică fixă. În gramatica limbii române există o serie de reguli în
alcătuirea unei comunicări scrise sau orale, părțile de vorbire sau de propoziție avînd
locul lor precis în structura
________________
2
Nedelcu I. 101 greșeli gramaticale. București: Humanitas, 2013, p. 138
14
unui text sau a unei convorbiri. Nerespectarea locului acestora, fac din necunoaștere, fie
din neatenție, duce la confuzii în înțelegerea mesajului transmis, dar și la săvîrșirea unor
greșeli hazlii, amuzante, care denaturează sensul conținutului de idei, al scopului și
interesului pentru care au fost formulate diverse cereri, informări, corespondențe
instituționale sau private, decizii ale administrației publice, anunțuri publicitare etc.
Greșeli propriu-zise de topică se întîlnesc mai ales în traduceri, sub influența
modelelor străine. În texte originale și în exprimarea curentă abaterile de la norme pot
prezenta fenomene regionale. De cele mai multe ori nu avem a face însă cu încălcarea
unor reguli, ci cu o topică folosită inabil, în detrimentul înțelegerii coinținutului și al
impresiei estetice. De reținut că multe construcții corecte din punctul de vedere am
emițătorului – căruia i se par clare, în special într-o anumită rostire – pot fi neclare sau
absurde pentru receptor, din cauza unor ambiguități pe care schimbarea topicii le poate
evita.1 De exemplu: Această doamnă n-avea procese prea multe penale. Corect: Această
doamnă n-avea procese penale prea multe., S-a produs un accident grav feroviar.
Corect: S-a produs un accident feroviar grav.; Cumpăr îmbrăcăminte de damă puțin
întrebuințată. Corect: Cumpăr îmbrăcăminte puțin întrebuințată de damă; Vînd pătuț
pentru copil cu piciopare de fier. Corect: Vînd pătuț cu picioare de fier pentru copil;
Căutăm femeie la fetiță în vîrstă și nefumătoare. Corect: Căutăm femeie în vîrstă și
nefumătoare la fetiță.
3. Greșeli de lexic și semantică. Pleonasmul. Din mulțimea de erori de limbaj, o
categorie aparte o constituie pleonasmele, acestea constînd în repetarea sau alaturarea
superfluă și deranjantă a unor cuvinte cu același sens sau cu sensuri apropiate, prin care
se exprimă repetat același conținut, sub aparența furnizării unei informații noi. Uneori,
construcțiile pleonastice se folosesc cu scopul de a sublinia o idee: Am auzit cu urechile
mele., avînd, în astfel de cazuri, valoare expresivă și fiind deci tolerate de normă.
Cauzele apariției în vorbire a pleonasmelor sunt diverse: necunoașterea suficientă
a cuvintelor utilizate: a abroga complet, alocuțiune scurtă, a etimologiei acestora:
aniversare a X ani, dorința de a sublinia ceva: babă bătrînă, fetiță mică, gălbenuș de ou,
a îngheța de frig.2
Atracţia paronimică. Esenţa atracţiei paronimice constă în faptul că un paronim,
____________________
1
Avram M. Gramatica pentru toți. București, 2001, p. 470
2
Șchiopu C., Vîlcu-Șchipou M. Comunicarea: greșeli și soluții. Chișinău: Tocono, p. 49
15
care e mai frecvent în limbă şi, deci, mai cunoscut vorbitorilor, îl atrage pe cel care este
mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale.
Confuzia paronimelor protestant–protestatar se întemeiază pe necunoaşterea sensurilor
cuvintelor: protestant, înseamnă ,,adept al protestatismului”, protestator ,,care protestează
într-o împrejurare oarecare, care aderă la o acţiune de protest”. De ex.: Vei depune banii
în numeral? (numerar); Famelie mare, renumerație mică (remunerație) etc.
Tautologia reprezintă o greşeală de stil constand în repetarea inutilă a aceleiaşi idei
in termeni diferiţi. De exemplu: Razele solare ale soarelui., Viaţă tuturor vieţuitoarelor.,
Eu îs bun cît îs bun., Frate, frate, dar brînza e pe bani! etc.
Echivocul. Această greșeală constă în posibilitatea interpretării în mai multe feluri
a unui cuvînt, a unui enunț sau a unui text. Uneori echivocul poate fi comis din neatenție,
din grabă sau din neglijență, alteori însă vorbitorul care îl comite poate urmări un scop
special, de a exprima în mod neclar ori de a fi înțeles în mai multe feluri, pentru a profita
de această situație. De exemplu: a închiria, care trebuie înlocuit prin a da in chirie sau
prin a lua în chirie; a împrumuta va fi înlocuit prin a da cu împrumut sau a lua cu
împrumut; Vînd brînză de vacă proaspătă. Corect: Vînd brinză proaspătă de vacă.
Cacofonie - asociaţie de sunete, neplăcute auzului, care trebuie evitate; disonanţă.
De exemplu: Zicea că cortul nu e bine întins.; Stanca cu copilul au rămas acolo: A sărit
ca capra peste pîrleaz, Ca căpcăunul acesta nu-i altul, Prăjitura aceasta e un deliciu
ciudat.
Clișeul verbal. Limbajul de lemn. Grupul de cuvinte oarecum fix (stereotip) a cărui
repetare în vorbirea cotidiană deranjează simțul estetic al limbii.1 De exemplu:
• După părerea mea, în această operă este vorba despre....
• Practic am înțeles cît este de practic să vorbești despre...
• Modelarea omului de tip nou în noua democrație...
Licența poetică. Greșeală voită folosită de un scriitor din necesitatea realizării mai
expresive a textului (în special a metricii versurilor).
De exemplu: Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta. (M. Eminescu);
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi. (V. Alecsandri)
_________________
1
Cristian-Foghel G. O gramatică pentru toți. București: Lucman, 1992, p. 40
16
II: PROBLEME TEORETICE PRIVIND PUNCTUAȚIA ROMÂNĂ
2.1. Din istoria semnelor de punctuație
Este cunoscut faptul că punctuația modernă își are o veche și complicată istorie.
Fondator al ei este considerat gramaticul Aristofan din Bizanț (secolul III-II î. e. n.). El a
folosit pentru prima dată diferite semne de punctuație în textele homeriene pentru a
delimita unitățile de înțeles. Semnele de punctuație folosite de el au fost: punctul perfect
(corespunzînd punctului de astăzi), subpunctul (marcînd frazele neterminate) și punctul
mediu (corespunzător virgulei de astăzi).
Mircea Bertea în Gramatica explicativă a limbii române 1 susține că semnele de
punctuație au fost folosite la început pentru a marca limitele dintre cuvinte. Le intîlnim cu
aceasta valoare în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablete eugubine, Eugubio fiind
o localitate din Italia unde au fost gasite table de bronz, datînd aproximativ din secolul al
VII-lea î.e.n, în partea scrisă cu caractere etrusce, fiecare cuvînt era urmat de două
puncte. În partea scrisă cu caractere latine, cuvintele sunt despărțite prin punct.
Mai tirziu gramaticul grec Dionysus Tracus delimitează 3 feluri de puncte: 1.
punctul mare (care indică sfîrșitul gîndirii); 2. punctul mijlociu (se punea pentru
rasuflare); 3. punctul mic (se punea pentru a arăta că nu s-a terminat gîndul).
Forma semnelor de punctuație s-a schimbat de-a lungul timpului. Într-o inscripție
din Atena (450 î. e. n.) cuvintele sunt separate prin cîte trei sau patru puncte. Aceste
puncte sunt așezate în linie dreaptă verticalăî, în triunghi, în careu sau în romb.
În alte înscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi,
ramuri, inimi, cruci etc.
În perioada creării scrisului chirilic – mai precis glagolitic – a fost creat de frații
Chiril și Metodie în a. 863 e.n.) în manuscrisele grecești și latine se
întrebuințau astfel de semne ca: cruciulita (+), diferite combinații de puncte (...), (...), (..),
punctul (.), punctul și virgula (;) etc. La început în locul virgulei se folosea o liniuță
oblică (/) – semn utilizat pentru a arata ridicareaglasului și pentru a diviza textul scris
continuu în segmente mai mici. Iată de ce virgula și pînă în zilele noastre și-a păstrat
forma unei liniuțe oblice cu gămălie (,).2
________________________
1
Bertea M. Gramatica explicativă a limbii române. Chișinău: Școala tehnică profesională 24, 1992, p. 10
2
17
În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul, semn folosit
și astăzi. Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată. Alte semne de punctuație care
apar sunt: V (în inscripții îngrijite), / (mai rar folosit), desene în forma unor frunzulițe
(începînd cu epoca lui August) și, în mod neobișnuit, semne de o formă cu totul originală
– o pasăre. În felul acesta semnele de punctuație au ajuns să fie un mijloc de
ornamentație, ceea ce explică de ce se foloseau uneori după fiecare silabă.
Cel mai folosit semn de puctuație a fost punctul alb ( 0) sau negru (.), care putea fi
întrebuințat și ca semn de abreviere după inițiala unui prenume sau după un cuvînt
prescurtat prin una sau mai multe litere.
În general, toate aceste semne de punctuație aveau rolul de a despărți între ele
cuvintele întregi sau prescurtate.
În scrierea românească, ca de altfel și în celelalte scrieri, cel dintîi semn de
punctuație folosit este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi, atît în cele cu
caractere chirilice, cît și în cele cu caractere latine.
Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea,
confundîndu-se uneori însă cu puntul.
Tot în acest secol se folosește la noi, după modelul scrierii grecești, pentru prima
dată semnul întrebării, redat grafic prin punct și virgulă. Acest semn va rezista pînă în
pragul secolului al XVIII-lea.
Începînd cu secolul al XVII-lea, se va folosi însă în paralel semnul întrebării într-o
formă grafică asemănătoare celei de astăzi. În unele tipărituri, cele două semne de
întrebare alternează.
Două puncte, ca semn de punctuație, încep să apară în secolul al XVII-lea, fie
pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o înșirare sau o explicație.
Semnele citării de tip actual se întîlnesc mai întîi în tipăriturile ardelene ale
secolului al XVII-lea, în Principate avînd și funcțiunea parantezelor de azi: cuvinte
incidente, indicații bibliografice.
Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia în secolul al XIX-lea,
mai întîi în tipăriturile din Transilvania, apoi și în cele din Principate.
Sub influența tipăriturilor, punctuația ajunge să fie aplicată relativ repede și în
scrisul de mină.
18
Este cunoscut faptul că în Principatele românești Moldova și Muntenia timp de
aproape 3 secole s-a scris în slavonește. Situația s-a schimbat radicalmente în secolul al
XVII-lea. P. P. Panaitescu notează că ,,imediat după sfîrșitul domniei lui Vasile Lupu
(1653) și a lui Matei Basarab (1654) cancelaria domnească se românizează cu
repeziciune. Din traditia slavonă nu mai rămîn decît titlurile domniilor, care apar în
slavonește, la începutul hrisoavelor redactate în românește, precum și legenda de pe
pecetea domnească, tot în slavonește. Numai cîteva hrisoave solemne, tot mai rare, se
scriu în slavonește pînă la sfîrșitul veacului. 1
Așadar, pînă în secolul al XVII-lea era și natural ca toate monumentele scrise ce ni
s-au pastrat din acea vreme să se fi redactat în limba slavă veche. Este vorba de așa-
numita ,,perioadă a slavonismului cultural, a cărui trăsătură specifică în planul scrierii o
constituie generalizarea alfabetului chirilic”2
În în cele mai vechi manuscrise de limbă slavă, cu caracter religios și laic, scrierea
era continua, cuvintele nedesparțite unele de altele.
Se stie că din cauza scrisului continuu, practicat în scrierile vechi, nu era simțită
necesitatea punctuației. Și, totuși, în cunoscutele traduceri din limba slavonă în limba
română păstrate în copiii din sec. al XVI-lea Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană,
Psaltirea Hurmuzaki, în diferite documente cu scrierea chirilică se întîlnesc de-acum
semne de punctuație, unele întrebuințate mai mult sau mai puțin sistemic, iar altele cu
totul ocazional, drept niște inovații ale copiștilor, chemate să ,,împodobească” textul.
Astfel în Psaltirea Șcheiană virgula se întîlnește doar sporadic. 3
În unele manuscrise punctul era deosebit, supradimensionat (foarte mare),
punîndu-se nu numai cu cerneală obișnuită, dar destul de des, și cu aur sau chinovar –
colorat, roșu (sufură de mercur), cu care se mai scriau majusculele inițiale, unele titluri.
În textele ornamentale punctul putea fi reprezentat printr-o floare sau un alt element
vegetal (frunză, crenguță).
Aproximativ din sec. al XVI-lea, susține E. Vîrtosu, în textele vechi românești
apare frecvent semnul două puncte, care cumula următoarele valori:
___________________
1
Panaitescu P. P. Începuturile și biruința scrisului în limba română. București, 1965, p. 220-221
2
Gheție Ion, Mareș Alexandru. Originile scrisului în limba română. București, 1985, p. 129
3
Vîrtosu E. Paleografia româno-slavă. București, 1968, p. 125
a. ca semn de încadrare la numere;

19
b. cu sensul modern;
c. cu valoare de punct și virgulă.
Ca o particularitate a Psaltirii Șcheiene poate fi considerat semnul întrebării ce
apărea nu cu forma lui clasică (?), ci sub formă de punct și virgulă (;), semn venit din
paleografia greacă.1
Odată cu apariția tiparului în Moldova, cu începerea tipăririi cărților, sistemul
punctuațional a continuat să se dezvolte, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la apariția unor
noi semne de punctuație. Prima tiparniță a aparut în Moldova în deceniul al patrulea al
secolului al XVII-lea, fiind o expresie a colaborării moldovenilor cu ucrainenii.
Cum a și fost de așteptat, în cărțile tipărite românești din sec. XVII-XVIII încep
să-și facă apariția o serie de semne de punctuație neatestate anterior. În uz intră o anumită
terminologie pentru semnele de punctuație și cu încetul se conturează anumite ,,reguli”,
mai mult sau mai puțin stabilite, în vederea utilizării acestor semne de punctuație.
Dovadă elocventă în acest sens este Cartea pentru Pravilă, tipărită în anul 1823 la
mănăstirea Neamț. Din această lucrare putem conchide că la momentul apariției ei în
textele noastre se foloseau astfel de semne de punctuație: puctul, virgula, două puncte,
punctul și virgula, semnul interogativ, semnul exclamativ, apostroful, liniuța de unire,
paranteza, ghilimelele. Denumirea semnelor de puntuație era foarte originală, cu un vadit
iz autohton. Iată cîteva din aceste denumiri:
• picătură – punctul
• jumătate de picătură – virgula
• două picături – două punctîntrebarea – semnul interogativ
• minunătoarea – semnul exclamării
• împreunarea – cratima
• îngrădirea – parantezele
• aducătoarea – ghilimelele 1
Este cunoscut faptul că marele nostru înaintaș Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
supranumit, pe bună dreptate, ,,părinte al literaturii românești” (B. P. Hasdeu) și ,,părinte
_________________
1
Vîrtosu E. Paleografia româno-slavă. București, 1968, p. 126
2
al limbii literare românești” (Ion Gheție) a formulat și reguli concrete privind utilizarea
20
semnelor de punctuație delimitate. Într-un capitol special Pentru punctuație din
Gramatica românească I. H. Radulescu își expune opiniile la ,,normele” punctuaționale.
Cele 8 semne de punctuație sunt însoțite de reguli și exemplificări de rigoare. Autorul
notează, de pildă, că punctul și virgula sau semicolonul ,,se întrebuințează”: I. Ca să
despărțească mai multe părți ale periodului; ...între două propoziții, din care cea
următoare este relativă către cea dintîiu: și care înainte are conjugativele însă, dar, cu
toate acestea, cu toate că, căci, pentru că, fiindcă și altele; cînd mai multe părți ale unei
propoziții vor fi subîmpărțite prin virgule”1
Așadar, I. H. Rădulescu a fost unul dintre puținii învățați filologi care a reușit la
începutul secolului al XIX-lea să fixeze și terminologia, și normele punctuaționale ale
limbii române literare, pe atunci în curs de formare. În ceea ce privește terminologia
modernă a punctuației române, e de menționat faptul că ea s-a stabilit ceva mai tîrziu,
urmînd să se perfecționeze, de altfel, ca și normele de punctuație, pînă în zilele noastre.
2.2. Considerații privind semnele de punctuație în limba română
În cele ce urmează vom încerca să dăm cîteva definiţii ale termenului punctuație,
bazate pe cercetările efectuate în literatura de specialitate.
Punctuația reprezintă ,,un sistem de semne convenționale care au rolul de a marca
în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului vorbirii”2
Dicţionarul de termeni lingvistici dă următoarea definiţie al acestui fenomen: (< fr.
punctuation, după punct): 1. Sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a
marca părțile de propoziție, propozițiile, frazele, pauzele, intonația; întreruperea șirului
vorbirii etc. 2. ramură a gramaticii care cuprinde regulile de folosire corectă a tuturor
semnelor de punctuație.3
Conform DEX-ului punctuația este ,,un sistem de semne grafice convenționale
care au rolul de a marca propozitiile, frazele, pauzele, intonatia, intreruperea șirului
_______________
1
Rădulescu I. H. Gramatica românească. (Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo). București, 1980, p. 397-399
2
Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație. Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică ,,Iorgu
Iordan”. Bucuresti: Univers Enciclopedic, 1996, p. 46
3
Constantinescu Dobridor Gh. Dicționar de termeni lingvistici. București:Teora, 1998, p. 265
vorbirii; mod de a folosi aceste semne; ramura a gramaticii care indică folosirea corecta a
acestor semne”.1
21
Mioara Avram susține că ,,Punctuația este un sistem de semne convenționale care
au rolul de a despărți unitățile sintactice după raporturile stabilite între părți de propoziție,
propoziții și fraze și de a atrage atenția asupa intonației și pauzelor corespunzătoare.” 2
După G. Beldescu ,,Punctuația este o componentă a scrierii constituită dintr-un
ansamblu de semne convenționale care oferă indicii de structurare grafică a unui text
potrivit cu conținutul lui și cu intențiile vorbitorului, în vederea redactării scrise
corespunzătoare și a citirii corecte adecvate.”3
Așadar, termenul puntuație se poate referi atît la sitemul de semne grafice
convenționale care au rolul de a marca părțile de propoziție, propozițiile și frazele,
pauzele etc. cît și la ramura gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne.
I. Bărbuță susține că în calitatea sa de componentă a scrierii, punctuația, pe lîngă
sistemul de semne grafice, cuprinde și regulile de utilizare a acestora.
În plan funcțional, punctuația asigură, printr-un sistem de semne conventionale,
corectitudinea reprezentării raporturilor și a limitelor dintre unitățile sintactice,
corespunzător cu pauza și cu intonația din vorbire. Marcînd pauzele și intonația
caracteristică vorbirii, semnele de punctuație servesc la delimitarea unităților sintactice
din cuprindul unui text. Cu ajutorul semnelor de punctuație se delimitează propozițiile
din cuprinsul frazei și părțile de propozitie din structura propoziției.4
Se susține că semnele de puntuație marchează segmentarea textului în
conformitate cu:
• structura sintactică,
• conținutul exprimat,
• intenția vorbitorului.
Este cunoscut faptul că segmentarea prin semne de punctuație a unui text în uități
sintactice se face în funcție de anumite trăsături sintactice, structurale. În interiorul
propoziției, folosirea semnelor de punctuație este impusă de limita dintre elementele
___________________
1
DEX, p. 871
2
Avram M. Probleme ale exprimării corecte. București: Ed. Academiei Române, 1987, p. 193
3
Beldescu G. Punctuația în limba română. București: Gramar, 2009, p. 5
4
Bărbuță Ion. Punctuația în limba română. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009, p. 3
componente ale unității sintactice date. Astfel, într-o propoziție constituită numai din
subiect și predicat nu va putea să apară niciun semn de punctuație și, dimpotrivă, într-o
22
propoziție cu mai multe părți de propoziție, de natură diversă, se vor folosi anumite
semne de punctuație pentru a marca pauzele, cu durată diferită, existente în mod normal
între aceste elemente.
Se susține că pentru delimitarea propozițiilor din interiorul frazei este relevantă
determinarea subiectului și a predicatului, adică stabilirea bazei gramaticale a acestei
unități sintactice. Este cunoscut că într-o frază sunt atîtea propoziții cîte predicate există.
În felul acesta, semnele de punctuație se vor
utiliza pentru a marca hotarul dintre propozițiile unei fraze.
În literatura lingvistică se spune că punctuația este legată și de conținutul unităților
sintactice pe care le delimitează în cadrul comunicării. Semnele de punctuație permit
celui care scrie să marcheze natura unor unități sintactice. Cu ajutorul semnelor de
punctuație sunt delimitate și asemenea părți ale discursului precum ar fi vorbirea directă
și vorbirea indirectă.
De exemplu: Aș! Cănuță, bărbat strașnic, o ținea într-una:
• Crap-necrap, nu se poate, cocoană! Am pornit hîrtie, s-a isprăvit. (I. L.
Caragiale)
Tot prin semne de punctuație, în cadrul unui context, se notează și diferite replici
ale participanților la dialog:
• E adevărat că ați stins lumina îndată ce ați auzit claxonul?
• Da.
• De ce?
• Era tîrziu și n-am vrut să ne găsească boierii..
• Și ce făceați, voi, slugile, așa de tîrziu?
• Am mai stat cu niște prieteni... (V. Eftimiu)
Un alt argument care vine să confirme că punctuația are implicații importante
pentru conținutul unui enunț este și faptul că, uneori, un anumit semn de punctuație poate
preveni ambiguitatea unei comunicări.1 Datorită semnelor de punctuație cel care scrie are
posibilitatea să precizeze relațiile semantico-sintactice existente între elementele
_________________
1
23
componente existente între elementele componente ale unui enunț. Să se compare
următoarele două enunțuri: El vorbește natural. și El vorbește, natural. În care prezența
sau absența virgulei are i influență hotărîtoare asupra conținutului exprimat în fiecare caz.
Ion Bărbuță este de părerea că ,,punctuația se definește și printr-un aspect
subiectiv, determinat de exprimarea în scris a intențiilor vorbitorului. În acest caz este
vorba despre implicațiile stilistice ale punctuației. Se au în vedere situațiile cînd
vorbitorul poate utiliza, în anumite scopuri expresive, un semn de punctuație pentru
segmentarea sau izolarea unor unități sintactice a căror delimitare, în mod obișnuit, nu
este impusă de normele de punctuație în vigoare: 1
Începusem oarecum să simt singurătatea. Nu apăsătoare. Răscolitoare mai mult.
(V. Voiculescu)
În lucrările de specialitate se afirmă că la baza punctuației stau trei principii de
bază:
• Principiul intonațional;
• Principiul logico-semantic;
• Principiul formal-gramatical.
Principiul intonațional. Conform acestui criteriu, semnele de punctuație se
plasează în concordanță cu variațiile ritmico-melodice ale vorbirii noastre. Acest
principiu reiese din modificările de intonație, pauză etc. în procesul comunicării.
Este stiut că intonația are o însemnătate majoră în procesul realizării actului
comunicativ. Modalitățile ritmico-intonaționale dau profunzime celor transmise, le
actualizează, umplu cu un anume conținut fiecare enunț. După opinia lui Sextil Pușcariu,
intonația ,,are un rol deosebit de important în economia limbii”2, căci de fapt, e aptă a
,,substitui” cuvinte și chiar propoziții întregi. Deși e un mijloc extralingvistic,
extragramatical, intonația ne ajută la transmiterea cît mai adecvată a valențelor
comunicative ale mesajului.
Celebrul lingvist român Sextil Pușcariu, pentru a ne convinge de rolul intonației,
recurge la următoarea narațiune: ,,Vorbitorului îi lipsesc cuvintele, mai ales cînd se
găsește într-o stare de emoție sufletească. El va trebui în asemenea caz să înlocuiască
sărăcia lexicală cu mijloace extralexicale, care nu sunt numai gesturile corporale, ci și
_________________
1
2
Pușcariu S. Limba română. Vol.I. Privire generală. București: Minerva, 1976, p. 80
24
gesturile vocale, nu numai mișcările cu umerii, mîinile și mușchii obrazului, ci și
mlădierile și inflexiunile vocii, nunațele de înălțime și timbru, precum și precipitările și
zăbovirile de ritm, care pot duce pînă la pauză – cu un cuvînt, intonația.” 1 Intonația
precizează ,,atitudinea vorbitorului față de conținutul comunicării sau enunțării sale sau
să arate, ca și ordinea cuvintelor în unele limbi, care e membrul frazei pe care vorbitorul
vrea să apese mai mult.”2
Se susține că fără să cunoaștem intonația, analiza exactă a frazei e adesea peste
putință. Ortografia a trebuit să introducă anumite semne, ca să ne ajute să intonăm bine o
frază scrisă.
Principiul logico-semantic. În conformitate cu acest principiu, semnele de
punctuație urmează să reflecte intenția celui ce scrie, dorința lui de a evidenția cutare sau
cutare idee, imagine, gînd, sentiment, stare psihică. Așadar, utilizarea semnelor de
punctuație va fi determinată, în primul rînd de sensul celor exprimate.
Exteriorizarea grafică a principiului logico-semantic se realizează prin diferite
semne de punctuație, mai ales folosindu-se în acest scop virgula, punctul, punctul și
virgula.
Un exemplu de punctuație bazată pe acest principiu ne pot servi așa-zisele fraza
segmentate. E vorba că cel ce scrie găsește de cuviință să segmenteze propoziții și fraze,
punînd punct acolo, unde, de fapt, trebuia virgulă:
Rusanda a tăcut. Dar mîncarea nu mai mergea și în cele din urmă s-a sculat.
• Mă duc. Să nu întîrzii. (I. Druță)
În locul puctului după propoziția I trebuia să fie utilizată virgula, pentru că
propoziția a II-a este o coordonată adversativă, legată de prima prin conjuncția dar.
Ultima propoziție este o subordonată finală, ce trebuia legată de principală direct
prin modul conjunctiv sau prin conjuncția ca + modul conjuctiv al verbului și atunci
urma să se folosească virgula.
Autorul, consideră A. Ciobanu, n-a respectat însă aceste reguli de punctuație,
bazate, de altfel, pe principiul gramatical și a segmentat cele două fraze, obținînd prin
aceasta anumite efecte stilistice.3
_________________________
1
Pușcariu S. Limba română. Vol.I. Privire generală. București: Minerva, 1976, p. 46
2
Ibidem, p. 46
3
25
Fragmentarea propozițiilor și a frazelor se face în scopuri stilistice pentru a evita
exprimarea plată, rectilinie spre a obține niște ,,construcții gramaticale neobișnuite” 1 , ele
creînd impresia unei discontinuități. Gh. Bulgăr, scrie, pe bună dreptate, că ,,Izolările
sintactice se bizuie, în primul rînd, pe intenția artistică a autorului preocupat să
caracterizeze pe eroii săi. În stilul lor oral întîlnim construcții particulare neconforme cu
normele gramaticii, între care și multe izolări care reprezintă imaginea unei dezmembrări
a frazei gramaticale.2
Principiul formal-gramatical. Conform acestui principiu, semnele de punctuație se
plasează în scopul de a delimita în scris unitățile structurale (sinactice) ale propoziției și
frazei.
În literatura lingvistică se spune că în normele de punctuație românești principiul
formal-gramatical, luat izolat, aproape că nu are nici un teren de acțiune. Toate semnele
de punctuație se utilizează și în baza principiilor intonațional și logico-semantic.
În limba română, ca și în alte limbi, structura sintactică a propozițiilor și a
frazelor ,,condiționează în mare măsură intonația lor”3 , iar aceasta din urmă se
exteriorizează în scris cu ajutorul semnelor de punctuație. Așadar, este evident că între
structură, intonație și semnele de punctuație din cadrul propozițiilor există legături
indistructibile. Aceasta este un postulat sine qua non de care nu vor să țină cont lingviștii
ce pledează pentru punctuație gramaticală și formală.
2.3. Funcțiile semnelor de punctuație
Avînd rolul de a marca în scris anumite caracteristici fonetice și / sau de organizare
sintagmatică ale enunțurilor, semnele de punctuație servesc la marcarea grafică a
pauzelor fonetice, relevante pentru segmentare, și a intonației enunțurilor. 4 Astfel,
funcționarea lor este strîns legată de anumite trăsături intonaționale, sintactice și
semantice ale unităților respective. Prin urmare, ,,semnele de punctuație, se folosesc în
limbă a) cu un rol prozodic și b) cu un rol sintactic.
Folosite cu un rol prozodic, semnele de punctuație marchează pauza finală a
___________________
1
Bulgăr Gh. Izolarea subordonatelor în proza artistică contemporană. În: Studii de gramatică, vol. I. București, 1956,
p. 165
2
Ibidem, p. 168
3
Apud, Ciobanu A. Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina, 1993, p. 52
4
GALR,II, p. 951
26
enunțului (punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de suspensie) sau
anumite pauze interioare ale enunțului (virgula, punctul și virgula, două puncte sau
punctele de suspensie).
Rolul sintactic al semnelor de punctuație este determinat de rolul lor fonetic și
rezidă în organizarea sintactică a comunicării orale.
Funcția îndeplinită de un anumit semn de punctuație este determinată, în fond, de
doi factori:
a) la ce servește semnul dat de punctuație și
b) în raport cu ce unitate sintactică se folosește.”1
În literatura de specialitate se susține că semnele de punctuație îndeplinesc mai
multe funcții, și anume:
1. funcția delimitativă;
2. funcția de identificare;
3. funcția substitutivă.
1. Funcția delimitativă este considerată funcția de bază a semnelor de punctuație.
În acest caz, semnele de punctuație marchează segmentarea textului în unități sintactice,
funcționînd ca indici de delimitare a părților unui discurs. Funcția dată se manifestă atît la
nivelul textului, cît și la nivelul propoziției.
În cuprinsul textului, ea delimitează enunțurile care-l alcătuiesc. De exemplu:
Neliniște a trecut prin taberele cruciaților! Pînă acum se întreceau unii pe alții în
petreceri. Ce va fi însă cînd vor da ochii cu dușmanii? (E Camilar)
În structura enunțului, semnele de punctuație servesc la delimitarea unităților
interioare (părțile de propoziție) între care se stabilește diverse relații:
a. raporturi de coordonare: Balaurii, leii, tigrii, lupii rămîneau fără nicio putere la
auzul doinei ce izvora din această unealtă fermecată. (V. Eftimie);
b. raport de subordonare: Despre acel tezaur, toate celelalte cronici păstrau
tăcerea. (C. Petrescu); Din munți, venea seara. (V. Eftimiu);
c. sunt nelegate sintactic de restul comunicării: Românește nu știi, fetițo? (L.
Rebreanu)2
____________________
1
2
Ibidem, p. 46
27
În structura frazei, semnele de punctuație delimitează construcțiile sintactice cu
statut de unități predicative din interiorul frazei: Se așează la masă, întinseră hărțile, se
sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată și chibzuiră unde trebuie să apară
la noapte, aprinseră un muc de lumînare, făcură socoteli și planuri de tragere... (L.
Rebreanu)
Tot cu funcție delimitativă sunt folosite și semnele care separă vorbirea directă de
comunicarea autorului: ,,Ai fost în oraș?întrebă Ioanide impacient. (G. Călinescu În felul
acesta, separînd anumite fragmente ale textului, semnele de punctuație indică pauzele de
la sfîrșitul unităților sintactice sau dintre anumite fragmente ale lor.
2. Funcția de identificare. ,,Se definesc prin această funcție semnele de punctuație
care marchează caracterul enunțiativ, interogativ sau exclamativ al enunțului, iar, uneori,
și atitudinea vorbitorului față de cele comunicate. Semnele de punctuație care se folosesc
cu funcție de identificare sunt punctul, semnul întrebării și semnul exclamării: Aerul era
limpede, curat. (Z. Stancu); Pentru ce-ți trebuie cărămidă și piatră?; Amar hăcuia
săbiile turcimea cuprinsă de groază! (G. Călinescu)
Prin funcția aceasta cele trei semne de punctuație de la sfîrșitul propoziției au o
anumită legătură cu trăsăturile sintactice, intonaționale și de conținut ale propoziților.” 1
3. Funcția substitutivă este caracteristică semnelor de punctuație care marchează
lipsa unor elemente ale textului. În limba română sunt folosite cu funcție substitutivă
următoarele semne de punctuație: virgula, linia de pauză, două puncte, trei puncte,
semnul exclamării și semnul întrebării. Semnele de punctuație pot îndeplini funcția dată
atît la nivelul propoziției, cît și la nivelul textului. Și într-un caz și în celălalt, semnele de
punctuație, marchează anumite omisiuni.2
La nivelul propoziției se utilizează cu funcție substitutivă virgula, linia de pauză și
două puncte, atunci cînd ele marchează omiterea predicatului sau a verbului copulativ:
Lauda mincinosului, bucuria nebunului. (Folclor); La început a fost sulița, apoi, scutul.
(V. Eftimiu); De acolo trecu la geam, unde examină termometrul, și alături de perete –
barometrul. (G. Călinescu)
La nivelul textului, funcția substitutivă rezidă în indicarea unei replici a
interlocutorului. În anumite situații conversaționale, semnul de punctuație poate înlocui o
________________________
1
Bărbuță Ion Punctuația în limba română. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009, p. 9
2
28
,,replică mută”, ceea ce echivalează, de fapt, cu absența răspunsului. Semnele de
punctuație care realizează ,,comunicări fără cuvinte de dialog” sunt : semnul exclamării,
semnul întrebării, adesea combinate, trei puncte, combinate uneori cu semnul întrebării
sau cu semnul exclamării:
Le fac semn să se apropie.
-Ei, haideți, ce doriți? spuneți...
- ... (Gib. I. Mihăescu)
Două dintre acestea, semnul exclamării și semnul întrebării, nu pot fi calificate
simple semne substitutive care semnalează o replică mută. Aceasta deoarece ele
îndeplinesc și o funcție suplimentară precizînd tipul de reacție nonverbală a
interlocutorului. Astfel, semnul întrebării mai are și o funcție interogativă exprimînd
nedumerirea, necesitatea de informație suplimentară a interlocutorului, iar semnul
exclamării poate sugera nedumerirea, surpriza sau starea afectivă a interlocutorului. 1
Un alt semn de punctuație – trei puncte – este folosit pentru marcarea unor
fragmente de text omise în cazul citării sau reproducerii unor afirmații străine. Semnul de
punctuație dat poate marca omisiuni nu numai la nivelul propoziției, ci și la cel al
textului.
____________
1
2. 4. Importanța studierii semnelor de punctuație

Punctuaţia asigură, printr-un sistem de semne convenţionale proprii, unităţile
sintactice, corespunzător cu pauzele, cu intonaţia din vorbire şi cu întreruperea cursului
vorbirii. Semnele de punctuaţie au un caracter convenţional pentru că forma lor nu este
cerută de natura conţinutului exprimat. Fixată prin tradiţie, folosirea semnelor de
punctuaţie, cu valori bine precizate, a devenit indispensabilă pentru toţi cei care vor să-şi
exprime clar gândurile în scris. Necesitatea de a exprima cât mai clar ideile în scris,
pentru ca ele să fie mai uşor şi deplin înţelese, a făcut să crească în ultima vreme interesul
pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuaţie. Cunoaşterea tuturor
situaţiilor în care se impune folosirea unui anumit sistem de punctuaţie duce la stabilirea
unor reguli de punctuaţie.1
Este bine cunoscut faptul că misiunea de bază a semnelor de punctuație e să ajute
la redarea în scris a intonației și pauzei din vorbirea orală, a raporturilor logico-semantice
29
dintre cuvinte în propoziții. Iată ce spune în acest sens A. Lovinescu: ,,Să nu uităm
niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gîndirii noastre, cu multe necazuri și
răbdare cucerite de străvechii noștri părinți. Să fim cu ele stăpîni severi, dar și cuminți, și
omenoși. Să nu le cruțăm cînd trebuie să ne servească, dar nici să le punem la slujbe
nepotrivite cu puterea lor – căci în amîndouă cazurile trădăm egal interesul nostru
propriu, păgubim intenției gîndirii noastre...”2
Despre rolul și importanța semnelor de punctuație s-a vorbit foarte mult în
literatura de specialitate. Argumentînd necesitatea utilizării corecte a semnelor de
punctuație cunoscutul scriitor rus Paustovski Konstantin, relata că ,,Semnele de
punctuație există pentru a evidenția gîndurile, pentru a aranja cuvintele într-o anumită
relație și pentru a da frazei o anumită facilitate și o rezonanță corectă. Semnele de
punctuație sunt ca și caracterele muzicale. Ele cimentează textul și nu-i permit a se
risipi”. 3 Aproape un secol înainte, aproximativ același gînd a fost expus de marele nostru
înaintaș Ioan Heliade Rădulescu, care sublinia în gramatica sa publicată în 1829 că
__________________
1
Necula Gina. Utilizări aberante ale semnelor de punctuație și ortografie pe internet, p. 252.
http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/249-258%20NECULA%20Gina.pdf
2
Lovinescu A. Despre dicțiune. București: Eminescu, 1965, p. 23
3
Apud Ciobanu A. Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina, 1993, p. 8
,,punctuația ne face să înțelegem și să ne facem înțeleși în scrierile noastre”. 1

Firește, a utiliza corect semnele de punctuație aceasta înseamnă a te face înțeles,
inteligibil pentru acel care te citește, a-i ajuta eventualului cititor a înțelege cît mai
adecvat posibil gîndurile și sentimentele emise de vorbitor.
Utilizarea justă și unanim acceptată într-o limbă a semnelor de punctuație
facilitează sesizarea adecvată a unui text, îl ajută cititorului să simtă gama de emoții și
raporturi lexicale și gramaticale pe care i le transmite cel care scrie. În felul acesta
punctuația devine un element component și indispensabil al culturii scrisului și al
corectitudinii lingvistice. Pentru a da scrisului un aspect organizat și armonios, accesibil
cititorilor, mînuitorul de condei nu poate neglija regulile de punctuație, chemate anume
spre a înlesni sesizarea textului. Nerespectarea regulelor de punctuație duce la confuzii de
tot felul, la denaturarea sensului și îl derutează pe cititor. Se susține că ,,cărturăria
30
punctuațională este un indiciu caracteristic al cărturăriei omului, un indiciu al culturii lui
generale și, parțial, al celei de vorbire”. 2
Este de menționat că punctuația are rol important în realizările orale ale textului –
la lectura lui cu voce tare, în recitarea lui sau în reprezentarea lui dramatică. Funcția de
comunicare a scrierii e preluată de formele orale ale comunicării, bazate pe ea. Ca atare,
corectitudinea logică și expresivă a interpretării orale presupune corectitudinea în aceleași
sensuri a punctuației, așa cum corectitudinea punctuației impune corectitudinea
interpretării orale. Nerespectarea punctuației indicate de text are drept rezultat realizarea
parțială a intențiilor textului sau alterarea lor pînă la modificarea radicală a sensului
comunicării – ca și omiterea sau folosirea necorespunzătoare a punctuației. Punctuația
oferă indicii de structurare grafică a unei comunicări potrivit cu conținutul acesteia și cu
intențiile vorbitorului nu numai pentru redactarea corespunzătoare a textelor, ci și pentru
receptarea lor și interpretarea lor orală adecvată. 3
______________________
1
Rădulescu Ion Heliade. Gramatica românească. București: Eminescu, 1980, p. 49
2
Apud Ciobanu A. Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina, 1993, p. 1
3
31
III: SEMNELE DE PUNCTUAȚIE ȘI ACȚIUNEA DE CULTIVARE A LIMBII
3.1 Observații referitoare la regulile de punctuație
Este cunoscut faptul că normele de punctuație se compun dintr-un set de instrucții
care se numesc reguli de punctuație. O regulă de punctuație include ansamblul de
condiții ce reglementează folosirea unui semn de punctuație. Totodată, fiecare regulă de
punctuație indică și fragmentul de text ce urmează să fie izolat cu ajutorul semnului
corespunzător de punctuație.
Se susține că după natura lor, regulile de punctuație sunt de două feluri:
a) reguli de punctuație pozitive (permit folosirea unui semn de punctuație);
b) reguli de punctuație negative (interzic folosirea unui semn de punctuație).
Într-un text, susține G. Beldescu, punctuația poate fi din punctul de vedere al
situației obligatorie, facultativă sau interzisă.1
Punctuația obligatorie are la bază atît factori de natură gramaticală, cît și factori de
organizarea textului. Dintre cele mai importante situații de punctuație obligatorie
determinate sintactic, lingvistul I. Bărbuță menționează următoarele:
a) marcarea delimitărilor finale (sfîrșitul unei propoziții sau fraze);
b) delimitarea de unități sintactice în interiorul propoziției:
- părți de propoziție coordonate juxtapuse sau cele legate prin unele conjuncții
copulative sau adversative (nici, dar, iar, însă, ci);
- părțile de propoziție subordonate: atribute, apoziții și complementele
circumstanțiale și necircumstanțiale izolate;
- părțile de propoziție fără raporturi de celelalte elemente ale enunțului:
vocative, interjecții, adverbele de afirmație și de negație, cuvintele și
construcțiile incidente;
c) delimitarea de unități sintactice în interiorul frazei:
- propozițiile coordonate juxtapuse;
- propozițiile subordonate completive directe și indirecte, subordonatele de loc
și de timp așezate înaintea regentei;
• subordonatele circumstanțiale concesive, concesive, opoziționale, cumulative;
textele citate; vorbirea directă.2
________________________
1
2
32
Există situații cînd folosirea semnelor de punctuație obligatorie este legată de
organizarea textului, și anume:
• întreruperea lanțului vorbrii;
• scindarea replicii;
• întîrzierea răspunsului;
• absența răspunsului;
• omisiunile într-un text străin;
• atitudinea vorbitorului față de un cuvînt etc.
Utilizarea facultativă a semnelor de punctuație are la bază factori de natură
subiectivă. În cazurile date, semnele de punctuație se întrebuințează potrivit cu
interpretarea vorbitorului. Folosirea unui semn de punctuație, în aceste situații, depinde
de:
• felul în care vorbitorul interpretează raporturile dintre componentele enunțului;
• importanța pe care vorbitorul o atribuie anumitor unități. Astfel, elementul
considerat de vorbitor esențial pentru o anumită situație de comunicare se
desparte, de obicei, prin semne de punctuație.
Utilizarea semnelor de punctuație este facultativa în următoarele cazuri:
• fragmentarea propoziției sau frazei: Povestea aceasta am auzit-o de o sută de
ori. De la ofițeri, pînă la soldați. (C. Petrescu); Apa bătea peretele subțiat.
Părea că a înțele. Părea că știe. Că așteaptă cu nerăbdare. (C. Petrescu);
• marcarea predicatului sau a verbului copulativ omis prin elipsa: Mirii veniseră
de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă și mîndră. (V.
Voiculescu);
• izolarea unor elemente în interiorul propoziției sau frazei pentru
• reliefarea lor sau în legătură cu importanță care li se atribuie: Veneau doar
răbufniri înfundate, din spate, unde nu se vedea, din pricina prăvălișului,
nimic. (V. Voiculescu).
Este de menționat că aspectul cel mai important care trebuie accentuat în legătură
cu utilizarea semnelor de punctuație este caracterul multifuncțional al celor mai multe
dintre semnele de punctuație. În același timp, o importanță primordială pentru formarea
deprinderilor de folosire corectă a semnelor de punctuație prezintă analiza sintactică a
textului, căci, așa cum scria M. Avram, ,,eficiența punctuației este dependentă de
33
stăpînirea analizei gramaticale atît de cel care scrie, cît și de cel care urmează să
citească.”1
3.2. Erori de punctuație în utilizarea virgulei
Virgula are diverse roluri, de aceea este necesară în mai multe situații. O parte din
exemplele pe care le vom discuta reprezintă contexte în care virgula este cerută pentru a
delimita unele unități sintactice, în virtutea caracteristicilor lor. Alteori, virgule nu trebuie
pusă, pentru că relațiile dintre unitățile sintactice nu o permit. În unele contexte, folosirea
virgulei respectă o convenție prevăzută doar în lucrările normative românești, nu și în
lucrările de acest gen din alte limbi.2
În ansamblul greșelilor care privesc domeniul punctuației, erorile constante în
utilizarea virgulei sunt cele mai numeroase.
1. Virgula lipsește în următoarele contexte:
- în situația elipsei verbului: Sănătatea – în comă.; La telefon (este) Violeta din
București. Semnalarea acestui fapt se face printr-o pauză în vorbire și prin virgulă în
scris: La telefon, Violeta din București.
Și în exemplele următoare este o elipsă, de aceea e necesară prezența virgulei:
Madonna din nou pe drumuri., în loc de forma corectă: Madonna, din nou pe drumuri.
Elipsa poate fi marcată și prin linia de pauză: Madonna - din nou pe drumuri.
În cazul unei relații de coordonare, elipsa predicatului se întîlnește frecvent, iar
aceasta se marchează prin virgulă. Prin urmare, în enunțurile: ,,Unii mă consideră
altruistă, alții egoistă.; Eu sunt Rac, și iubitul meu Fecioară.” Trebuie pusă virgula în
locul predicatului absent:,,Unii mă consideră altruistă, alții, egoistă.; Eu sunt Rac, și
iubitul meu, Fecioară.”
- pentru a izola o apoziție sau o structură apozitivă explicativă de restul enunțului:
Raluca Drăgoi – o voce ca nimeni alta – face show la Bahmu.;
Normele în vigoare nu admit izolarea apozițiilor exprimate prin nume proprii de
persoane, cum ar fi directorul școlii d-l Ion Rotaru, Ministru finanțelor Petru Ciobanu. În
presă ea deseori nu se respectă. De exemplu: Se spune că fostul președinte al
Filandei(,)Urho Kekkonen(,) se distra grozav cu bancurile pe seama propriei persoane.
________________________
1
Avram M. Gramatica pentru toți. București, 1986
2
Dragomirecu A., Nicolae A. 101 greșeli de lexic și de semantică. București: Humanitas, 2011, p. 60
(Glasul națiunii, nr.6, 1992, p. 8)1

34
Din punct de vedere semantic, apoziția aduce o explicație suplimentară,
contribuind la identificarea componentului la care se raportează. Caracterul explicativ al
apoziției poate fi ,,anunțat” prin cuvinte de tipul adică, respectiv, și anume, înaintea
cărora se pune virgulă: Are un aparat bun, adică performant, care a costat destul de
mult.; Își petrece vara lucrînd, și anume scriind o carte.
În alte contexte, cînd apoziția este de tip diferit, ca în exemplul A scris o lucrare
despre Camil Petrescu, scriitor interbelic., numai aceasta este omisibilă, nu și suportul ei,
termenul pe care îl caracterizează, incluzîndu-l într-o categorie: e posibil un enunț ca A
scris o lucrare despre Camil Petrescu., dar nu se poate spune A scris o lucrare despre
scriitor interbelic.2
Frecvent, se pune o singură virgulă pentru marcarea apoziției, însă, cînd apoziția
nu reprezintă ultimul membru al enunțului, ci este intercalată în enunț, ea trebuie să fie nu
numai precedată, ci și urmată de virgulă. În exemplele ce urmează, pentru izolarea
apoziției, era necesară și a doua virgulă: Fostul președinte al Comisiei Centrale a
Arbitrilor, A.H. a criticat prestația avută de S.C. la partida Steaua-Victoria Brănești.
În unele situații, izolarea prin virgule a celui de al doilea membru al relației
depinde de interpretarea care i se dă. Într-un enunț ca Președintele Ion Popescu a făcut o
declarație șocantă., constituentul Ion Popescu se separă obligatoriu prin virgule de restul
enunțului numai dacă aduce o exlicație suplimentară, importantă pentru a înțelege despre
cine este vorba în enunț. (Președintele, Ion Popescu, a făcut o declarație șocantă.), dar
poate să nu fie despărțit prin virgule dacă se cunosc atît persoana, cît și calitatea sa de
președinte.
- înainte de conjuncțiile adversative (dar, iar): Să mergi mai departe – iar la capăt
vei vedea că ești mai puternic.;
Opoziția dintre două fragmente de enunț legate printr-o conjuncție adversativă se
marchează grafic prin virgulă. În enunțul: Am un apartament în care nu stă nimeni dar
sunt obligat să plătesc gunoiul., cele două propoziții, între care se stabilește un raport de
coordonare adversativă, trebuie să fie despărțite prin virgulă: Am un apartament în care
nu stă nimeni, dar sunt obligat să plătesc gunoiul.
_____________________
1
2
Dragomirecu A., Nicolae A. Op. cit., p. 64
35
La fel ca dar, și celelalte conjuncții adversative – însă, ci, iar, care stabilesc, în
grade diferite, un raport opozitiv, trebuie precedate de virgulă.
- pentru a separa un Vocativ sau o interjecție de restul enunțului: Atenție –
studenți!, Ce faci – frumosule?, Bine ai venit – Corina!;
Vocativul, ca și interjecția adversativă, marcate printr-o intonație specială, aparțin
discursului direct, dialogului, și nu stabilesc relații sintactice cu ceilalți componenți ai
enunțului (de aceea nu au funcție sintactică). Aceste caracteristici se corelează în plan
grafic cu separarea prin virgulă de restul enunțului a vocativului și a interjecției
adresative. În Ole, ole, mulțumim Rapidule! (Antena 1, 21.03.2008), Dumnezeule nici
nu-mi vine să cred!, nenotarea virgulei reprezintă o greșeală de punctuație; corect este:
Ole, ole, mulțumim, Rapidule!, Dumnezeule, nici nu-mi vine să cred!
Cînd vocativul sau interjecția nu se află la începutul sau la sfîrșitul enunțului, ele
trebuie izolate prin două virgule, însă, de multe ori, se folosește numai o virgulă, ca în
exemplele: Dar deocamdată, domnule prim-ministru nu am avut senzația că această
taxă a protejat vreun automobil. (Antena 1, 21.03.2008) Scrise corect, enunțul arată așa:
Dar deocamdată, domnule prim-ministru, nu am avut senzația că această taxă a
protejat vreun automobil.
- pentru a separa secvențe circumstanțiale: Soțul meu – cînd am născut – a făcut
împrumut la bancă. Corect: Cînd am născut, soțul meu a făcut împrumut la bancă.;
- între cei doi membri ai unei perechi corelative: Trebuie să îi monotorizeze
pe politicieni-fie că acestora le place sau nu. Corect: Trebuie să îi monotorizeze pe
politecieni, fie că acestora le place, fie că nu.;
- pentru a separa două propoziții juxtapuse: Însă menționez – este o perioadă
estimativă.
2. Virgula apare incorect, în următoarele situații:
- între subiect și predicat sau între regentă și subiectivă: Norul, pleacă!, Una dintre
aripi, a căzut.; Dacă vei reuși, numai de tine depinde.;
Normele în vigoare ale punctuației românești nu admit plasarea virgulei între
subiectul și predicatul aceleiași propoziții. Se consideră ca o greșeală grosolană
despărțirea celor două părți principale ale propoziției.1 Lingvistul a selectat citeva
__________________
1
36
exemple din ziarele noastre: Atitudinea D-lui, dragostea față de această turmă rătăcită și
posibilitățile lui organizatorice(,) au făcut ca biserica să fie astăzi restaurată.(Datina
creștină, nr. 1, ianuarie, 1992, p. 2); Acum văd că se aude și la radio (,) vorba asta.
,,În general, nu se pune virgulă între subordonata subiectivă și regenta ei,
indiferent de poziția pe care o are una în raport cu cealaltă (așa cum nu se pune virgulă
între subiect și predicat):1 Se poate(,) că bolta de sus să se spargă. (M. Eminescu); Păcat
(,) că nu m-ai ascultat.; Cine n-ascultă de sfatul celor înțelepți (,) pierde mult în viață.
- între verb și complemente sau între regentă și completivă: A declarat înaintea
ședinței, că soluția pentru....; Articolele, produse de o firmă din Franța, au fost retrase
de pe piață.;
- înaintea conjuncțiilor coordonatoare nerepetate și, sau, ori: Înserarea era caldă,
și rece. (L. Rebreanu); O victorie a albului, sau o victorie a negrului n-avea nici o
importanță. (O. Paler) „Abia îşi luase o Dacie nouă şi[,] cineva, la frână, l-a pocnit în
spate” (corect: „...îşi luase o Dacie nouă, şi cineva, la frână, l-a pocnit în spate”),
„Cartea nu-l prea interesa. Şi[,] nici munca fizică” (corect: „...nu-l prea interesa. Şi nici
munca fizică”), „De faţă erau părinţii fetei. Precum şi[,] ai băiatului...” (corect: „De faţă
erau părinţii fetei. Precum şi ai băiatului...”);
conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale adversative: „Dar[,] nu te plâng eu,
băiatule!” (corect: „Dar nu te plâng eu, băiatule!”), „Însă[,] fascinaţia de a conduce un
club şi de a-l aduce în elita fotbalului intern i-a deschis un nou orizont unuia dintre marii
«magicieni» români” (corect: „Însăfascinaţia de a conduce un club şi de a-l aduce în
elita fotbalului intern...”), „S-a angajat să facă totul. Decât că[,] rezultatele spun
altceva” (corect: „S-a angajat să facă totul. Decât că rezultatele spun altceva”);
conjuncţii disjunctive: „Voia să se facă fizician. Ori[,] să urmeze medicina”
(corect: „...să se facă fizician. Ori să urmeze medicina”), „Sau[,] ele reprezintă copilăria
trupului şi-ţi sugerează ideea că trebuie protejate” (corect: „Sau ele reprezintă copilăria
trupului...”);
conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale conclusive: „Aşadar[,] depui actele la
poliţie, dai o fugă până la Trezorerie...” (corect: „Aşadar depui actele la poliţie...”),
„Aşa că[,] trebuie să le plătim dac-am cumpărat apartamentele în blocuri care aveau
__________________
1
Cristian-Foghel G. O gramatică pentru toți. București: Ametist, 1997, p. 335
37
subsolul vraişte!” (corect: „Aşa cătrebuie să le plătim dac-am cumpărat
apartamentele...”), „Cărţile sunt prea scumpe. Ca atare[,] nu le mai cumpărăm” (corect:
„...sunt prea scumpe. Ca atare nu le mai cumpărăm”), „M-am străduit să-i ajut. În
consecinţă[,] n-am ce-mi reproşa” (corect: „M-am străduit să-i ajut. În consecinţă n-am
ce-mi reproşa”), „Testele date au fost dificile. Prin urmare[,] şi eforturile au fost pe
măsură” (corect: „...au fost dificile. Prin urmare şi eforturile au fost pe măsură”),
„Faptele relatate sunt reprobabile. În concluzie[,] e necesar să intervenim” (corect:
„Faptele relatate sunt reprobabile. În concluzie e necesar să intervenim”).1
3. Relativ frecventă este absența ghilimelelor sau a italicilor: Tîrgul de cariere
Angajatori de Top care va avea loc.... Corect: Tîrgul de cariere ,,Angajatori de top” care
va avea loc..
3.3. Erori de punctuație în folosirea cratimei
Cratima ,,ca semn ortografic”- remarcă G. Beldescu-, se folosește în scrierea
cuvintelor conjuncte, în scrierea unor cuvinte compuse, în unele abrevieri, la despărțirea
cuvintelor în silabe și, rar, pentru separarea unui prefix de tema bază, pentru separarea
sufixelor, a desinențelor și a articolului la unele cuvinte compuse din abrevieri ori pentru
redarea unor porțiuni izolate din forma cuvintelor.”1
Necunoașterea structurii lexicale și morfologice a cuvintelor conduce, evident, la
construcții greșite, la întrebuințarea cratimei acolo unde nu întotdeauna își dovedește
utilitatea.
1. Omiterea cratimei în substantive compuse (izolate)
O inadvertenţǎ lingvisticǎ de care nu se poate face deloc abstracţie este încălcarea,
destul de frecventă, a ortografiei cuvintelor compuse, cei care greşesc neştiind cu precizie
când se scriu într-un cuvânt unele pǎrţi de vorbire compuse, când se scriu într-un cuvânt
unele părţi de vorbire compuse, când apar izolate altele, fie cu cratimă, fie fǎrǎ cratimǎ
(în cuvinte separate). Faptul că se comit erori la tot pasul, inclusiv pe diverse canale
mass-media, este dovedit şi de exemplele ce urmeazǎ: „Ieri, la Palatul Victoria, primul
ministru al guvernului României…” (corect: „…primul-ministru al guvernului…”); „În
urma presiunii greviştilor, directorul şi inginerul şef şi-au dat demisia” (corect:
______________
1
Rădulescu Ilie-Ștefan. Virgula, bat-o s-o bată. În: Limba română, nr. 1, anul XIII, 2003, p. 54
2
Beldescu G. Ortografia actualǎ a limbii române. București: Ed. Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ,
1984, p. 76
38
„…inginerul-şef”); „Datele la care vǎ referiţi sunt consemnate în procesul verbal”
(corect: „… procesul-verbal”); „Întregul lan era cultivat cu floarea soarelui” (corect:
„…floarea-soarelui”); „Plǎcintele mele preferate erau poalele-n brâu” (corect: „…
poalele-n-brâu”). Prin urmare, ce substantive comune se scriu cu cratimǎ?
a) Substantivele fără unitate morfologică, compuse din două substantive cu formă
de nominativ-acuzativ, al cǎror prim termen se modifică în flexiune: „contabil(ul)-şef”,
„inginer(ul)-şef”, „redactor(ul)-şef”, „bloc(ul)-turn”, „vagon(ul)-restaurant”, etc.;
b) Substantivele compuse dintr-un substantiv precedat sau urmat de un adjectiv, al
cǎror prim termen se modifică în flexiune: „proces(ul)-verbal”, „argint(ul)-viu”,
„bun(ul)-plac”, „bun(ul)-gust”etc;
c) Substantivele compuse dintru-n substantiv precedat de un numeral variabil sau
invariabil: „Prim(ul)-ministru”, „prim(ul)-procuror”, „prim(ul)-secretar”, „doi-fraţi”
d) Substantive compuse din două substantive legate prin prepoziţie, ai cǎror
termeni nu corespund ca sens realitǎţii denumite:„floarea-soarelui”, „ochiul-boului”,
„pasărea-paradisului”, etc;
e) Substantivele compuse din două substantive legate prin prepoziţie, ai căror
termeni nu corespund ca sens realitǎţii denumite:„cal-de-mare”, „brânzǎ-n-sticlă”,
„poale-n-brâu” etc.;
f) Substantivele compuse din verbe însoţite de substantive sau (şi) de pronume,
având aspectul unor scurte propoziţii sau al unor fraze:„cască-gură”, „încurcă-lume”,
„pierde-vară”,„nu-mă-uita”,„du-te-vino”.1
Normele actuale prevăd generalizarea scrierii cu cratimă a comuselor nesudate
care denumesc substanțe chimice distinct și specii distincte de plante sau de animale:
verde-de-Paris, future-de-mătase, future-de-varză, gîndac-de-Colorado.2
2. Omiterea cratimei în substantive proprii compuse (izolate)
Ortografia „cuvintelor compuse” pune destul de multe probleme celor care nu
apelează, pentru informare, la dicţionarele de specialitate. Cele mai semnificative
„surprize” ni le oferă, ca frecvenţă, substantivele comune, dar nici cele proprii nu sunt
scutite de inconsecvenţe, mai ales când au termenii izolaţi prin cratimă şi desemnează
___________________
1
Cioabǎ Cr. Erori în folosirea cratimei (a liniuței de despărțire). http://www.magazincritic.ro/2014/02/25/erori-in-
folosirea-cratimei-a-liniutei-de-despartire/
2
Lăzărescu R. Ortografia pe înțelesul tuturor. București: Corint, 2008, p. 32
39
nume geografice şi teritorial-administrative3, aşa cum se observă din urmǎtoarele
exemple: „Elevii Liceului «Ştirbei Vodǎ», prin Internet, comunică în limba engleză cu
elevi din alte ţǎri” (corect: „…«Ştirbei-Vodǎ»…”); „Între piesele teatrului nescris din
satul (…), Judeţul Bistriţa Nǎsǎud,…” (corect: „(…), Bistriţa-Nǎsǎud, …”); „La Turneul
Mǎrţişorului au fost prezenţi boxeri din (…) Târgu Mureş” (corect: „….Târgu-Mureş”);
„Excursia din Poiana Braşov a fost minunată.” (corect: „…Poiana-Braşov).
3. Omiterea cratimei în adjective compuse (izolate)
În categoria cuvintelor compuse, unele dintre acestea (substantive, adjective,
pronume, numerale, verbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii) se scriu într-un cuvânt, altele
– cu cratimǎ (liniuţǎ de unire) sau fǎrǎ cratimǎ (în cuvinte separate). Din cauza acestor
situaţii ortografice diferite apar dificultǎţi de „opţiune” pentru cei care nu cunosc normele
de scriere specifice limbii literare. În consecinţǎ, ignorarea regulilor respective duce la
numeroase confuzii în comunicarea scrisǎ actualǎ, adjectivele compuse care se scriu cu
cratimǎ ocupând un loc distinct, alǎturi de substantive, între pǎrţile de vorbire a cǎror
ortografie este încǎlcatǎ frecvent. În exemplele de mai jos, spicuite din presǎ, autorii
citatelor nu ştiu cǎ, de fapt, se scriu cu cratimǎ adjectivele compuse dintr-un adverb şi un
adjectiv („nou-nǎscut”, „nou-ales”, „nou-nouţ”, „nou-venit”, „sus-menţionat”, „sus-
numit”, „sus-zis”, „propriu-zis”, „aşa-numit”, „aşa-zis”, „Vând urgent, foarte avntajos,
tractor M-650, nou înmatriculat” (corect: „…nou-înmatriculat”); „Deputatul Alecu a
amintit, la întâlnirea susmenţionatǎ, cǎ ar trebui…” (corect: „…sus-menţionatǎ”), „În
urma acestor mǎsuri a mai fost depistat nou-nǎscutul Stan” (corect: „…nou-
nǎscutul…”), „Pânǎ la ocuparea postului de director al Direcţiei mai sus amintite…”
(corect: „…sus-amintite”); 1
4. Omiterea cratimei în scrierea – cu adjective posesive conjuncte-a unor nume de
rudenie. Ca semn ortografic, cratima se folosește și în scrierea cuvintelor conjuncte, iar în
acest sens este cunoscut că, alături de alte categorii de cuvinte neaccentuate, pot fi
conjuncte (enclitic), în vorbirea populară și în cea familiară, ,,adjectivele posesive care
însoțesc substantivele nearticulate nume de personae apropiate vorbitorilor (îndeosebi
rude) și care ăși pierd accentual: tată-meu, soră-ta, bunică-sa.” 2
________________________________
1
Rădulescu Ilie-Ștefan. Să vorbim și să scriem corect: erori frecvente în limbajul cotidian. București: Niculescu, 2002, p. 3
2
Cioabǎ Cr. Erori în folosirea cratimei (a liniuței de despărțire). http://www.magazincritic.ro/2014/02/25/erori-in-folosirea-cratimei-a-liniutei-de-
despartire/
40
Deși adjectivele posesive care stau în urma substantivelor nearticulate sunt legate,
prin linioară, de aceste substantive, cu care formează o unitate semantic-gramaticală,
practica scrisului trădează ignoranța gramaticală a unor oameni. De exemplu: Primăria
sprijină presa. Moșia lui tacsu… Pe fratesu l-am văzut la tîrg.
Potrivit normelor ortografice în vigoare, diferitele nume de înrudire – reprezentate
de substantive nearticulate, la singular, de care sunt legate, enclitic, adjectivele posesive,
cu care formează o unitate – se scriu astfel:
tată-meu (-tău, - său); mamă-ta (-sa);
soră-sa (-ta, -mea); fiică-mea (-ta, -sa) etc.
5. Introducerea inutilă a cratimei în adjective compuse (unite)
Extrem de frecventă este confuzia dintre adjectivele compuse care se scriu cu
termenii sudaţi (contopiţi) şi cele care se scriu cu termenii separaţi prin cratimǎ, ca în
exemplele urmǎtoare: „Existǎ câţiva exponenţi ai altor categorii socio-profesionale…”
(corect: „…socioprofesionale…”); „Erau absolvenţi ai Liceului Agro-Industrial din
localitate” (corect: „…Agroindustrial…”); „Am vizitat cu plǎcere aceastǎ
staţiune balneo-climatericǎ” (corect: „…balneoclimaterici”); „Dialectul daco-
româneste
cel mai important în cadrul limbii române comune” (corect: „…dacoromân…”); „Calul
cumpǎrat era pur-sânge” (corect: „…pursânge).
6. Introducerea inutilă a cratimei în abrevierea unor termeni de politeţe (la
genitiv-dativ)
În unele ziare sunt notate greşit formele abreviate, de genitiv-dativ, ale
substantivelor articulate „domnul” (= „d” sau „dl”) – termen de politeţe pentru un bǎrbat
– ori „doamna” („dna”) – termen de politeţe pentru o femeie: „Ne-am adresat, cu pǎlǎria
în mânǎ, d-lui T., director economic…” (corect: „…dlui T. …”); „Colectivul redacţiei îi
ureazǎ d-lui V.N. un sincer «La mulţi ani»” (corect: „…dlui V.N. …”).
Din aceste exemple tragem urmǎtoarele concluzii:
a) Substantivele sus-amintite („domnului”…, „doamnei”…), folosite ca termen de
politeţe (ce precedǎ nume de persoane, funcţii etc.), se scriu fǎrǎ cratimǎ în abrevieri, deci
„dlui”(= „domnului”), „dnei”(= „doamnei”), „dlor”(= „domnilor”);
b) Cratima se întrebuinţeazǎ în abrevierea pronumelor de politeţe compuse şi a
formelor de politeţe (ce se utilizeazǎ singure sau însoţite de apozii): „d-lui”
41
(„dumnealui”), „d-ei”(„dumneaei”), „d-ta”, „d-tale”(„dumneata”, „dumitale”), „d-sa”,
„d-sale”(„dumneasa”, „dumisale”), „d-lor”(„dumnealor”), „D-lui”(„Domnia lui”), „D-
sa” („Domnia sa”), „D-ta”(„Domnia ta”) etc.1
7. Introducerea inutilă a cratimei în indicarea orelor (după prepoziţii)
Folositǎ numai în interiorul prepoziţiei, între cuvinte sau grupuri de cuvinte,
cratima ca semn de punctuaţie, apare cu o mare frecvenţǎ între cuvinte care aratǎ limitele
unui interval de timp, în formulǎri de fapt prescurtate.
Persistenţa unor vicii de „redactare” în conceperea diferitelor anunţuri publicitare
sau a orarelor de funcţionare se întemeiazǎ, probabil, pe credinţa cǎ liniuţa de unire sau
de despǎrţire are calitatea de a înlocui diferitele prepoziţii şi conjuncţii corelative, aşa
cum se constatǎ din urmǎtoarele exemple extrase din presǎ. 1 Ce recomandǎri se impun
pentru ca ortografierea acestor construcţii sǎ fie respectatǎ?
a) Când înaintea primului termen numeric (care marcheazǎ limitele unui interval
de timp) se scrie prepoziţia „între”, atunci, obligatoriu, se scrie şi conjuncţia „şi” înaintea
celui de-al doilea termen, deci e corectǎ sintagma „între orele 8 şi 16” (nu „între orele 8-
16”).
b) Când înaintea primului termen se scrie prepoziţia compusǎ „de la” atunci,
obligatoriu, se scrie şi corelativul „(pânǎ) la” înaintea celui de-al doilea termen, deci e
corectǎ sintagma „de la ora 12 (pânǎ) la 14” (nu „de la ora 12-14”).
c) Când enunţul apare prescurtat, renunţându-se la prepoziţii şi conjuncţii
corelative, atunci, obligatoriu, vor fi suprimate şi elementele de relaţie aflate înaintea
primului termen, scriindu-se, corect, ori „Deschis: orele 6-22” (nu „Deschis între orele 6-
22”), ori „Telefon: între orele 9-17” (nu „Telefon între orele 9-17”). Aceste formule
abreviate se citesc, de regulǎ, nu aşa cum sunt scrise, ci însoţite – pentru redarea completǎ
a sensului – de elemente corelative sus-amintite („de la… pânǎ la…” sau „între… şi…”).
_________________
1
Drincu Sergiu, Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba românǎ. Bucureşti: Ed. Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ,
1983, p. 42
42
3.3. Nemarcarea exclamarii sau a întrebării
Deosebirea dintre enunțurile asertive (prin care se afirmă sau se neagă ceva) și alte
tipuri de enunț (exclamative, imperative, interogative) se evidențiază și printr-o anumită
intonație, redată grafic prin semne de punctuație caracteristice. Enunțul asertiv se
marchează în scris prin punct la sfîrșit, enunțurile exclamative și imperative se marchează
prin semnul exclamării, iar enunțul interogativ, prin semnul întrebării.2
Dumnezeule. A fost cel mai îngrozitor lucru din viața mea. (Antena 1, 1.09.2008)
În exemplul dat, se exprimă o emoție, de aceea după cuvîntul Dumnezeule trebuia
să fie pus semnul exclamării sau virgulă după acest cuvînt și semnul exclamării la
sfîrșitul enunțului: Dumnezeule! A fost cel mai îngrozitor lucru din viața mea.
Dumnezeule, a fost cel mai îngrozitor lucru din viața mea!La fel, în cazul
enunțului imperativ: Să-i batem pe italieni.; Trăiască samba., reprezentînd titlurile unor
știri, era necesar, la sfîrșitul lor, semnul exclamării: Să-i batem pe italieni!; Trăiască
samba!
Pentru marcarea interogației, este obligatoriu semnul întrebării. Acesta trebuie pus
și la sfîrșitul enunțului din titlu : ,,Dar de ce ai acceptat să lucrezi la ei, dacă te consideri
așa bun (?)., și la sfîrșitul enunțului: Și caii se joacă, nu-i așa., scris corect: Și caii se
joacă, nu-i așa (?).
Cînd enunțul interogativ este transpus în vorbire indirectă, la sfîrșitul acestuia nu
se pune semnul întrebării. Deci în exemplul ,,Cineva ne-a întrebat de ce aducem hăinuțe
numai pentru bebeluși?, nu trebuie folosit semnul întrebării, ci punct. Semnul întrebării
este folosit corect în vorbirea directă: ,,Cineva ne-a întrebat: De ce aduceți hăinuțe
numai pentru bebeluși?”
Este cunoscut faptul că interjecțiile au o valoare de adresare și o topică
asemănătoare cu vocativul și imperativul, de aceea după ele se pune virgulă sau semnul
exclamării: De cîte ori auzeam ,,jarț”, auzeam și ,,aoleu”! (B. Șt. Delavrancea)
De multe ori aceste semne lipsesc intr-o comunicare. De exemplu: Scîrț ușa se
deschise. Corect: Scîrț! ușa se deschise.
Cînd interjecția este însoțită de un substantiv în vocativ sau de un substantiv și
determinanții lui, atunci întregul grup se desparte prin virgulă de restul propoziției,
_________________
1
Dragomirecu A., Nicolae A. 101 greșeli de lexic și de semantică. București: Humanitas, 2011, p. 69
43
respectînd regula vocativului: Măi copii, stați cuminți!, Tăceți, măi copii neastîmpărați,
odată!, Potoliți-vă, măi copii dragi!
Interjecțiile care exprimă îndemnul sau porunca se scriu astfel:
-dacă sunt sunt urmate de un complement, la sfîrșitul comunicării se pune semnul
exclamării: Hai acasă!, Na-ți culegerea!
- în alte situații intonația lor cere folosirea virgulei sau a semnului exclamării: Hai,
nu mai sta!, Hai, că n-avem încotro.1
. Semnul exclamării lipsește în cîteva contexte – exclamative sau imperative – în
care ar fi fost obligatoriu: Adio tatuaje. Corect: Adio, tatuaje! Jos cu gardurile.
_____________________
1
Cristian-Foghel G. O gramatică pentru toți. București: Ametist, 1997, p. 268-269
44
CONCLUZII GENERALE
Factorii care au provocat gre eli de limb sunt: cunoaşterea insuficientă a unei
limbi. De exemplu: Erea bine., A loat pâine., Mătura e după ușe.

Cel de-al doilea factor este comoditatea. Acest factor intern de abatere se
manifestă foarte bine în fonetică şi în vocabular. Astfel, în fonetică, sub forma
acomodării, asimilării grupul des- devine dez- prin asimilarea consoanei finale a
prefixului la consoana iniţială a temei: dezdoi faţă de desface. La nivelul vocabularului,
fenomenul se manifestă sub forma elipsei. De pildă, în română, pătlăgelele roşii şi
pătlăgelele vinete au devenit roşii şi vinete. Tot elipsă avem şi atunci când despre cineva
se spune că „nu are stare materială”, considerându-se inutilă precizarea „bună”.
Al treilea factor este este analogia - forma prin care se manifestă legea generală de
regularizare şi de organizare coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei
limbi. Acţionează deosebit de puternic în gramatică şi morfologie. După modelul tipului
„rac/raci, sac/saci, mac/maci, drac/draci”, substantivele copaci, bocanci, cu o formă
unică pentru ambele numere, capătă o formă nouă, analogică de singular: copac, bocanc,
integrându-se în sistemul limbii, care cere o netă diferențiere a singularului de plural.
O altă cauză a abaterilor lingvistice, mai ales de natură lexicală, este snobismul
unor vorbitori, care, din dorinţa de a se evidenţia, recurg la cuvinte neologice, rare şi
enfonice, ocolind tot ceea ce pare simplu şi demodat. Sunt căutate de multe ori cuvinte cu
un corp fonetic mai dezvoltat, obţinute prin derivare mai ales cu ajutorul sufixului
abstract „- itate”: adaptabilitate, aplicabilitate, comunicabilitate, conflictualitate etc.
Hipercorectitudinea explică greșeli de diverse tipuri (de exemplu, pronunțarea
(este), în loc de (ieste), forma de genitiv săptămînei, în loc de săptămînii, acordul greșit
al verbului impersonal a fi: Ce-s cu banii ăștia?).
În literatura lingvistic au fost eviden iate mai multe tipuri de greșeli:
1. Greșeli de pronunțare, greșeli de scriere, greșeli de punctuație (pronunțarea

unor sunete sau a unor grupuri de sunete, pronunțarea unor cuvinte străine, scrierea cu
sau fără cratimă, grafii influențate de pronunțare, accentul incorect, greșeli în utilizarea
virgulei etc.);
2. Greșeli de morfologie și de sintaxă (greșeli în exprimarea numărului
substantivului: chitare, nu chitări, hoteluri, nu hotele; greșeli în exprimarea cazului
45
substantivului: I-am dat la fată o bomboană-formă greșită de exprimare a genitivului;
greșeli în utilizarea adjectuvului care apar din cauza folosirii unor desinențe neadecvate la
pluralul unor adjective: forme greșite de tipul: colege drage! etc. Acordul: Mi s-a expus
cerințe. Corect: Șefii mi-au expus cerințele.
3. Greșeli de lexic și semantică: atracţia paronimică, pleonasmul, tautologia,
cacofonia, echivocul, clișeul lingvistic. Pleonasmul. Din mulțimea de erori de limbaj, o
categorie aparte o constituie pleonasmele, acestea constînd în repetarea sau alaturarea
superfluă și deranjantă a unor cuvinte cu același sens sau cu sensuri apropiate, prin care
se exprimă repetat același conținut, sub aparența furnizării unei informații noi. Uneori,
construcțiile pleonastice se folosesc cu scopul de a sublinia o idee: Am auzit cu urechile
mele., avînd, în astfel de cazuri, valoare expresivă și fiind deci tolerate de normă.;
Atracţia paronimică. Esenţa atracţiei paronimice constă în faptul că un paronim,
care e mai frecvent în limbă şi, deci, mai cunoscut vorbitorilor, îl atrage pe cel care este
mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale.
De ex.: Vei depune banii în numeral? (numerar); Famelie mare, renumerație mică
(remunerație) etc.
Tautologia reprezintă o greşeală de stil constand în repetarea inutilă a aceleiaşi idei
in termeni diferiţi: Razele solare ale soarelui., Viaţă tuturor vieţuitoarelor., Eu îs bun cît
îs bun., Frate, frate, dar brînza e pe bani! etc.
Echivocul. Această greșeală constă în posibilitatea interpretării în mai multe feluri
a unui cuvînt, a unui enunț sau a unui text. Vînd brînză de vacă proaspătă. Corect: Vînd
brinză proaspătă de vacă.
Cacofonie - asociaţie de sunete, neplăcute auzului, care trebuie evitate; disonanţă:
Stanca cu copilul au rămas acolo: A sărit ca capra peste pîrleaz, Ca căpcăunul acesta
nu-i altul, Prăjitura aceasta e un deliciu ciudat.
Clișeul verbal. Limbajul de lemn. Grupul de cuvinte oarecum fix (stereotip) a cărui
repetare în vorbirea cotidiană deranjează simțul estetic al limbii: După părerea mea, în
această operă este vorba despre....
Licența poetică. Greșeală voită folosită de un scriitor din necesitatea realizării mai
expresive a textului (în special a metricii versurilor): Papa cu-a lui trei coroane puse una
peste alta. (M. Eminescu);
46
Punctua ia este un sistem de semne convenționale care au rolul de a despărți
unitățile sintactice după raporturile stabilite între părți de propoziție, propoziții și fraze și
de a atrage atenția asupa intonației și pauzelor corespunzătoare. Punctuația este o
componentă obligatorie a scrierii, deosebit de utilă pentru înțelegerea corectă a unui text,
deoarece semnele de punctuație nu numai că delimitează unitățile componente ale
textului, dar și precizează, în multe situații, sensul lor.
În lucr rile de specialitate se afirimă că la baza punctuației stau trei principii de
bază:
• Principiul intonațional;
• Principiul logico-semantic;
• Principiul formal-gramatical.
Dup natura lor, regulile de punctua ie sunt de dou feluri:

b) reguli de punctuație negative (interzic folosirea unui semn de punctuație
Semnele de punctuație îndeplinesc mai multe funcții, și anume:
1. funcția delimitativă;
2. funcția de identificare;
3. funcția substitutivă.
1. Funcția delimitativă este considerată funcția de bază a semnelor de punctuație.
În acest caz, semnele de punctuație marchează segmentarea textului în unități sintactice,
funcționînd ca indici de delimitare a părților unui discurs. Funcția dată se manifestă atît la
nivelul textului, cît și la nivelul propoziției.
2. Funcția de identificare. Se definesc prin această funcție semnele de punctuație
care marchează caracterul enunțiativ, interogativ sau exclamativ al enunțului, iar, uneori,
și atitudinea vorbitorului față de cele comunicate. Semnele de punctuație care se folosesc
cu funcție de identificare sunt punctul, semnul întrebării și semnul exclamării.
3. Funcția substitutivă este caracteristică semnelor de punctuație care marchează
lipsa unor elemente ale textului. În limba română sunt folosite cu funcție substitutivă
următoarele semne de punctuație: virgula, linia de pauză, două puncte, trei puncte,
semnul exclamării și semnul întrebării. Semnele de punctuație pot îndeplini funcția dată
atît la nivelul propoziției, cît și la nivelul textului. Și într-un caz și în celălalt, semnele de
punctuație, marchează anumite omisiuni.
47
La nivelul propoziției se utilizează cu funcție substitutivă virgula, linia de pauză și
două puncte, atunci cînd ele marchează omiterea predicatului sau a verbului copulativ.
La nivelul textului, funcția substitutivă rezidă în indicarea unei replici a
interlocutorului. În anumite situații conversaționale, semnul de punctuație poate înlocui
o ,,replică mută”, ceea ce echivalează, de fapt, cu absența răspunsului. Semnele de
punctuație care realizează ,,comunicări fără cuvinte de dialog” sunt: semnul exclamării,
semnul întrebării, adesea combinate, trei puncte, combinate uneori cu semnul întrebării
sau cu semnul exclamării.
După natura lor, regulile de punctuație sunt de două feluri:

b) reguli de punctuație negative (interzic folosirea unui semn de punctuație).
Virgula marcheaz grafic anumite pauze scurte, folosite în mod inten ionat,
pentru a grupa la un loc cuvintele i grupurile de cuvinte care formeaz unit i de în eles.
Delimitarea, prin virgul , a unor p r i de propozi ie în cadrul propozi iei i a unor propozi ii
în cadrul frazei nu se face arbitrar, ci dup ni te reguli bine stabilite, astfel c , dac în unele
situa ii virgula este obligatorie, în altele îns ea este interzis .
În ansamblul gre elilor care privesc domeniul punctua iei, erorile constante în
utilizarea virgulei sunt cele mai numeroase.

Virgula lipsește în următoarele contexte:
- în situația elipsei verbului: Sănătatea – în comă.; La telefon (este) Violeta din
București. Semnalarea acestui fapt se face printr-o pauză în vorbire și prin virgulă în
scris: La telefon, Violeta din București.
- înainte de conjuncțiile adversative (dar, iar): Să mergi mai departe – iar la capăt
vei vedea că ești mai puternic.;
- pentru a separa un Vocativ sau o interjecție de restul enunțului: Atenție –
studenți!, Ce faci – frumosule?, Bine ai venit – Corina!;
- între cei doi membri ai unei perechi corelative: Trebuie să îi monotorizeze
pe politicieni-fie că acestora le place sau nu. Corect: Trebuie să îi monotorizeze pe
politecieni, fie că acestora le place, fie că nu.;
- pentru a separa două propoziții juxtapuse: Însă menționez – este o perioadă
estimativă.
Virgula apare incorect, în următoarele situații:
48
- între subiect și predicat sau între regentă și subiectivă: Norul, pleacă!, Una dintre
aripi, a căzut.; Dacă vei reuși, numai de tine depinde.;
- între verb și complemente sau între regentă și completivă: A declarat înaintea
ședinței, că soluția pentru....; Articolele, produse de o firmă din Franța, au fost retrase
de pe piață.;
- înaintea conjuncțiilor coordonatoare nerepetate și, sau, ori: Înserarea era caldă,
și rece. (L. Rebreanu);
conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale adversative: „Dar[,] nu te plâng eu,
băiatule!” (corect: „Dar nu te plâng eu, băiatule!”)
Necunoa terea structurii lexicale i morfologice a cuvintelor conduce, evident, la
construc ii gre ite, la întrebuin area cratimei acolo unde nu întotdeauna î i dovede te
utilitatea.
Omiterea cratimei în substantive compuse (izolate): „Întregul lan era cultivat
cu floarea soarelui” (corect: „…floarea-soarelui”);
Omiterea cratimei în substantive proprii compuse (izolate): Excursia din Poiana
Braşov a fost minunată.” (corect: „…Poiana-Braşov).
Omiterea cratimei în adjective compuse (izolate): „Pânǎ la ocuparea postului de
director al Direcţiei mai sus amintite…” (corect: „…sus-amintite”)
Omiterea cratimei în scrierea – cu adjective posesive conjuncte-a unor nume de
rudenie: Pe fratesu l-am văzut la tîrg. (corect: frate-su) etc.
Utilizarea just i unanim acceptat într-o limb a semnelor de punctua ie
faciliteaz sesizarea adecvat a unui text, îl ajut cititorului s simt gama de emo ii i
raporturi lexicale i gramaticale pe care i le transmite cel care scrie. În felul acesta
punctua ia devine un element component i indispensabil al culturii scrisului i al
corectitudinii lingvistice. Pentru a da scrisului un aspect organizat i armonios, accesibil
cititorilor, mînuitorul de condei nu poate neglija regulile de punctua ie, chemate anume
spre a înlesni sesizarea textului. Nerespectarea regulelor de punctua ie duce la confuzii de
tot felul, la denaturarea sensului i îl deruteaz pe cititor.
49
Cuvinte-cheie
Acord, apozitie, anacolut, atracție paronimică, cacofonie, comoditate,

cratimă, greșeală, eroare, echivoc, omitere, puctuație, pleonasm, tautologie, virgulă.
50
Bibliografie
1. Avram M. Probleme ale exprimării corecte. București: Ed. Academiei Române, 1987
2. Avram M. Gramatica pentru toți. București: 1986
3. Bărbuță Ion Punctuația în limba română. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009
4. Bertea M. Gramatica explicativă a limbii române. Chișinău: Școala tehnică
profesională 24, 1992
5. Beldescu G. Punctuația în limba română. București: Gramar, 2009
6. Bulgăr Gh. Izolarea subordonatelor în proza artistică contemporană. În: Studii de
gramatică, vol. I. București, 1956
7. Ciobanu A. Punctuația limbii române. Chișinău: Lumina, 1992
8 Cioabǎ Cr. Erori în folosirea cratimei (a liniuței de despărțire).
http://www.magazincritic.ro/2014/02/25/erori-in-folosirea-cratimei-a-liniutei-de-
despartire/
9. Cristian-Foghel G. O gramatică pentru toți. București: Ametist, 1997, p. 335
10. Dragomirecu A., Nicolae A. 101 greșeli de lexic și de semantică. București:
Humanitas, 2011
11. Drincu Sergiu, Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba românǎ. Bucureşti: Ed.
Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1983, p. 42
12. Gramatica limbii române. Vol. II: Enunțul. București, 2005
13. Gheție Ion, Mareș Alexandru Originile scrisului în limba română. București, 1985
14. Guţu Romalo V. Corectitudine şi greşeală Bucureşti: Humanitas, 2008, p.23
15. Furtună C. Aspecte ale punctuației gramaticale și stilistice în limba română actuală.
Tîrgoviște: Bibliotheca, 2006
16. Hristea Th. Despre unele reguli de punctuație. În: România literă, 1980, nr. 6, p. 9-17
17. Hristea Th. Hipercorectitudinea în limbă. În: România literară, IX, nr. 10, p. 8-14
18. Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație. Ediția a V-a, Academia Română,
Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan”. Bucuresti: Univers Enciclopedic, 1996
19. Lăzărescu R. Ortografia pe înțelesul tuturor. București: Corint, 2008, p. 20-23
20. Lovinescu A. Despre dicțiune. București: Eminescu, 1965
21. Nedelcu I. 101 greșeli gramaticale. București: Humanitas, 2013
51
22. Necula Gina. Utilizări aberante ale semnelor de punctuație și ortografie pe internet.
http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/249-258%20NECULA%20Gina.pdf
23. Panaitescu P. P. Începuturile și biruința scrisului în limba română. București, 1965
24. Pușcariu S., Limba română. Vol.I . Privire generală. București: Minerva, 1976
25. Rădulescu I. H. Gramatica românească. (Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo).
București, 1980
26. Rădulescu Ilie-Ștefan. Să vorbim și să scriem corect: erori frecvente în limbajul
cotidian. București: Niculescu, 2002
27. Rădulescu Ilie-Ștefan. Virgula, bat-o s-o bată. În: Limba română, nr. 1, anul XIII,
2003
28. Silvestru E. Tendinţe actuale în limba română. Bucureşti: Fundaţia România mare,
2008
29. Șchiopu C., Vîlcu-Șchipou M. Comunicarea: greșeli și soluții. Chișinău: Tocono,
2015
30.Vîrtosu E. Paleografia româno-slavă. București, 1968, p. 125
Dicționare
1. Constantinescu Dobridor Gh. Dicționar de termeni lingvistici. București:Teora, 1998
2. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998
3. Dicţionar ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române. Bucureşti: Institul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Iordan” al Academiei Române, Ediţia a I-a:
Editura Academiei; Ediţia a II-a: Univers Enciclopedic, 1982, 2005
52

1 Punctuatia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Punctuatia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

Domeniul general de studii:

Teza este admisă spre susținere

II: PROBLEME TEORETICE PRIVIND PUNCTUAȚIA ROMÂNĂ…………….17

III: SEMNELE DE PUNCTUAȚIE ȘI ACȚIUNEA DE CULTIVARE A LIMBII..32

a. ca semn de încadrare la numere;

2. 4. Importanța studierii semnelor de punctuație

,,punctuația ne face să înțelegem și să ne facem înțeleși în scrierile noastre”. 1

(Glasul națiunii, nr.6, 1992, p. 8)1

limbi. De exemplu: Erea bine., A loat pâine., Mătura e după ușe.

1. Greșeli de pronunțare, greșeli de scriere, greșeli de punctuație (pronunțarea

a) reguli de punctuație pozitive (permit folosirea unui semn de punctuație);

a) reguli de punctuație pozitive (permit folosirea unui semn de punctuație);

utilizarea virgulei sunt cele mai numeroase.

Acord, apozitie, anacolut, atracție paronimică, cacofonie, comoditate,

S-ar putea să vă placă și