Sunteți pe pagina 1din 116

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei


Anul universitar:2008 - 2009
Semestrul 4

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator


Titlul disciplinei: Limba română; metodica şi practica predării limbii şi literaturii
române şi a activităţilor de educare a limbajului
Codul: PIE 2404
Numărul de credite: 6,5
Locul de desfăşurare:
Programarea în orar a activităţilor: miercuri: 14,00 – 16,00: 2 cursuri
16,00 – 17,00: 1 seminar
joi: 8,00 – 12,00: 4 ore, practică pedagogică

II. Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare de practică sau


laborator
Nume, titlu ştiinţific: Bálint Mihail, profesor grad I
Informaţii de contact: 535600 Odorheiu Secuiesc, str. Rákóczi Ferenc, nr. 13/3,
Telefon: 0266 / 217708, e-mail: balintmihaly@yahoo.fr
Ore de audienţă: miercuri 17-19

III. Descrierea disciplinei


Obiectivele disciplinei:
• Identificarea elementelor componente ale foneticii
• Identificarea diftongilor, triftongilor, hiatului şi însuşirea despărţirii corecte a
cuvintelor în silabe
• Precizarea rolului accentului şi intonaţiei într-un text
• Definirea noţiunii de „cuvânt” şi „familie lexicală”
• Înţelegerea funcţionării mijloacelor de îmbogăţire a vocabularului
• Definirea şi identificarea categoriilor semantice şi utilizarea lor corectă în
comunicare.

Conţinutul:
1. Fonetica: Sistemul fonetic al limbii române; clasificarea sunetelor limbii române
2. Diftongul, triftongul şi vocalele în hiat
3. Despărţirea cuvintelor în silabe: reguli bazate pe pronunţie, reguli bazate pe analiza
morfologică
4. Ortografia, ortoepia şi semnele de punctuaţie
Vocabularul
5. Componentele vocabularului
6. Cuvântul – unitatea de bază a vocabularului. Structura unui cuvânt. Familia lexicală
7. Categorii semantice: Omonimele – omofonele – omografele
8. Sinonimele şi paronimele
9. Mijloace de îmbogăţire a vocabularului:
a) Mijloace interne:

1
- Derivarea
- Compunerea
- Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)
b) Mijloace externe: împrumutul de cuvinte, influenţe moderne.
10. Flexiunea nominală şi flexiunea verbală
Metodica predării limbii şi literaturii române şi dezvoltarea limbajului elevilor
11. Dezvoltarea vorbirii: metode şi procedee specifice. Taxonomia metodelor
didactice. Tipologia lecţiilor de dezvoltare a limbajului.
12. Metoda şi obiectivele acţiunii didactice.
13. Citirea şi scrierea – activităţi fundamentale în cadrul procesului didactic în ciclul
primar
14. Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:


a. Identificarea specificului fonetic al limbii române
b. Analiza relaţiei dintre sunet şi literă
c. Aplicarea regulilor limbii manifestate în sistemul fonetic
d. Interpretarea corectă a conceptului de vocabulare
e. Utilizarea mijloacelor interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului
f. Identificarea valorilor lexicale şi gramaticale ale afixelor
g. Utilizarea corectă a elementelor de construcţie a comunicării orale şi scrise
h. Interpretarea şi utilizarea corectă a categoriilor semantice.

Metodele utilizate în cazul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice:


Prelegerea – în cazul transmiterii unor conţinuturi mai recente
Explicaţia – în cazul unor fenomene lingvistice neclare pentru studenţi
Munca individuală şi în grup – metode de lucru în elaborarea unor proiecte de activitate
didactică şi/sau lucrări de seminar
Dezbaterea – în cazul discutării unor fenomene lingvistice şi/sau metodologice

IV. Bibliografia obligatorie


Graur, A., Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura Academiei
RSR, 1987.
Guţu, V. Romalo, Corectitudine şi greşeală, pag. 2 – 12, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
Uritescu N. Dorin, Noutăţi în ortografie, pag. 11 – 16, 93 – 114, Editura Procion,
Bucureşti, 1995.
Rotaru, Ion şi Lorentz –Popa Marina, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Editura
Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996.
Marin, D., Dicţionar de paronime, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2005.
Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 49 – 78, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996.
Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, Editura Recif, Bucureşti, 1995.
Romalo Guţu, Valeria (coordonator) Gramatica limbii române, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2005
Deji, Ramona, Scarlat, Raluca, Ghid ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
actuale, Editura Aula, Braşov, 2007

2
SNEE, coordonator Stan, M., Ghid de evaluare, Limba şi literatura română, Editura
Aramis, Bucureşti, 2001.
Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare şi învăţare, pag.63 – 108, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1992.
Negruţ, Margareta, Ghid metodologic al predării limbii române în şcolile cu învăţământ în
limbile minorităţilor naţionale, Editura Studium, Cluj-Napoca, 2000.
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca,
2002.
Pamfil, Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
Mitu, Florica, Metodica predării-învăţării integrate a limbii şi literaturii române în
învăţământul primar; Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei:


Cursul elaborat de subsemnatul, calculator, retroproiector, fişe de lucru, fişe de
autoevaluare şi evaluare, proiecte didactice.

VI. Planificarea / Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare:


(Precizarea exactă a tematicilor abordate în cadrul fiecărei întâlniri în parte, cu precizarea
datei la care acestea sunt planificate şi menţionarea, la fiecare
curs/seminar/lucrare/verificare intermediară în parte, a:
i. conceptelor de bază sau a cuvintelor cheie,
j. partea relevantă din bibliografia obligatorie, cu precizarea capitolelor sau a
paginilor aferente,
k. obligaţiile studenţilor pentru întâlnirea respectivă (lecturi, teme, lucrări)
l.
Cursul nr.1: Fonetica. Sistemul fonetic al limbii române. Clasificarea sunetelor limbii
române.
Concepte de bază: sunet – fonem, vocală, consoană, semivocală
Bibliografie: Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 49-78, Editura Presa Universitară Clujeană,
1996.
Seminar: Analiza fenomenelor fonetice ale unor cuvinte

Cursul nr.2: Diftongul, triftongul şi vocalele în hiat


Concepte de bază: diftong ascendent, descendent, deosebiri dintre diftong – hiat,
Bibliografie: Stan, I. Teodor, Fonetica, pag. 59-60, Editura Presa Universitară Clujeană,
1996.
Seminar: Test de autoevaluare conţinând fenomenele fonetice tratate

Cursul nr.3: Despărţirea cuvintelor în silabe: reguli bazate pe pronunţie, reguli bazate pe
analiza morfologică
Concepte de bază: silaba , vocale silabice, monosilabic, bisilabic, ...
Bibliografie: Graur, A., Mic tratat de ortografie, pag. 88-91, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Seminar: Despărţirea în silabe a cuvintelor unui text – explicaţii, exerciţii de despărţire

Cursul nr.4: Ortografia, ortoepia şi semnele de punctuaţie şi de ortografie

3
Concepte de bază: semn ortografic, semn de punctuaţie: deosebiri funcţionale
Bibliografie: Graur, A., Mic tratat de ortografie, pag.24-70, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Uritescu N. Dorin, Noutăţi în ortografie, pag. 11 – 16, 93 – 114, Editura Procion,
Bucureşti, 1995.
Seminar: Explicarea utilizării semnelor de punctuaţie şi ortografie dintr-un text dat
Transcrierea unui text utilizându-se semnele cerute
Lucrare de seminar nr. 1: Rezolvarea cerinţelor unei fişe de evaluare a cunoştinţelor

Cursul nr.5: Componentele vocabularului


Concepte de bază: vocabular, fond lexical principal, masa vocabularului
Bibliografie: Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura
Academiei RSR, 1987.
Seminar: Interpretarea unor cuvinte aparţinând diferitelor categorii din masa vocabularului

Cursul nr. 6: Cuvântul – unitatea de bază a vocabularului. Structura unui cuvânt.


Familia lexicală
Concepte de bază: formă şi sens lexical, cuvinte flexibile – neflexibile, cuvinte
monosemantice- polisemantice, sens de bază – sens secundar
Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, Editura Recif, Bucureşti,
1995.
Seminar: Lucrări de autoevaluare prin utilizarea sensurilor de bază şi a sensurilor
secundare ale unor cuvinte date

Cursul nr.7: Categorii semantice: Omonimele – omofonele – omografele


Concepte de bază: omonimia totală şi parţială, omonimie – polisemantism
Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag. 102-112, Editura
Recif, Bucureşti, 1995.
Rotaru, Ion şi Lorentz –Popa Marina, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Editura
Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996.
Seminar: Explicarea sensurilor unor cuvinte polisemantice şi a unor omonime dintr-un text
dat – explicaţii, discuţii

Cursul nr.8: Sinonimele şi paronimele


Concepte de bază: sinonimia totală – parţială, sinonime – expresii sinonimice
Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag. 98-100, 136-151,
112-135, 153-158, Editura Recif, Bucureşti, 1995.
Marin, D., Dicţionar de paronime, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2005.
Seminar: Rezolvarea testelor din cartea recomandată la bibliografie

Cursul nr.9: Mijloace de îmbogăţire a vocabularului:


a) Mijloace interne:
- Derivarea
m. Compunerea
n. Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)
b) Mijloace externe: împrumutul de cuvinte, influenţe moderne.

4
Concepte de bază: radical, afixe, contopire, alăturare, abreviere, conversiune
Bibliografie: Chiriac, M. şi Iancu, M., Vocabular, Teorie şi teste, pag.71-80, Editura Recif,
Bucureşti, 1995.
Graur, A., Puţină gramatică, pag. 38-39, 64, 106, 129, 133, 141, 157, Editura Academiei
RSR, 1987.
Seminar: Analiza structurală a unor cuvinte
Lucrare de seminar: Rezolvarea unei fişe de lucru conţinând cunoştinţele de vocabular
ale studenţilor
Cursul nr. 10: Flexiunea nominală şi flexiunea verbală
Concepte de bază: categorii gramaticale, gen, număr, caz, persoană, diateză, mod, timp,
Bibliografie: Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005
Seminar: Exerciţii de dezvoltare a deprinderilor de analiză morfologică

Cursul nr. 11: Dezvoltarea vorbirii: metode şi procedee specifice. Taxonomia metodelor
didactice. Tipologia lecţiilor de dezvoltare a limbajului.
Concepte de bază: limbaj, metodologie didactică, tipologia lecţiilor
Bibliografie: Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare şi învăţare, pag.63 – 108, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-
Napoca, 2002, pag. 19 - 25
Seminar: Limbajul şi posibilităţile de dezvoltare a limbajului şcolarului mic de
naţionalitate maghiară

Cursul nr. 12: Metoda şi obiectivele acţiunii didactice


Concepte de bază: obiective educaţionale, competenţe,
Bibliografie: Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura
Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002,

Cursul nr.13: Citirea şi scrierea – activităţi fundamentale în cadrul procesului didactic în


ciclul primar. Metode şi procedee specifice. Tipologia lecţiilor de citire – scriere.
Concepte de bază: citire – scriere, calităţile citirii
Bibliografie: Mitu, Florica, Metodica predării-învăţării integrate a limbii şi literaturii
române în învăţământul primar; Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2006
Seminar: Elaborarea în grup a unui proiect didactic pentru lecţie de citire – scriere

Cursul nr. 14: Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării


Concepte de bază: diagnoză, prognoză, evaluare predictivă, sumativă, formativă,
autoevaluare
Bibliografie: Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura
Eurodidact, Cluj-Napoca, 2002,

VII. Modul de evaluare


Componentele de activitate a studenţilor care vor fi evaluate (verificări pe parcurs,
lucrări de semestru, proiecte de cercetare, participare activă, etc.), ponderea acestor
componente în nota finală:

5
a. răspunsuri la examen ................................. 70%
b. participare la seminarii, dezbateri ............. 30 %

Modalitatea de desfăşurare a examenelor /verificărilor, criterii de evaluare:


Examen scris – prin rezolvarea Fişei de evaluare şi verificare a cunoştinţelor teoretice
asimilate la participarea studentului la cursuri şi seminarii
Aportul studentului la activităţile din cadrul seminariilor
Rezultatele obţinute la lucrările de seminar.

VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:


Prezenţa le ore, condiţii de prezentare la examen:
c. Numărul absenţelor la seminarii/semestru nu poate depăşi 3 ore nemotivate
d. Nerealizarea celor 30% prin participări la seminarii condiţionează
prezentarea la examenul pentru nota finală
Modalităţi de recuperare:
e. Realizarea celor 30% la activităţi de seminar
f. Prezentarea studentului la examen în perioada de reexaminare.
Consecinţele plagiatului la lucrările elaborate şi a cazurilor de fraudă la examene:
g. Respingerea lucrării plagiate
h. În caz de fraudă, excluderea studentului de la examen şi reexaminarea în
următoarea sesiune

Rezolvarea contestaţiilor:
i. În interval de 24 de ore după afişarea rezultatelor se rezolvă eventualele
contestaţii

IX. Bibliografia opţională (facultativă)


Beldescu, G., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, pag. 3-50, S.S.F., Bucureşti, 1982.
Bulgăr, GH., Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei,
Bucureşti, 1986.
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a III-a, Editura Academiei, Bucureşti,
1971.
Lupu, Florin, Gramatica limbii române în exerciţii recapitulative, Editura All Educaţional,
Bucureşti, 1995.
Ádám S., Probleme specifice ale predării limbii române în şcolile şi secţiile cu limba de
predare maghiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
Molan, Vasile, Peneş, Marcela, Metodica desfăşurării orelor de compunere-expunere la
ciclul primar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Jinga, Ioan, Negreţ, Ion, Învăţarea eficientă, Editura Editis, Bucureşti, 1994.

6
CUPRINS

Unitatea de învăţare nr.1


SUBSTANTIVUL ........................................................................................................11
1. Clase lexico-gramaticale ....................................................................................................11
2. 1. Genul ..............................................................................................................................12
2. 2. Variante formale ......................................................................................................12
3. Numărul .....................................................................................................................15
3.1. Desinenţele de plural ...........................................................................................16
3.2. Alternanţele fonetice ......................................................................................... 18
4. Cazul ...................................................................................................................... 19
5. Declinarea .............................................................................................................22
5.1. Declinarea articulată ......................................................................................................................................................... . 22
5.2. Articolul enclitic ....................................................................................................................................... 22
5.2.a. Declinarea substantivelor masculine cu articol hotărât ................................23
5.2.b. Declinarea substantivelor feminine cu articol hotărât ......................................23
5.3. Declinarea substantivelor compuse .................................................................... 24
5.4. Declinarea substantivelor proprii ..................................................................... 25
6. Locuţiunile substantivale ...............................................................................................26
Exerciţii de autoverificare ………………………………………………………………27

Unitatea de învăţare nr. 2


ARTICOLUL ............................................................................................................. 29
1. Articolele hotărâte propriu-zise (definite) ...................................................... 29
2 . Articolul posesiv (genitival) ................................................................................31
3 . Articolul demonstrativ (adjectival) ....................................................................32
4. Articolul nehotărât (nedefinit) .......................................................................... 33
Exerciţii de autoverificare .................................................................................... 35

Unitatea de învăţare nr. 3


ADJECTIVUL ....................................................................................................... 37
1. Formele de gen, număr şi caz ale adjectivelor ............................................................ 37
2. Declinarea adjectivelor ........................................................................................ 38
3. Adjectivele compuse ................................................................................................... 40
4. Formele articulate enclitic ......................................................................................... . 40
5. Gradele de comparaţie ..................................................................................... 42
6. Locuţiunile adjectivale ..................................................................................... 44
Lucrare de verificare nr. 1................................................................................... 45

Unitatea de învăţare nr. 4


NUMERALUL ...................................................................................................47
1. Numeralele cardinale ................................................................................................ 47
1.a. Numeralul cardinal propriu-zis ......................................................................47
1.b. Numeralul colectiv ....................................................................................... 48
1.c. Numeralul fracţionar ................................................................................................ 49
1.d. Numeralul distributiv ........................................................................ 49

7
1.e. Numeralul adverbial(sau de repetare) .................................................. 50
1. f. Numeralul multiplicativ ......................................................................... 50
2. Numeralele ordinale .................................................................................................. 51
2.a. Numeralul ordinal propriu-zis ............................................................................ 51
2.b. Numeralul ordinal adverbial (sau de repetare) ....................................................... 52
Exerciţii de autoverificare .............................................................................................. 53

Unitatea de învăţare nr. 5


PRONUMELE ............................................................................................................ 55
1. Pronumele personal ................................................................................ 55
Pronumele personale de politeţe (sau de reverenţă) ..................................................... 58
2. Pronumele reflexiv .............................................................................................. 59
3. Pronumele de întărire ............................................................................................... 60
4. Pronumele posesiv .....................................................................................................61
5. Pronumele demonstrativ ..........................................................................................62
6. Pronumele interogativ ...............................................................................................64
7. Pronumele relativ ...................................................................................... 65
8. Pronumele nehotărât (sau nedefinit) .........................................................67
9. Pronumele negativ .................................................................................................... 69
Exerciţii de autoverificare ……………………………………………………………. 70
Lucrare de verificare nr. 2 ……………………………………………………………71

Unitatea de învăţare nr. 6


VERBUL ........................................................................................................................73
1.Clase lexico-gramaticale ............................................................................................. 73
2. Clase flexionare ................................................................................................. .74
3. Diateza ............................................................................................................ 75
4. Modurile ...................................................................................................................... 76
4.1. Modurile personale (predicative) ........................................................................77
4.2. Modurile nepersonale (nepredicative) ...................................................................... 78
5. Timpul verbelor .............................................................................................. 81
6. Persoana verbelor ............................................................................................. 88
7. Numărul verbelor ..............................................................................................89
8. Verbe neregulate ................................................................................................89
9. Conjugarea verbelor reflexive ............................................................................. 90
10. Formele diatezei pasive.................................................................................... 92
11. Locuţiunile verbale ...........................................................................................93
Exerciţii de autoverificare ................................................................................................ 95

Unitatea de învăţare nr. 7


ADVERBUL ....................................................................................................... 97
1. Felurile adverbelor............................................................................................ 97
2. Gradele de comparaţie ...................................................................................... 98
3. Locuţiunile adverbiale ........................................................................................99
Exerciţii de autoverificare ...............................................................................................100

8
Unitatea de învăţare nr. 8
PREPOZIŢIE ...................................................................................................102
1. Felurile prepoziţiilor .......................................................................................102
2. Regimul cauzal ................................................................................................103
3. Locuţiunile prepoziţionale ................................................................................104
Exerciţii de autoverificare........................................................................................... 105

Unitatea de învăţare nr. 9


CONJUNCŢIA ................................................................................................. 107
1. Felurile conjuncţiilor .......................................................................................107
2. Locuţiunile conjuncţionale ............................................................................... 108
3. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale perechi .....................................................109
Exerciţii de autoverificare.............................................................................................. 110

Unitatea de învăţare nr. 10


INTERJECŢIA...................................................................................................112
Felurile interjecţiilor ............................................................................................112
Locuţiunile interjecţionale ................................................................................ …114
Exerciţii de autoverificare ............................................................................................... 115

Bibliografie ..................................................................................................................... 116

9
Unitatea de învăţare nr. 1

Cuprins
SUBSTANTIVUL ........................................................................................................ 11
1. Clase lexico-gramaticale ................................................................................................... 11
2. 1. Genul ............................................................................................................................. 12
2. 2. Variante formale ......................................................................................................12
3. Numărul .................................................................................................................... 15
3.1. Desinenţele de plural .......................................................................................... 16
3.2. Alternanţele fonetice .........................................................................................18
4. Cazul ..................................................................................................................... 19
5. Declinarea .......................................................................................................... 22
5.1. Declinarea articulată ......................................................................................................................................................... 22
5.2. Articolul enclitic ....................................................................................................................................... 22
5.2.a. Declinarea substantivelor masculine cu articol hotărât ...............................23
5.2.b. Declinarea substantivelor feminine cu articol hotărât .....................................23
5.3. Declinarea substantivelor compuse ....................................................................24
5.4. Declinarea substantivelor proprii ..................................................................... 25
6. Locuţiunile substantivale ...............................................................................................26
Exerciţii de autoverificare ………………………………………………………………27

10
SUBSTANTIVUL

Definiţie: Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte


obiecte în sensul larg al acestui termen: fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, acţiuni,
stări, însuşiri şi relaţii. Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul
şi cazul, dintre care genul este constant, forma substantivelor schimbându-se după număr
şi caz. Substantivul face parte din categoria acelor părţi de vorbire care se declină.
Substantivul este partea de vorbire cel mai bine reprezentată numeric, este în continuă
îmbogăţire, ceea ce face să existe împrumuturi neadaptate formal şi tipuri flexionare noi
alături de cele vechi.

1. CLASE LEXICO-GRAMAT1CALE
Principala clasificare a substantivelor este:
1. Substantive comune (apelative) - care denumesc obiecte de acelaşi fel;
2. Subsantive proprii - care denumesc numai anumite obiecte pentru a le distinge de
celelalte din clasa lor. Substantivele proprii pot fi:
¾ nume de persoane sau antroponime (prenume, nume de familie, supranume, nume
de fiinţe mitologice, personaje literare);
¾ nume de animale (zoonime);
¾ nume de locuri sau toponime (ape, munţi, câmpii, localităţi, regiuni, ţări, etc);
¾ nume de intreprinderi sau instituţii;
¾ nume de corpuri cereşti (astronime);
¾ titluri de opere literare, ştiinţifice, articole, ziare, reviste;
¾ nume de evenimente istorice;
¾ nume de sărbători;
¾ nume de mărci sau produse industriale;
¾ nume de vehicule.
Între cele două categorii de substantive - comune şi proprii - există substantive
aflate la l i m i t a dintre ele, cu statut intermediar, neprecizat sau controversat, şi treceri de
la o clasă la alta. Substantive cu statut intermediar sunt: numele de dansuri populare,
epitetele afective, numele de rase, specii şi varietăţi de plante şi animale, numele lunilor
anului, etc. Pentru unele d i n aceste categorii există reguli ortografice în privinţa
scrierii literei i n i ţ i a l e unice, ferme (numele lunilor se scriu cu i n i ţ i a l ă mică), în
timp ce pentru a l t e l e regulile sunt nuanţate, mai puţin clare (Marele alb).
Substantivele proprii pot deveni comune prin elipsă: într-un grup nominal
în care substantivul propriu este determinant (atribut), se elimină substantivul comun
determinat al cărui sens este preluat de fostul nume propriu: vin de Murfatlar - am băut un
murfatlar; am cumpărat o maşină Dacia - am cumpărat o dacie; a devenit un iuda, etc.
Aceste nume se scriu cu literă iniţială mică. Fac excepţie numele unor creatori folosite
ocazional ca substantive comune, care denumesc operele realizate sau formele de
prezentare a acestora; de exemplu: am cumpărat un Eminescu (volum), am cumpărat un
Enescu (disc), etc.

11
2. 1. GENUL
Genul este o categorie fundamentală a acestei părţi de vorbire, pentru că de gen
depind modul de formare a pluralului şi declinarea. Genul substantivelor este marcat şi
se recunoaşte prin forma determinantului, după cum un substantiv dat admite să fie
precedat, la singular şi plural, de perechi ca:
un – doi / acest - aceşti la masculin;
o - două /această - aceste la feminin;
un - două / acest - aceste la neutru.
În ceea ce priveşte înţelesul, genul cel mai unitar este neutrul, care cuprinde
aproape exclusiv nume de obiecte neînsufleţite. Substantivele de genul masculin şi
feminin denumesc atât însufleţite, cât şi neînsufleţite, dintre acestea numai la denumirile
de fiinţe genul este, de obicei, motivat prin sex şi, prin urmare, uşor de recunoscut după
înţeles. De exemplu: bărbat – femeie; flăcău - fată, elev - elevă, etc. De aceea cele două
genuri se definesc cuprinzând nume de fiinţe de sex bărbătesc, respectiv femeiesc.
Cele mai multe grupări sunt neunitare; de exemplu numele de fructe sunt de obicei
feminine: o pară - două pere; o prună - două prune, o cireaşă – două cireşe, eţc; dar sunt şi
excepţii: un pepene - doi pepeni, un strugure - doi struguri (masculin); un măr - două mere
(neutru).
Numele de arbori sunt de obicei masculine: un măr - doi meri; un păr - doi peri;
un nuc - doi nuci; un prun - doi pruni; etc. Dar există excepţii şi aici, o salcie - două
sălcii.
Numele ocupaţiilor bărbăteşti sunt de genul feminin: calfă, cătană, ordonanţă.
Grupări semantice unitare ca gen au un număr redus de unităţi lexicale, deci sunt puţin
importante. De exemplu: numele zilelor săptămânii sunt feminine; numele l u n i l o r şi
ale notelor muzicale sunt masculine; numele simţurilor sunt neutre.
Nici terminaţia substantivului în forma-tip nu oferă indici mai eficiente, deoarece
aceeaşi terminaţie poate să apară la substantive de diferite genuri. Iată un tablou în acest
sens:

Terminaţia Masc. Femin. Neutru Exemple


- a(ea) accentuat + + + papa, cinema, basma, saltea, etc.
- a(ea) neaccentuat + + - paria, prâslea, soia,
- ă (neaccentuat) + + - tată, popă, mamă, vodă,
- e (neaccentuat) + + + frate, nume, carte,
- i (vocalic accentuat) + + + colibri, schi, zi
- i (semivocalic) + + + tei, rai, joi,
- i (vocalic neaccentuat) + + + derbi, tanti
- o (neaccentuat) + + + picolo, radio, cacao
- u (semivocalic) + - + leu, tablou, cavou
consoană nepalatală + - + sac, rac, mac, lac
consoană palatală + - + unchi, unghi

2. 2. VARIANTE FORMALE
Multe substantive au variante formale fie în cadrul aceluiaşi gen, fie de genuri
diferite. De obicei, numai o singură formă ( v a r i a n t ă ) este considerată corectă în limba
literară, dar uneori normele actuale admit câte două variante, într-o anumită ordine de

12
preferinţă. Iată, câteva asemenea exemple:
Masculin: berbec - berbece, ciucure – ci u c ur , genunchi - genunche, pieptene
- piepten, şoarece – şoarec, vlădică – vlădic. Variaţie liberă: bulgăre – bulgăr, tutore -
tutor.
Feminin: cineraria - cinerarie, curea - cureauă, latură - lature, origine –
origină, sanadală - sanda. Variaţie liberă: vâlcea - vâlcică.
Neutru: itinerar – itinerariu, linoleum – linoleu, opiu - opium, salariu - salar,
serviciu - servici, tangou - tango, taxi - taxiu. Variaţie liberă: minimum - minim.
Unele substantive au variante formale admise în anumite contexte. De exemplu:
zi - la zi, la curent cu ceva: ziuă: se face ziuă (zori).
Tot astfel, numele zilelor l u n i , marţi, miercuri, vineri, terminate în -i şoptit
(joi- -i semivocalic) au câte o variantă terminată în -e: o miercure a fotbalului european.
În unele situaţii deosebirile formale din cadrul aceluiaşi gen produc şi deosebiri
de sens:
Ex: bolero – dans, caro - culoare la cărţi de joc, file - muşchi
bolerou - ilic, carou – pătrat, fileu - plasă.
Unele substantive au variante de genuri diferite fie pentru plural, fie pentru
singular, fie pentru ambele numere.
M şi N: combustibil - combustibili (nu combustibile)
robinet - robinete (nu robineţi)
suport - suporturi ( n u suporţi)
vagonet - vagonete (nu vagoneţi).
Variaţie libera au: astru – aştri / astre
cleşte - cleşti / cleşte
ghiont – ghionţi / ghionturi
virus – viruşi / virusuri.
M şi F: bocanc - nu bocancă
cartof - nu cartoafă
ciorchine - nu ciorchină.
F şi N: butic - nu butică
cătun - nu cătună
cinema - nu cinemaua
fine (finele) - nu finea
fruct - nu fructă
monogramă - nu monogram
sistem - nu sistemă
tort - nu tortă.
Variaţie liberă au: astmă - astm, colindă - colind.
M, N şi F: foarfece ( n ) - nu foarfec, foarfecă(f) - această formă este admisă doar
cu sensuri metaforice în sport: A făcut o foarfecă.
Unele variante de gen sunt admise în anumite structuri şi expresii: de ex. câmp
(neutru) - câmpuri, dar are şi forma de câmpi (m) numai în expresii ca: a bate câmpii, a-
şi lua câmpii.
Relativ multe perechi de substantive avem cu genuri diferite specializate
pentru sensuri diferite (omonime sau paronime).
M şi N: accident – accidente (n) / accidenţi (în muzică)

13
creier - creieri (m, organ anatomic) / creiere (n. conducători)
curent - curenţi (m, de apă, de aer) / curente ( n . literare)
termen – termeni (m, cuvinte) / termene (n, dată fixă)
difuzor – difuzori (m, persoane) / difuzoare (n, aparate)
cap – capi (m, conducători) / capete (n, părţi ale corpurilor) / capuri (n, la
geografie)
fratricid – fratricizi (m, mai multe persoane) / fratriciduri (n, mai multe
ucideri de frate).
F şi N: fascicul (mănunchi) - fasciculă (parte tipărită dintr-o lucrare) / fascicule
(plural)
garderob (dulap) – garderoburi, garderobă (îmbrăcăminte) - garderobe
onoare (cinste, faimă, stimă) - defectiv de plural, dar onor (rang,
manifestare a stimei) - onoruri.
M şi F: tipuri bine reprezentate sunt perechile de nume de fiinţe (mai ales de persoane):
de exemplu: bunic - bunică - bunici la plural
căţeluş – căţeluşă, etc.
Substantive nume de plante: cais - caişi (pom), caisă - caise (fruct)
cireş - cireşi (pom), cireaşă - cireşe (fruct)
vişin - vişini (pom), vişină - vişine (fruct)
frag (m) – fragă (f) - fragi la plural.

2.3. La numele de însufleţite se pune problema concordanţei dintre gen şi sex.


Substantivele nume de însufleţite la care genul marchează diferenţe de sex sunt de trei
feluri:
a) perechi de cuvinte cu rădăcini diferite (heteronime): tată – mamă, frate – soră,
băiat – fată, armăsar – iapă, cocoş – găină, etc.
b) perechi de cuvinte cu aceeaşi rădăcină, formate unul de la altul prin derivare
progresivă sau regresivă. Acestea sunt substantive mobile, iar procedeul se
numeşte moţiune.
M - F: se utilizează sufixe lexicale sau lexico-gramaticale:
¾ -ă: casier - casieră, profesor - profesoară, vecin - vecină, etc;
¾ -că: pui - puică, moldovean - moldoveancă, muntean - munteancă, etc;
¾ -e: ambasador – ambasadoare, învăţător - învăţătoare, dresor – dresoare, etc;
¾ -easă: bucătar - bucătăreasă, mire – mireasă, etc;
¾ -esă: duce - ducesă, principe - principesă, negru – negresă, etc;
¾ -iţă: casier - casieriţă, păun – păunită;
¾ -oaică: leu - leoaică, tigru – tigroaică;
¾ -a: Dumitru – Dumitra, Alexandru - Alexandra, Ion – Ioana;
¾ -eta: George – Georgeta;
¾ -ina: Valentin – Valentina, Alexandru - Alexandrina.

F - M: este un fenomen mai rar, care se realizează:


¾ fie prin adăugarea unui sufix: -an: gâscă - gâscan; -el: rândunea -
rândunel; -oi: raţă – râţoi, vulpe – vulpoi;
¾ fie prin înlocuirea unor sufixe cu altele: Viorica - Viorel;
¾ fie prin suprimarea l u i -ă final: broscuţă - broscuţ, mâţă – mâţ.

14
c) substantive care funcţionează în strânsă concordanţă cu sexul exprimat atât ca
masculine, cât şi ca feminine. Acestea constituie aşa-numitul subgen
comun, iar substantivele sunt invariabile şi nearticulabile: gură-cască, papă-lapte,
buftea, mutulică, etc.
Există substantive nume de însufleţite (animale, persoane), la care genul gramatical
este neconcludent în privinţa concordanţei cu sexul, întrucât ambele sexe sunt denumite
prin aceeaşi formă. Acestea se numesc substantive epicene.
• Cu formă de masculin sunt: castor, pelican, ţânţar, custode, ministru, elefant,
şarp, etc
• Cu formă de feminin sunt: balenă, girafă, haimana, cămilă, lebădă, etc.
În afară de aceste situaţii sunt şi câteva substantive care exprimă contradicţie evidentă
între gen şi sex. În această categorie intră cele feminine care denumesc fiinţe de sex
masculin: beizadea, cătană, ordonanţă, santinelă, etc.

3 . NUMĂRUL
Majoritatea substantivelor au ambele numere: singular şi plural, formele lor fiind
deosebite sau identice.
A. Substantive defective de număr: există substantive care au formă ori numai pentru
singular (singularia tantum), ori numai pentru plural (pluralia tantum).
a) Se folosesc, în mod normal, numai la singular:
¾ Cele mai multe nume de materie: aur, argint, miere, sânge, unt, vată,
cimbru, cânepă, mazăre, fasole, etc.
¾ Substantive abstracte nume de însuşiri, de stări: cinste, curaj, legalitate,
nobleţe,zgârcenie, foame, ruşine, chibzuinţă, treacît, etc. Unele substantive folosite cu
sens abstract nu au formă de plural, dar când denumesc fenomene, lucruri concrete
pot avea şi forme de plural. De exemplu: bunătate (însuşire sufletească) - fără
formă de plural, dar: bunătăţi (mâncare bună, bogăţie). Abstractele negative au
formă de plural într-o măsură mai mare decât corespondentele lor pozitive. De
exemplu: dreptate – nedreptate – nedreptăţ; prudenţă - imprudenţă - imprudenţe.
¾ Denumirile unor discipline ştiinţifice, jocuri sau sporturi nu au forme de plural:
zoologie, istorie, fotbal, şah, etc. Aceste substantive pot avea forme de plural
când se folosesc cu sensuri concrete: manuale, piesele unui joc: zoologie -
zoologii (cărţi); şah - şahuri (table de şah).
¾ Substantive care apar numai în locuţiuni sau expresii fixe: fofârlica - a duce cu
fofârlica; habar - habar n-are de ceva; pofida - în pofida faptului; vileag - a da
în vileag, etc.
¾ Câteva substantive nume de persoane masculine: neică, taică, bade, vodă.
¾ Majoritatea numelor proprii de persoană (Alexandru, Dan), nume de locuri
(Dunăre, Mureş, Olt, Ceahlău, Tulcea). În unele situaţii pluralul poate desemna
mai multe locuri cu acelaşi nume: cele trei Crişuri, zona Someşurilor, etc.
b) Se folosesc, în mod normal, numai la plural:
¾ Unele nume de materii: cuişoare, tăiţei, cârnaţi, mici, mititei, etc. Unele dintre
aceste substantive au o formă de singular rar utilizată: icre – icră; jumări – jumară,
etc.
¾ Nume de obiecte care desemnează o pluralitate de obiecte: anale, aplauze,
moravuri, nazuri, represalii, zori,. etc.
¾ Nume de obiecte formate din două părţi identice: blugi, ghilimele, iţari, ochelari.

15
Unele dintre aceste substantive au forme de singular acceptate de limba literară:
pantalon, pantof, etc.
¾ Nume proprii de persoane mitologice care alcătuiesc grupuri (Graţiile, Muzele),
nume de locuri (Alpi, Anzi, Carpaţi), nume de oraşe (Bucureşti, Ploieşti, Galaţi).
Acestea din urmă în timpul articulării sau al declinării se comportă ca şi formele
de singular: Bucureştiul, Galaţiul şi nu Bucureştii, Galaţii.
În unele situaţii lingvistice cele doua numere pot fi folosite cu înţelesuri nespecifice;
sensurile lor pot fi identificate cu cele ale numărului opus. De exemplu, singularul cu
sens de plural: datoria omului - datoria oamenilor; datoria elevului - datoria elevilor;
peştelui îi place să înoate - peştilor le place să înoate. Şi pluralul poate fi folosit cu sens
de singular: bătrâneţile mele - bătrâneţea mea; în tinereţile mele - în tinereţea mea.

B. Cele două numere pot fi diferenţiate sau nu formal.


a) Avem în limba română substantive invariabile după număr (aceeaşi formă la
singular şi la plural) la toate cele trei genuri:
¾ masculin: arici, puşti, tei, colibri, paria, picolo, zebu, etc
¾ feminin: învăţătoare, canoe, maree, luni, marţi, etc
¾ neutru: nume, mango, etc.
b) Cele mai multe substantive sunt variabile. Aceste substantive diferenţiază
singularul de plural cu ajutorul desinenţelor de plural şi al alternanţelor fonetice.

3. 1. DESINENŢELE DE PLURAL (care se adaugă la forma de singular cu desinenţa zero


sau iau locul desinenţei de singular) sunt următoarele:
Pentru genul masculin: - i şoptit: pom - pomi, lup – lupi, cap - capi;
- i semivocalic: fiu - fii, copi(l) - copii;
- i vocali: arbitru - arbitri;
- zero: indici.
Pentru genul feminin: - e: mamă - mame, cameră - camere, tablă - table;
- i şoptit: lume - lumi, lampă - lămpi;
- i semivocalic: idee - idei, alee - alei;
- le: basma - basmale, saltea - saltele, stea - stele, zi - zile;
- uri: ceartă - certuri;
- zero: femeie - femei.
Pentru genul neutru: - e: ziar - ziare, tractor - tractoare, creion - creioane;
-uri: loc - locuri, lac - lacuri, dulap - dulapuri, stilou - stilouri;
- i semivocalic: studiu - studii;
- izolat -ă: ou - ouă.
Distribuţia şi utilizarea desinenţelor tradiţionale de plural la masculin nu
creează probleme deosebite. Se cere însă atenţie la diferenţierea formelor de singular şi
plural în cazul substantivelor cu tema terminată în -j şi -ş: paj, moş (sg) - paji, moşi (pl).
Trebuie menţionată s i t u a ţ i a substantivelor terminate la singular în -iu neaccentuat (-i
semivocalic + -u vocalic), care fac pluralul în -ii (-i vocalic + -i semivocalic): uliu - ulii.
Spre deosebire de substantivele masculine, distribuţia şi utilizarea desinenţelor
de plural în cazul substantivelor feminine şi celor neutre nu au reguli ferme, fenomen ce
are ca urmare existenţa variantelor de plural ale aceluiaşi cuvânt. Dintre aceste variante de
obicei numai una este acceptată de limba literară: rareori însă ambele forme

16
nediferenţiate semantic şi fără restricţii contextuale sunt admise de limba literară.
a) La feminine concurenţa principală se găseşte între -e şi -i şoptit, ca mod de
realizare a unor consoane palatale.
Forme corecte în -e: căpşună - câpşune nu căpşuni
cireaşă - cireşe nu cireşi
credinţă - credinţe nu credinţi
cârjă - cârje nu cârji
remarcă - remarce nu remărci
uzină - uzine nu uzini
prună - prune nu pruni.
Forme corecte în -i: caracteristică - caracteristici nu caracteristice
coală - coli nu coale
piersică - piersici nu piersice
regulă - reguli nu regule
vină - vini nu vine.
Deosebirile dintre cele două forme de plural sporesc atunci, când intervin şi
alternanţe fonetice: plajă - plaje nu plâji, plasă - plase nu plăsi, salată - salate nu salăţi
sau sălăţi. Au însă două forme de plural acceptate de normă: poiană - poiene / poieni, râpă
- râpe / răpi.
b) Tot o concurenţă, dar mai slabă, este între desinenţele -i sau -e pe de o parte
şi –uri pe de altă parte: gâlceavă - gâlcevi nu gâlcevuri, lipsă - lipsuri nu lipse, treabă -
treburi nu trebi, vreme - vremuri nu vremi.
c) În unele situaţii cele două - trei forme de plural au şi sensuri diferite. Aceste
cuvinte devin cuvinte polisemantice sau cuvinte omonime originar diferite. De
exemplu:
bandă - bande (grupuri) / benzi (fâşii)
vară - vere (verişoare) / veri (anotimpuri)
mâncare (acţiune) - mâncări (mai multe acţiuni) / mâncăruri (multe feluri)
lână - lâni (lâna de pe mai multe oi) / lănuri (varietăţi de lână)
d) O categorie aparte o constituie aceea a substantivelor feminine terminate în
(t)oare a căror flexiune este mijloc de diferenţiere lexicală. În cazul acestor
substantive singularul este identic cu pluralul şi exprimă nume de persoane de sex
feminin: apărătoare, ghicitoare, legătoare, lipitoare, măturătoare, secerătoare,
trecătoare, vrăjitoare (o vrăjitoare - două vrăjitoare ), dar au pluralul în -tori când
denumesc obiecte, instrumente: apărători, legători, măturători, lipitori; acest ultim
substantiv având şi sensul de animal.
e) Alteori nu se realizează diferenţieri lexicale în urma deosebirilor formale de
plural, dar se admite numai utilizarea unei forme în diferite structuri şi expresii fixate.
Este cazul substantivului boală; pluralul curent şi admis este boli, dar se admite forma
veche boale în expresia: a băga în boale. Substantivul roată (cerc, piesă,
instrument) are, de asemenea, două forme de plural: roţi - forma corectă, iar forma
roate este permisă în expresii ca: merge ca pe roate, a pune pe roate, a pune (cuiva)
beţe-n roate.
f) Un caz special prezintă substantivele terminate în -ea / -ică la singular, care
la plural primesc -ele sau -i. De exemplu: căţea - căţele, rândunea - rândunele, bunică –
bunici, rândunică - rândunici. Când se împletesc cele două forme de singular, la plural

17
vor primi -le: ulcea / ulcică - ulcele, bucăţică / bucăţea - bucăţele, boneţică, păpuşică -
boneţele, păpuşele.
La substantivele neutre principala concurenţă apare între desinenţele -e şi -uri
pentru care există doar unele reguli parţiale, referitoare doar la categorii l i mi t at e de
substantive.
Au pluralul corect în -e: blestem - blesteme nu blestemuri
burghiu - burghie nu burghiuri
coteţ - coteţe nu coteţuri
ghişeu - ghişee nu ghişeuri
refren - refrene nu refrenuri.
Au pluralul corect în -uri: adaos - adaosuri nu adaose
albuş - albuşuri nu albuşe
chibrit - chibrituri nu chibrite
hotel - hoteluri nu hotele
cablu - cabluri nu cable
şiret - şireturi nu şirete.
Când intervin şi alternanţele fonetice, variantele se deosebesc şi mai mult:
aerodrom - aerodromuri nu aerodroame
mormânt - morminte nu mormânturi
rod - roade nu roduri
simbol - simboluri nu simboale.
Au câte două forme de plural admise: chipiu – chipie / chipiuri, tunel – tunele /
tuneluri, vis - vise / visuri.
Ca şi în cazul substantivelor feminine, desinenţele de plural în cazul
substantivelor neutre pot produce diferenţieri lexicale: raport - rapoarte (dare de seamă) /
raporturi (relaţii); cămin (instituţie, casă familială) - cămine (instituţii, case)/ căminuri
(sobe, vatră, horn); ciubuc - ciubuce (pipă, ornament) / ciubucuri (bacşişuri, venit
ilegal); corn - coarne (de animale, de instrument) / cornuri (franzeluţe, instrument
pentru semnalzare la vânătoare); cot - coate (parte a corpului) / coturi (cotitură); ghem -
gheme (de lână, de sfoară) / ghemuri ( î n tenis); ghiveci - ghivece (de flori) / ghiveciuri
(mâncare); minut - minute (unitate de măsură a timpului) / minuturi (preparate culinare).
Unele variante pot fi l i mi t a t e doar la unele expresii: sfârşit - sfârşituri (forma
corectă) / pe sfârşite (locuţiune adverbială); obicei - obiceiuri (forma corectă); bordei /
bordeie în expresii ca: câte bordeie, atâtea obiceie
3.2. ALTERNANŢELE FONETICE
Alternanţele fonetice sunt o marcă suplimentară în formarea pluralului, dar uneori
pot constitui singurul mijloc de realizare a opoziţiei singular-plural. De exemplu: sac -
saci(sac), mac - maci (mac); fag - fagi(fag).
La masculin alternanţa -z / -j este frecventă în cazul unor cuvinte vechi: grumaz
– grumaji, mânz - mânji, obraz - obraji, etc. Nu este însă admisă în cuvinte ca: chinez -
chinezi, francez - francezi, burghez - burghezi, etc.
Alternanţa -l / -i semivocalic în cuvinte vechi ca: copil - copii, viţel - viţei, dar
apare şi în unele neologisme: colonel - colonei.
Alternanţa -a / -e apare la substantive neologice numai în unele cuvinte compuse
cu -man(om) care la plural devine -meni: congresman - congresmeni, tenisman -
tenismeni, dar: barman - barmani.

18
La genul feminin alternanţa -a / -ă (accentuate) corelată cu pluralul în -i sau -uri
este foarte frecventă în cazul substantivelor vechi, cu excepţia a trei cuvinte care au accentul pe
silaba penultimă: vacă - vaci, fragă - fragi, desagă - desagi, la care nu se realizează
alternanţa. De asemenea, această alternanţă nu se realizează nici în cazul substantivelor care la
singular au accentul pe antepenultima silabă: albie - albii, arie - arii, aripa - aripi, lacrimă
-lacrimi, margine - margini, păţanie - păţanii, praştie - praştii; dar se realizează în
cuvinte ca: flacără - flăcări, prăpastie - prăpăstii, pasăre - păsări, etc. La neologisme
această alternanţă este corectă numai dacă -a se găseşte în penultima silabă: gară -
gări, marcă - mărci, brigadă - brigăzi, în timp ce -a din antepenultima silabă
trebuie păstrată: companie -companii (nu compănii); fabrică -fabrici (nu făbrici);
medalie - medalii (nu medălii).
Alternanţa -â / -i este corectă în cuvinte ca: sămânţă - seminţe, vână - vine şi
în adjective substantivizate ca: sfântă - sfinte, tânără - tinere, vânătă - vinete, dar este
greşită în cazul cuvintelor dobândă - dobânzi, sprânceană - sprâncene.
Alternanţele -â / -âi şi -oa / -e sunt rare: mână - mâini, corvoadă - corvezi.
Alternanţa -se / -şt se produce numai în cuvinte în care pluralul este în -i:
cască -căşti, mască - măşti, moluscă - moluşte (în mod excepţional), dar în cuvinte ca:
etrusc, frescă, odaliscă nu se realizează: etrusce, fresce, odalisce.
Trebuie menţionată deosebirea dintre: bască (beretă) - băşti şi bască (persoană) -
basce.
La neutru se întâlnesc ezitări în privinţa alternanţelor vocalice unde pluralul are
desinenţa -e: clopot - clopote, simptom - simptome, dar apare alternanţa vocalică în
cuvinte ca: cotidian - cotidiene, cufăr – cufere, geamăt - gemete, lighean - lighene, ţipăt
- ţipete.
Alternanţele vocalice pot servi şi diferenţieri lexicale: masă - mese (mobilă) / mase
(mulţime, cantitate). În mod nejustificat s-a format prin analogie: pană (de pasăre, de
motor), unde pentru ambele sensuri se foloseşte forma de plural pene, nu pane de motor.
Substantivul latură are forma corectă de plural laturi, dar forma lături este acceptată în
expresii ca: în lături, pe de lături.
Puţine substantive au forme neregulate de plural:
masculin: om - oameni,
feminin: noră - nurori, soră – surori,
neutru: cap – capete / capuri / capi.

4. CAZUL
În limba română substantivele au cinci cazuri: nominativ (N), genitiv (G), dativ
(D), acuzativ (A), vocativ (V). În identificarea perechilor cazuale pot contribui
determinantele, în primul rând articolele:un (acest, harnicul) elev - N . , A.; unui (acestui,
harnicului) elev -G., D. Nominativul are totdeauna formă identică cu acuzativul, dar şi
cu vocativul: genitivul are formă identică cu acuzativul, dar uneori, la plural, articulat,
şi cu vocativul. Valoarea cazuală a acestor omonime se distinge în comext prin funcţia
sintactică, prin cuvântul regent, prin existenţa unor cuvinte ajutătoare al, a, ai, ale şi
pe, prin topica sau prin acord.

Nominativul are următoarele funcţii sintactice:


Subiect: Sandu citeşte. Păsările zboară.
Nume predicativ: Ion şi Dan sunt elevi.

19
Element predicativ suplimentar: El a fost numit director.
Apoziţie: (acordată, neacordată): Ion. elevul, a plecat. - acordat.
Atitudinea lui Ion, fiul vecinului, nu-mi place. - neacordat.
Genitivul are următoarele funcţii sintactice:
A. Fără prepoziţie:
Atribut: Cartea elevului este pe bancă.
Compl. indirect al unui adjectiv de provenienţă verbală (sufixele: -(i)tor, -aut, -ent, -iv):
Ştirile prevestitoare ale războiului ne neliniştesc.
Apoziţie fie pe lângă un genitiv (acordată în caz), fie pe lângă un adjectiv posesiv:
Atitudinea lui Ion, al fiului vecinului, nu-mi place. Părerea noastră, a cercetătorilor,
este hotărâtă.
B. Genitivul este cerut de prepoziţiile: asupra, (în) contra, deasupra, împotriva,
împrejuru, .înaintea. îndărătul sau de locuţiunile prepoziţionale: din partea, în dreptul,
din cauza, din pricina. Precedat de una dintre aceste prepoziţii sau locuţiuni
prepoziţionale, genitivul poate fi:
Atribut: Lupta împotriva războiului e o datorie umană.
Nume predicativ. Atitudinea sa a fost împotriva legii.
Complement indirect: Luptăm împotriva rutinei.
Dintre toate funcţiile genitivului, atributul se consideră ca fiind funcţie
sintactică specifică. Genitivul atribut are diferite valori, care sunt determinate de sensul
cuvântului determinat şi de sensul cuvântului în genitiv. Cele mai importante valori ale
genitivului sunt:
Genitivul subiectiv: - determină nume de acţiuni sau stan, arătând cine face
acţiunea:
plecarea păsărilor (păsările pleacă), venirea primăverii ( v i n e primăvara),
sosirea musafirilor (sosesc musafirii), ctc.
Genitivul obiectiv: - determină nume de acţiuni sau de agent, echivalând cu un
complement direct sau indirect al acţiunii verbului: recoltarea strugurilor (strugurii
sunt recoltaţi), cercetarea limbii (limba este cercetată), etc.
Genitivul denumirii sau genitivul apozitiv: - denumeşte prin nume proprii sau explică
prin substantive comune un a l t substantiv determinat: ţara Făgăraşului, ş t i i nţ a
războiului, etc.
Genitivul superlativ: - superlativ realizai prin reluarea cuvântului determinat în cazul
genitiv: râul răilor, campionul campionilor, ctc.
În acelaşi grup nominal genitivul poate avea valori diferite, clarificate prin context.
De exemplu: alegerea deputatului: -genitiv subiectiv (alege deputatul), genitiv
obiectiv (alegem deputatul): spaima elevilor, g. subiectiv (elevii se înspăimântă), g.
obiectiv (se înspăimântă de elevi).
Un substantiv poate fi determinat direct doar de un singur substantiv în genitiv.
(Excepţie fac genitivele coordonate între ele). Structurile ca: citirea lui Ion a
lecţiei (subiectiv + obiectiv) sunt greşite, pentru că ambele genitive determină acelaşi
cuvânt: citirea.

Dativul are următoarele funcţii sintactice:


A. Fără prepoziţie:
Compl. indirect: (al unui verb. adjectiv, adverb, al unei interjecţii, al unui subsatantiv cu

20
elipsa unui verb). De exemplu: dau elevului; avânt firesc tinereţii; acţionează contrar
aşteptărilor; Bravo câştigătorilor!, Cinste campionilor!
Atribut: 1. al unui substantiv nearticulat, nume de persoană care indică grad de rudenie
sau atribuţii sociale: nepot Anei. domn Ţării Moldovei; şi 2. al unor nume de acţiune,
articulate e n c l i t i c şi urmate de un atribut nearticulat (dativul în aceste situaţii este
echivalent cu complementul indirect al verbului de bază). De exemplu: acordarea de
ajutor săracilor (acord ajutor săracilor).
Câteodată poate îndeplini funcţia sintactică de C.C.L. (dativ locativ): stă locului, se
aşterne drumului.
Apoziţie acordată in caz. pe lângă un substantiv în dativ: l-am scris l u i Ion, fiului
meu.
B. Cu prepoziţie:
Dativul este cerut de prepoziţiile: datorită, graţie, mulţumită. Substantivul precedat de una
dintre aceste prepoziţii îndeplineşte funcţia de compl. circumstanţial instrumental. Am
reuşit in viaţă datorită părinţilor mei.

Acuzativul are următoarele funcţii sintactice:


A. Fără prepoziţie
Complement direct:Am citit romanul.
Compl. circ. de loc. - de obicei însoţit de determinări cantitative şi având nuanţă
de măsură:Am mers mulţi kilometri pe jos.
Compl. circ de timp: - determinări cabtitative şi nuanţă de măsură:Am aşteptat zile
şi săptămâni.
Compl. circ. de mod: Marfă scumpă foc. Doarme tun.
B. Cu prepoziţie
Acuzativul este cerat de majoritatea prepoziţiilor simple: a, din, la, , pe, cu,fără, lângă,
sub, în, precum şi de compusele acestora: de la, de pe la, pe la, fără de. etc., precum şi
de locuţiunile prepoziţionale ale căror ultim element este o prepoziţie: faţă de,
inainte de, împreună cu, în loc de, etc. Împreună cu prepoziţia sau cu locuţiunea
prepoziţională, substantivul poate îndeplini diferite funcţii sintactice, specifice pentru
prepoziţia în cauză:
Atribut: Am c i t i t o carte de povesti.
Nume predicativ: Marfa este de calitate.
Element predicativ suplimentar: Am luat-o de soţie.
d) Complement de diverse tipuri:
Compl. indirect: S-a temut de examen.
Compl. de agent: A fost jefuit de hoţi.
Compl. circ. de cauză: Moare de fiică.
Acuzativul esle cerut şi de adverbul de comparaţie ca şi cât (singure sau însoţite de
adverbul adiţional şi), precum şi de adverbul comparativ decât. Împreună pot îndeplini
diferite funcţii sintactice:
Atribut: Am văzul o fată ca o floare,
Nume predicativ: Fata era ca o floare.
Element predicativ suplimentar: Am cunoscut-o ca o floare.
Compl. circ. de mod: E frumoasă ca o floare.
Specifică acuzativului este funcţia de complement direct.

21
Vocativul - este cazul chemării sau al adresării. Are următoarele funcţii:
Constituie singur o propoziţie: -Ioane!
Însoţeşte o propoziţie fără ca să se integreze în ea ca o parte de prepoziţie: Ce treabă e
asta, Ioane!
Este parte de propoziţie, şi anume, apoziţi acordată în caz pe lângă un alt vocativ: Ioane,
puiule!

5. DECLINAREA
5.1. DECLINAREA ARTICULATĂ
Ataşarea articolului hotărât enclitic are ca rezultat aşa-numitele forme articulate ale
substantivelor. Pentru că nu toate substantivele au forme articulate enclitic,
substantivele sunt de două feluri: articulabile şi nearticulabile (defecte de forme
articulate). Toate substantivele variabile după număr şi caz sunt şi articulabile; între
substantivele invariabile după număr multe sunt şi articulabile; de exemplu: arici,
puşti, tei (m); învăţătoare, căsoaie,maree, joi, vineri (f); nume (n); dar unele sunt şi
nearticulabile, ceea ce le conferă o invariabilitate absolută. În această ultimă categorie
intră substantivele folosite la ambele numere, ca paria, soia, tanti etc. În acelaşi timp
există şi substantive defective de forma nearticulată, deci substantive a căror formă-tip
este articulată. In această categorie intră substantivele defective de număr, folosite numai
în locuţiuni: berbeleacul. fofărlica,valm, pofida etc.
La substantivele invariabile articulabile se manifestă cel mai clar rolul articolului în
crearea unor distincţii morfologice:
Cu articol nehotărât Cu articol hotărât
M. un, unui, nişte, unor arici N:A: ariciul
G.D: ariciului la singular
N.A: aricii
G.D: aricilor plural
F. o, unei. nişte, unor învăţătoare N.A: învăţătoarea
G.D: învăţătoarei la singular
N.A: învăţătoarele
G.D: învăţătoarelor la plural
N. un, unui. nişte, unor nume N.A: numele (singular şi plural)
G.D: numelui la singular
G.D: numelor la plural
5.2. ARTICOLUL ENCLITIC se alipeşte la forma nearticulată în mai multe moduri:
1. Se adaugă direct şi fără modificări fonetice:
- le: masculin şi neutru, N şi A, singular: câinele, muntele, fratele, peretele, numele,
- la fel pentru G şi D, singular: câinelui, muntelui, fratelui, peretelui, numelui, etc.
- le: feminin şi neutru, N şi A, plural după -e şi -ă: casele, mamele, numele, ouăle,
- la fel pentru G. şi D, plural: caselor, mamelor, numelor,ouălor etc.
-i semivocalic, pentru feminin. G. şi D, singular, după -e: casei, mamei, etc.
2. Se adaugă direct, dar cu modificări fonetice ascunse de ortografie:
- i şoptit sau semivocalic devine vocalic când se adaugă articolele -i, -lui.- Ie,- lor.
De exemplu: fraţi - fraţii - fraţilor;
cărţi - cărţii - cărţile - cărţilor
tei - teii - teilor, chei - cheile - cheilor;
-e vocalic devine semivocalic la ataşarea articolului -a: carte - cartea, mare - marea.

22
3. Se alipeşte cu ajutorul vocalei –u (la origine desinenţă a formei nearticulate).
De exemplu: sacul, teiul, locul, lacul, raiul, sacului, teiului, lacului, locului, raiului;
-u semivocalic: basma - basmaua, saltea - salteaua, stea - steaua, zi - ziua etc.
4. Înlocuieşte desinenţa formei nearticulate -ă când articolul este -a, feminin
şi masculin: N şi A singular: casă – casa, masă – masa, popă - popa, tată – tata etc.

5.2.a. Declinarea substantivelor masculine cu articol hotărât


Substantivele articulate cu -a, ca şi femininele, au de obicei la G şi D, singular
–ei sau -ii:
N.A. badea G.D. badei
bădiţa bădiţei
bulibaşa bulibaşei
popa popii
papa papei
paşa paşei
tata tatei
Cele terminate în -că, -gă au G.D. fie în -ăi, fie în - i i cu alternanţa k / k*
N.A. agă G.D. agăi
bădica bădicăi / bâdichii
neică neichii
vlădică vlădicii / vlădicăi / vlădichii
Există tendinţa de a folosi la G.D. singular, articolul hotărât proclitic lui +
forma articulată N.A singular: nenea - lui nenea, tata - tatei / lui tata.

5.2.b. Declinarea substantivelor feminine cu articol hotărât


La substantivele feminine există multe excepţii de la regula ataşării articolului
hotărât la forma nearticulată. La N.A. singular, excepţii parţiale fac numele celor patru
zile ale săptămânii terminate în -i şoptit, care au la formele articulate –e (în loc de -
i) înaintea articolului: luni - lunea, marţi - marţea, miercuri - miercurea, vineri -
vinerea.
La G.D. singular face excepţie un grup mare de substantive terminate în -ie
bisilabic, care au la G.D. singular, nearticulat, la fel cu pluralul, -ii: bucurie - (unei)
bucurii - bucuriei; familie - (unei) familii - familiei. Deosebire mai mare este la
substantivele care au -a accentuat în antepenultima silabă şi care fac -ă cu articol
nehotărât, dar se menţine -a cu articol hotărât la G.D. singular:
Exemple: sanie - (unei) sănii - saniei
dihanie - (unei) dihănii - dihaniei
prăpastie - (unei) prăpăstii - prăpastiei
sabie - (unei) săbii - săbiei
salcie - (unei) sălcii - sălciei
vrabie - (unei) vrăbii - vrabiei, etc.
Singurul substantiv la care se admite forma hibridă esle corabie: corăbiei / corabiei.
Substantivele terminate în -că fac G.D. singular în -ăi fără alternanţă, dar au
şi variante fonetice k / k’:
bunică - bunicăi / bunicii
mămică - mămicăi / mămicii

23
rândunică - rândunicăi / rândunicii
trăsurică - trâsuricăi / trăsuricii.
U n e l e forme de G.D. servesc şi la diferenţieri lexicale: maică – maicăi (mamei)
/ maicii (călugăriţei); soră - surorii (rudei) / sorei (cadru medical).
Unele substantive defective de G.D. singular, articol nehotărât, fac G.D. singular
cu articol hotărât de la forma de N.A.:
cinste - cinstei
lene - lenei
onoare - onoarei.
Altele nici nu au formă de G.D. cu articol hotărât: nea, de exemplu.

B.3. Substantivele neutre prezintă puţine probleme speciale


La cele terminate la forma-tip în -um neaccentuat, când sunt polisilabice, se
constată tendinţa de înlăturare a finalei -um înaintea articolului sau a desinenţei de
plural -uri. Formele corecte sunt: linoleum -linoleumul - nu linoleul
linoleumuri - nu linoleuri
memorandum - memorandumul - nu memorandul
memorandumuri - nu memoranduri.

5.3. DECLINAREA SUBSTANTIVELOR COMPUSE


Substantivele compuse prezintă particularităţi specific care justifica atenţia în
cazul declinării lor: flexiunea propriu-zisă şi articularea depind de felul compunerii acestor
cuvinte. În rândul acestor substantive se găsesc multe invariabile; printre cele
variabile, la unele variază doar primul element sau cel de-al doilea, iar la altele ambii
termeni.
Compusele invariabile şi nearticulabile sunt formate din:
a) verb + diverse cuvinte: papă-lapte, gură-casca, încurcă–lume, nu-mă–uita, zgârie-
nori.
b) substantiv + adjectiv: coate-goale, gură-spartă, vorbă-lungă, etc.
Compusele variabile sunt şi articulabile în acelaşi timp. Articularea şi flexiunea lor
propriu-zisă însă diferă: numărul, iar la feminin şi cazul pot fi marcate la doi termeni, în
timp ce articolul apare numai la unu: câine-lup - căinele-lup, căini-lupi - căinii-lupi;
maşină-unealtă - maşina-unealtă, maşini-unelte - maşinii-unelte.
Unele compuse sunt defective de forma nearticulată: mai-marele, floarea-
soarelui, ochiul-boului, coada-pisicii etc.
Cuvintele compuse la care variază doar primul element:
a) substantiv + substantiv în N: bloc-turn,
b) substantiv + substantiv în G: calul-popii, floarea-soarelui,
c) substantiv + adjectiv: sânge-rece
d) substantiv + prepoziţie + substantiv: cal-de-mare, viţă-de- vie, etc.
Compusele la care variază ultimul element au gradul cel mai înalt de sudură. Acestea sunt
cuvintele care au ca prim element părţi de vorbire neflexibile:
prepoziţii: demdncare. fărădelege.
adverb: binecuvântare, răufăcător.
compuse în structura cărora intră elemente de compunere: biochimie, biologic,
biolog etc.
Tot d i n această categorie fac parte şi alte cuvinte compuse din elemente flexibile:

24
substantiv + substantiv în N: nord - american, valvârtej;
substantiv + adjectiv: botgros, bunăvoinţă, dreptungh;.
substantiv + numeral: prim -plan, triplusalt,
subst. + prepoziţie + subst.: untdelemn;
Compusele la care variază ambele elemente pot fi alcătuite din:
a) substantiv + substantiv în N.: câine-lup, redactor - şef,
b ) substantiv + adjectiv: bună – cuviinţă,. mamâ-mare,
c) substantiv t- numeral: prim -ministru, etc.
La unele compuse întâlnim şi o dublă variaţie admisă de limba literară: bunăstarea –
G . D : bunăstării, dai apare uneori şi bunei-stări,
N.A: primul - ministru prim - ministrul
G.D: primului - ministru prim - ministrului.

5.4. DECLINAREA SUBSTANTIVELOR PROPRII


Substantivele proprii au multe particularităţi flexionare.
Trebuie să reţinem că au G.D. în -ei toate numele de persoane feminine, de animale
şi numele savante ale corpurilor cereşti, cu excepţia celor terminate în -ca, -ga, care au
G.D în --ăi:
-a: Ana - Anei, Mariana - Marianei, Elena - Elenei,
-ea: Leana - Leanei
-oa: Ioana - Ioanei, Timişoara - Timişoarei;.
-ca: Fiorica - Floricăi, Monica – Manicăi;
-ga: Olga - Olgâi, Bega - Begăi, etc.
În unele cazuri variantele regionale au devenit denumiri oficiale: Câmpia Turzii, Gura
Sărăţii. Prezenţa sau absenţa alternanţei fonetice face deosebire între omonimele ca
substantive comune sau proprii: floare - florii (subst. comun); floare - Floarei
(subst. propriu). Numele de persoane au flexiune deosebită după gen; majoritatea celor
masculine nu-şi schimbă forma la G. D.; fenomenul se realizează prin utilizarea
articolului hotărât proclitic -lui. Există însă şi forme neobişnuite de G.D. masculin:
Radului, Licăi. Tomei, precum şi feminine care au G.D. neobişnuit: lui Carmen, lui
Miriam, lui Zoe, lui Jeni, lui Lili etc. Numele proprii de persoane pot avea forme
speciale de vocativ:
masculin: -e: Alexandre!, Ioane!,
-ule: Radule!. Stancule!. Dorule! etc.
-o: Opreo!, Tomo!; acestea sunt forme învechite.
feminin: -o: Ano!, Sando!; acestea sunt forme regionale;
-ă, -e: Ană!, Mărie!. Tendinţa actuală este utilizarea formei de N.A. cu valoare de
vocativ: Alexandru!, Radu!.

Modele de declinare pentru nume de locuri:


a) Modelul substantivelor simple:
N.A: Jiul Braşovul Oltul Harghita
G.D: Jiului Braşovului Oltului Harghitei

b) Modelul substantivelor compuse:


Variază primul element: N.A: Valea Prahovei Vălenii de Munte
G.D: Văii Prahovei Vălenilor de Munte

25
Variază al doilea element: N.A: Târgu-Mureş Câmpulung
G.D. Târgu-Mureşului Câmpulungului
Variază ambele elemente: N.A: Marea Neagră Copşa Mică
G.D. Mării Negre Copşei Mici
Substantivele compuse prin abrevieri au flexiune in funcţie de ultimul element al
cuvântului.
1. Dacă ultimul element este cuvânt întreg, atunci acesta variază:
N.A: Comalimen Eurasia Romarta
G.D: Comalimentului Eurasiei Romartei
2. Compusele care au pe ultimul loc fragmente de cuvinte terminate în consoană,
precum şi cele care au pe ultimul loc litere, pot fi declinate şi articulate ca şi
substantivele comune de genul masculin sau neutru:
N.A: ADAS-ul TAROM-ul C.F.R.-ul
G.D: ADAS-ului TAROM-ului C.F.R.-ului.

6. LOCUŢIUNILE SUBSTANTIVALE
Cu valoarea unui substantiv se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o
unitate de sens, deci o locuţiune substantivală. Locuţiunile substantivale provin din
locuţiuni verbale prin substantivizarea verbului la infinitivul lung. Pot avea forme
pentru singular şi plural, articulate sau nearticulate, se pot declina, dar nu se pot
analiza separat. Cele mai frecvente locuţiuni substantivale sunt: bătaie de cap (necaz),
aruncătura de ochi (privire), băgare de seamă (atenţie, grijă), aducere aminte
(amintire), dare de mână (dărnicie), luare în primire (primire, acceptare), luare de
contact (conactare), luare la rost (ceartă, atenţionare), luare aminte (atenţie, grijă),
statul de vorbă (discuţie), ţinere de minte (memorie), părere de râu (regret, căinţă),
etc.

26
Exerciţii de autoverificare

1. Stabiliţi substantivele defective de număr din următoarele enunţuri, arătaţi, apoi,


„defectul” fiecăruia în parte:
Când joacă forbal, nu poartă ochelari. Am cumpărat un pachet de unt, deşi aveam şi
margarină. Fasolea este originară din America. Pătrunjelul, mărarul şi cimbrul sunt plante
aromatice. Ei se plângeau nu numai de foame, dar şi de sete, pentru că, urcând pe Bucegi,
şi-au uitat proviziile la cabană. Nu mi-am procurat încă Analele de istorie pe anul 2006.
Funerariile încep la ora 14,00.

2. Scrieţi la plural nearticulat substantivele: astru, bici, flăcău, fiu, cuscru. Alcătuiţi, apoi,
propoziţii cu ele, punându-le în diferite funcţii sintactice.

3. Stabiliţi funcţia sintactică a substantivelor evidenţiate din textul următor şi stabiliţi cazul
fiecăruia:
„Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată
între toate ţările semănate de Domnul pre pământ.” (N. Bălcescu)

4. Folosiţi substantivele paşă, cârjă, plajă, vrajă la genitiv şi dativ, în propoziţii sau în
fraze.

5. Folosiţi substantivul cer în diverse enunţuri, urmărind ca el să îndeplinească pe rând


următoarele funcţii sintactice:
- subiect;
- nume predicativ;
- atribut substantival apoziţional;
- atribut substantival genitival;
- atribut substantival prepoziţional;
- complement direct.

6. Arătaţi care sunt formele de genitiv – dativ articulat cu articolul hotărât ale
substantivelor Ion şi Maria. Alcătuiţi propoziţii cu aceste forme articulate.

7. Formaţi dativul şi genitivul substantivelor compuse gura-leului, cal-putere, bloc-turn şi


alcătuiţi câte o propoziţie cu formele cerute. (În total 6 propoziţii)

8. Găsiţi şase substantive de genul masculin care la singular primesc articolul hotărât
enclitic –le şi alcătuiţi propoziţii cu ele, punându-le în diferite funcţii sintactice.

9. Găsiţi şase substantive provenite din: adjectiv, numeral cardinal, adverb, pronume
personal, verb, interjecţie şi alcătuiţi propoziţii cu ele.

10. Găsiţi câte două forme de plural ale substantivelor bandă, timp, raport, curent şi
alcătuiţi propoziţii cu ele.

27
Unitatea de învăţare nr. 2

Cuprins
ARTICOLUL ............................................................................................................. 29
1. Articolele hotărâte propriu-zise (definite) ...................................................... 29
2 . Articolul posesiv (genitival) ................................................................................31
3 . Articolul demonstrativ (adjectival) ....................................................................32
4. Articolul nehotărât (nedefinit) .......................................................................... 33

Exerciţii de autoverificare .................................................................................... 35

28
ARTICOLUL

Definiţie: Articolul este partea de vorbire flexibilă care însoţeşte un substantiv,


arătând în ce măsură obiectul denumit este sau nu este cunoscut vorbitorilor. (Arată deci
gradul de individualizare a obiectului denumit.)
Pe lângă această funcţie principală, articolul mai poate marca: cazul, poate fi
element de legătură între un substantiv şi determinantul său; poate servi substantivizarea
altor părţi de vorbire; deci articolul are un conţinut abstract şi exclusiv gramatical.
După gradul de individualizare a obiectelor, articolul poate fi:
¾ hotărât (sau definit) şi
¾ nehotărât (sau nedefinit).
În categoria articolelor hotărâte intră şi articolul posesiv (genitival) şi
articolul demonstrativ (adjectival).
După poziţiile pe care le ocupă pe lângă cuvintele articulate, articolele pot fi: :
- proclitice (antepuse): articolul nehotărât totdeauna este proclitic şi articolul hotărât
propriu-zis la G. D . singular –lui, în cazul substantivelor proprii, nume de persoane;
- enclitice (postpuse): articolele hotărâte totdeauna, cu excepţia situaţiei anteriaore: -lui
Articolul posesiv şi cel demonstrativ au o situaţie mai complexă; poziţia lor poate fi
determinată de doi termeni: cel determinat şi determinantul. În situaţii tipice ele sunt
enclitice faţă de determinat şi proclitice faţă de determinantul introdus: (această)
maşină a vecinului; dar dacă se schimbă topica (determinantul antepus), articolul devine
proclitic şi faţă de substantivul determinat: a vecinului maşină.
Articolul are o situaţie aparte in limba romană şi prin faptul că unele au
independenţă formală: articolul nehotărât, articolul posesiv, articolul demonstrativ şi
articolul hotărât proclitic -lui; dar articolul hotărât enclitic propriu-zis se alipeşte la
cuvântul articulat ca şi afixele.

1. ARTICOLELE HOTĂRÂTE PROPRIU-ZISE (DEFINITE)


Articolul hotărât propriu-zis este articolul care prezintă obiectul denumit cel
mai puternic individualizat, cunoscut de vorbitori ori pentru că acesta a fost deja
introdus în conversaţie (într-o situaţie lingvistică), ori pentru că obiectul respectiv este
cunoscut în grupul vorbitorilor.
Formele articolului hotărât propriu-zis sunt:
Singular
Masculin Neutru Feminin
N.A. -1. -le, -a. -1, -le
G.D. -lui, -(e)i, lui -lui, -(e)i, lui
V. -le. -le.
Plural
Masculin Neutru Feminin
N.A. -i, -le, -le,
G.D. -lor, -lor, -lor,
V. -lor, -lor, -lor,

Cratimele din tabel marchează lipsa de autonomie a articolelor hotărâte propriii-

29
zise, ca şi în cazul afixelor. În practică articolul se alipeşte de cuvântul articulat, formând o
unitate grafică, dar în cazul unor cuvinte străine sau abrevieri se păstrează cratima şi
articolul se utilizează împreună cu vocala de legătură: W.C.-ul, show-ul, C.F.R. – ul,
TAROM-ul etc.
În vorbirea curentă, mai ales când ritmul vorbirii este accelerat, unele forme ale
articolului enclitic nu se mai pronunţă sau se pronunţă mai reţinut; în această situaţie
sunt: -l din forma de N.A. singular,masculin şi neutru şi -i din forma de N.A. masculin,
plural şi de G.D. singular, masculin şi feminin.
Articolul hotărât -l: - funcţia lui este preluată de vocala precedentă -u, care este de
fapt fosta desinenţă a formei nearticulate: pomul - pomu; leul – leu (animal), în care
-u este vocalic, spre deosebire de forma nearticulată leu (moneda), unde -u final este
semivocalic. În cuvinte ca codru, litru, multiplu,(m), beneficiu, exemplu, lucru ( n )
nepronunţarea articolului hotărât -l anulează opoziţia articulat - nearticulat, deci în
aceste cuvinte pronunţarea articolului hotărât este obligatorie. În limba literară scrisă
lipsa articolului hotărât -l este admisă doar în situaţii când are loc ataşarea unei forme:
• conjuncte pronominale: pomu-i s-a uscat (pomul s ă u . . . . ) , vecinu-l(-i) ceartă:
vecinul îl ceartă, vecinul îi ceartă, etc,
• conjuncte verbale: vecinu-i obosit (vecinul este obosit),
• în cazul unor contrageri accidentale: vecinu-aude (vecinul aude).
Articolul hotărât -l poate fi omis în literatura artistică şi atunci, când se redau
cuvintele unui personaj: -Dar domnu nu mai vine?
Situaţie asemănătoare este în cazul articolului hotărât de N.A. masculin, plural şi
de G.D. singular, masculin şi feminin -i. În pronunţare articolul -i semivocalic se
confundă uneori cu -i vocalic precedent, care face parte din desinenţa de la forma
nearticulată: pomii, femeii; aceste forme se disting chiar în pronunţarea fără -i
semivocalic de corespondentele nearticulate prin numărul diferit de silabe: pomi - po-mii,
fe-mei - fe-me-ii etc. Singurele cuvinte la care neglijarea articolului -i anulează şi în
pronunţare opoziţia articulat-nearticulat sunt cele terminate în -i vocalic nearticulat:
membri - membrii, codri - codrii, multipli - multiplii. Atenţie deci la respectarea
distincţiei dintre formele nearticulate şi formele articulate cu articol hotărât: (nişte)
pomi - pomii, (doi) membri - membrii, (unei) femei - femeii, (unei) ţări - ţării, (nişte)
copii - copiii, (doi) fii - fiii, etc. Atenţie de asemenea la formele ca: aceşti, doi membri
- nu aceşti, doi membrii, dar toţi membrii - nu toţi membri!
Trebuie menţionată utilizarea articolului hotărât enclitic în cazul
substantivelor comune cu prepoziţie.
După majoritatea prepoziţiilor simple şi compusele lor care cer cazul A. (cu
excepţia lui cu şi de-a şi a locuţiunilor prepoziţionale terminate în cu ), substantivele
neînsoţite de atribut sau propoziţie atributivă nu se pot articula: Mă duc la piaţă. Intru în
laborator. Vine de la muzeu. Copiază de pe tablă etc.
După prepoziţia de-a substantivul trebuie totdeauna articulat: Ne jucam de-a
oarba. Se dădea de-a rostogolul. Se ducea de-a curmezişul drumului, etc.
În cazul prepoziţiei cu substantivul se foloseşte articulat sau nearticulat în
funcţie de sensul propoziţiei, de natura substantivului sau / şi de gradul de cunoaştere:
Exemplu: lucrează cu grijă, scrie cu cerneală, dar: lucrează cu ziua, vinde cu
kilogramul Uneori în cadrul aceleiaşi structuri opoziţia articulat - nearticulat creează
deosebiri de sens: omul cu carte (învăţat) - omul cu cartea (cel care are carte în mană).

30
Pe lângă funcţiile tipice pe care le are, articolul hotărât enclitic mai are şi alte valori:
Articolul poate substantiviza alte părţi de vorbire, dar păstrează în acelaşi timp şi
rolul de articol: (un) îmbogăţit - îmbogăţitul, (un) învăţat - învăţatul, frumos -
frumosul, urât -urâtul, înalt - înaltul, bine - binele, of - oful, etc.
T o t de această funcţie a articolului hotărât enclitic se leagă şi rolul de marcă a valorii
pronominale faţă de valoarea adjectivală a unor cuvinte: alt (adjectiv) - altul (pronume),
un (adjectiv nehotărât) – unul (pronume nehotărât) etc.
În alte situaţii articolul hotărât enclitic este parte constitutivă a unor cuvinte:
ambele-ambii (numeral colectiv), dânsul, dânsa (pronume personale).
Articulate, adverbele devin prepoziţii: inainte - inaintea; dedesubt - dedesubtul;
îndărăt - îndărătul.
Unele substantive, care exprimă noţiuni temporale, articulate, se vor utiliza cu
valoare adverbială: zi - ziua, duminică - duminica, vară – vara etc.
O altă problemă de cultivare a limbii o constituie cea a toponimelor care în
forma-tip sunt articulate enclitic. Când acestea primesc determinante antepuse, ele devin
nearticulate: Exemplu: Dobrogea frumoasă - frumoasa Dobroge; Bucovina
pitorească - pitoreasca Bucovină.
Nu este corectă nici scrierea fără -l sau -i a unor cuvinte toponime compuse:
Sighetul Marmaţiei, Vălenii de Munte, Şimleul Silvaniei, Vânjul Mare etc.
Toponimele în unele situaţii se cer a fi articulate: Braşovul este un oraş mare
nu Braşov este un oraş mare: am vizitat Luxemburgul, nu: am vizitat Luxemburg.
Unele toponime însă sunt nearticulabile: Tokio, Haiti, Tahiti, Chile etc.

2 . ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)


Este articolul care apare:
• ca element constant in structura prenumelor posesive şi numeralelor ordinale;
• însoţeşte uneori adjective posesive şi genitivul substantivelor şi al prenumelor de
diverse tipuri, marcând legătura cu substantivul sau adjectivul determinat.
Deşi este considerat articol hotărât, articolul posesiv are numai în anumite s i t u a ţ i i rolul
acestuia: al nostru sat - satul nostru; ai noştri tineri - tinerii noştri, etc.

Formele articolului posesiv sunt:

Cazul Singular Plural


Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin
N.A. al a ai ale
G.D. - - alor alor

Dintre aceste forme, doar G.D. plural alor se foloseşte totdeauna în structura
unui pronume posesiv: casa alor mei, prietenii alor noştri, le-am dat alor săi, etc.
Folosirea corecta a articolului posesiv presupune respectarea acordului în gen şi număr
cu substantivul determinat sau înlocuit de el. Astfel, trebuie să se ţină seama de:
1. Articolul posesiv trebuie acordat în gen şi număr cu genul şi numărul substantivului
sau al pronumelui care denumeşte obiectul posedat: sora mai mică a mea / a l u i / a sa.
a lor; creionul este al meu / al mamei / al sorei mele / al lui / al sau etc; ei sunt fraţi ai
mamei / ai lui / ai ei etc; garoafele sunt ale mele / ale lui / ale grădinarului, ale colegei

31
etc. Dacă substantivul determinat este într-o poziţie mai îndepărtată de substantivul sau
pronumele în genitiv, avem două situaţii:
- dacă substantivul cu prepoziţie şi substantivul sau pronumele în genitiv sunt
atributele primului substantiv, atunci articolul posesiv trebuie să se acorde în gen
şi număr cu primul substantiv; de exemplu: carte de poveşti a bunicii, florile de mai
ale grădinarului, hoţii de alimente ai oraşului; etc.
- dacă substantivul sau pronumele în G. este atributul celui de-al doilea substantiv (care
este atributul prepoziţional al primului substantiv), atunci articolul posesiv se acordă în
gen şi număr cu cel de-al doilea substantiv: centru de colectare a hârtiei, centre de
colectare a hârtiei.
Sunt însă şi s i t u aţ ii lingvistice când poate exista îndoială cu privire la substantivul
la care se referă atributul însoţit de articolul posesiv. În cazuri asemănătoare referirea este
posibilă la oricare dintre cele două substantive, dar există diferenţă de înţeles:
De exemplu: procedeu de educare al/a părinţilor: dacă se utilizează în forma: procedeu
de educare al părinţilor, înţelegem procedeul aplicat de părinţi în educaţie; dacă se
utilizează în forma: procedeu de educare a părinţilor, înţelegem modul cum se educă
părinţii de o alt ă persoană (avem un genitiv obiectiv); muzeul de istorie a oraşului
Iaşi - este vorba despre istoria oraşului Iaşi; muzeul de istorie al oraşului Iaşi -
muzeul oraşului Iaşi cu profil de istorie, în general etc.
Există însă şi situaţii când ambele acorduri sunt corecte şi posibile fără ca
înţelesul să se schimbe, pentru că genitivul poate fi raportat atât la substantivul
apropiat, cât şi la primul din structura nominală: nivelul de pregătire al/a elevilor;
bagajul de cunoştinţe al/ale absolvenţilor; legile de reglementare a/ale pieţei libere etc.
Când se coordonează mai multe genitive (atribute sau alte funcţii sintactice cerute
de prepoziţii), articolul posesiv trebuie pus înaintea fiecărui termen începând cu cel de-al
doilea: autorul romanului şi al nuvelei, poezia naturii şi a dragostei, merge înaintea
v a c i l o r şi a căruţei etc.
Genitivul cu funcţia de apoziţie acordată pe lângă un alt substantiv în G. trebuie să
fie însoţit de articol posesiv: adeptul unei principii, al unei teze etc.
Înaintea numeralelor cardinale se foloseşte articolul posesiv a: campioni a 12 ţări,
autorul a trei cărţi, mamă a cinci copii etc.

3 . ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)


Este articolul care leagă un substantiv articulat enclitic sau un nume de persoană de
determinantul său (adjectiv, numeral, etc); substantivizează un adjectiv sau un numeral şi
este element constitutiv al superlativului relativ.
Formele articolului demonstrativ sunt:
Singular Plural

Cazul Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin


N.A. cel cea cei cele
CD. celui celei celor celor
Atenţie la ortografia lor: cel, cea, cei se scriu totdeauna împreună, spre deosebire de
omofonele: Ce-l interesează?, Ce-i trebuie? Ce-a spus?
Folosirea corectă:
Trebuie să se realizeze acordul în gen, număr şi caz cu substantivul determinat

32
sau înlocuit. Abateri frecvente de la această normă se înregistrează la G.D. singular şi
plural, când se renunţă la acordul în caz.
De exemplu: elevului celui harnic şi nu elevului cel harnic; fetei celei ascultătoare şi
nu fetei cea ascultătoare, copiilor celor cuminţi şi nu copiilor cei cuminţi etc.
În limba literară actuală folosirea articolului demonstrativ ca element de legătură între
un atribut şi regentul său şi chiar rolul de substantivizare a articolului demonstrativ
este in regres. Exemple ca: elevul cel harnic / elevul harnic; oamenii cei leneşi /
oamenii leneşi etc., denotă slăbirea sensului demonstrativ al articolului.
Omiterea nejustificată şi incorectă a articolului demonstrativ are loc în structuri ca: toţi
cei zece vorbitori: toate cele douăzeci de ţări. În asemenea structuri nominale utilizarea
articolului demonstrativ este obligatorie.
Când se coordonează mai multe atribute determinante unei singure regente,
articolul demonstrativ se pune doar înaintea primului element: florile cele frumoase şi
gingaşe; fructele cele coapte şi gustoase etc.
Situaţie identică avem la coordonarea a două sau mai multe superlative
relative: băiatul cel mai harnic şi mai cuminte; în acest caz avem un singur obiect
(persoană); dar în structura: băiatul cel mai harnic şi cel mai cuminte avem două
obiecte (persoane); cel în cazul acesta are rol de substantivizare.

4. ARTICOLUL NEHOTĂRÂT (NEDEFINIT)


Este articolul care însoţeşte un substantiv (sau o altă parte de vorbire
substantivizată), prezentând obiectul denumit de acesta, dar fără a-1 defini mai precis.
Mai mult introduce în comunicare numele unui obiect, care ulterior va deveni cunscut.
Formele articolului nehotărât sunt:

Singular Plural
Cazul Masculin şi neutru Feminin Masculin şi neutru Feminin
N.A. un o nişte nişte
G.D. unui unei unor unor

De remarcat prezenţa în flexiunea a articolului nehotărât un, o a formei de N.A.


plural nişte, care este un cuvânt diferit; deci este o formă supletivă, pentru că forma de
G.D. plural niştor nu există.
Prezenţa articolului nehotărât la substantivele lipsite de determinări, cu funcţie
sintactică de nume predicativ (singular şi plural), are anumite valori afective
(dispreţ, admiraţie) redate prin intonaţie: Ion este ţăran / Ion este un ţăran! El este
medic /El este un medic!
Apariţia şi utilizarea articolului nehotărât este superfluu la nume predicative
exprimate prin substantive cu sens propriu, nu figurat: El vrea să devină un profesor.
Versurile sunt nişte ode. (Propoziţii incorecte) Utilizarea articolului nehotărât în
asemenea situaţii este admisă numai cu o anumită intonaţie exclamativă.
Când numele predicativ este exprimat prin adjectiv cu sens negativ,
utilizarea articolului nehotărât este indicată: Sunteţi nişte răi! Eşti un laş! Eşti un prost!
etc. Dar nu se admite (deşi se extinde) utilizarea articolului nehotărât înaintea unor
adjective cu sens pozitiv: Corect se spune: Eşti drăguţă! nu: Eşti o drăguţă!
Când se coordonează două sau mai multe substantive articulate nehotărât,

33
articolul trebuie pus înaintea fiecăruia: A fost un spectacol şi o distracţie plăcută.
Articolul nehotărât se pune doar la primul substantiv când este vorba despre mai
multe ipostaze ale aceluiaşi obiect: A fost un mare poet şi pedagog al neamului.
Apariţia articolului nehotărât un alături de adjectivul demonstrativ aşa este permisă,
dar nu este obligatorie: aşa petrecere - o aşa petrecere, dar este incorect: aşa o
petrecere.
O altă întrebuinţare a articolului nehotărât este aceea, când apare înaintea unor
substantive proprii ca mijloc de transformare a acestora în substantive comune: Tata a
cumpărat u n E m i n c s c u ( u n v o l u m d e p o e z i i ) ; u n E n e s c u ( u n d i s c ) e t c .

34
Exerciţii de autoverificare

1. Alcătuiţi două propoziţii în care cuvântul lui să aibă valoare morfologică de


pronume personal şi alte două propoziţii în care acesta să fie articol hotărât proclitic.

2. Construiţi propoziţii în care între substantivul la genitiv însoţit de articolul posesiv


(genitival) şi substantivul determinat să se intercaleze un alt cuvânt. Indicaţi prin
săgeată substantivul cu care s-a făcut acordul articolului posesiv (genitival) şi explicaţi
acordul.

3. Alegeţi forma corectă a articolului posesiv şi introduceţi-o în locul spaţiului punctat:

Un gând ... fetei, o dorinţă ... tatei, nişte propuneri de ... mele au determinat-o să se
înscrie la concursul de interpretare. Emoţia şi încrederea au fost soli ... lungii aşteptări.

4. Completaţi spaţiile punctate cu una din formele omofonice următoare: al – a-l,


ai – a-i, cel – ce-l, cei – ce-i.

Pe Nică ... nostru nu l-a interesat problema. Pentru ... atrage şi pe el, i-am povestit ce
avem de făcut. Dan şi Mircea sunt ... mai apreciaţi sportivi ... clasei. Nu ştiu ...
interesează pe Sorin, deşi el este ... mai atent elev la ore. Pentru ... trezi curiozitatea,
i-am explicat ... de făcut.

5. Construiţi câte două propoziţii în care să se afle: un substantiv la genitiv, un


pronume la genitiv, un adjectiv pronominal posesiv, toate însoţite de articolul posesiv
al, ai.

6. Analizaţi articolele din următorul text:

„ Asta-i fata moşneagului cea cuminte, îi răspunse moş Costache, făcând aluzie la o
veche cunoştinţă a Vioricăi, din cel dintâi basm al nopţilor copilăriei.” (M. Sadoveanu)

35
Unitatea de învăţare nr. 3

Cuprins
ADJECTIVUL ....................................................................................................... 37
1. Formele de gen, număr şi caz ale adjectivelor ............................................................ 37
2. Declinarea adjectivelor ........................................................................................ 38
3. Adjectivele compuse ................................................................................................... 40
4. Formele articulate enclitic ......................................................................................... . 40
5. Gradele de comparaţie ..................................................................................... 42
6. Locuţiunile adjectivale ..................................................................................... 44

Lucrare de verificare nr. 1............................................................................... 45

36
ADJECTIVUL

Definiţie: Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însuşire


calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumeşte acest
obiect şi acordându-se cu el sau cu un substitut al lui.
Categoriile gramaticale după care adjectivul îşi schimbă forma sunt genul, numărul
şi cazul; categoria specifică a adjectivului, comparaţia, se exprimă prin mijloace analitice,
folosindu-se adverbe cu rol de cuvinte ajutătoare.
Adjectivele cu rol de atribut pot fi, în unele s i t u a ţ i i , articulate cu articol
hotărât enclitic (aparţinând, ca sens, substantivului din grup), sau pot fi însoţite de
articol demonstrativ (cel, cea, cei, cele).
Cu valoare de adjective pot fi folosite cuvinte provenite din alte părţi de vorbire: dintre
acestea, adjectivele pronominale şi cele numerale se tratează la p ă r ţ i l e de vorbire de bază.
Aceste adjective se numesc adjective determinative, cărora li se opun adjectivele
calitative, care sunt, de fapt, adjective propriu-zise. În afară de aceste categorii de
adjective, avem şi adjective provenite din participiul verbelor, denumite adjective
participiale.

1. FORMELE DE GEN, NUMĂR ŞI CAZ ALE ADJECTIVELOR


După cum îşi schimbă sau nu forma pentru a arăta genul, numărul şi cazul,
adjectivele sunt de două feluri: variabile (marea majoritate) şi invariabile. Toate
adjectivele variabile au pentru neutru aceeaşi formă cu masculinul la singular şi cu
femininul la plural.
1. Adjectivele variabile sunt de mai multe feluri, având una sau două forme la
N.A. singular nearticulat şi între două şi cinci forme nearticulate în total. Reprezentante
tipice ale flexiunii adjectivale sunt considerate adjectivele cu patru forme în total, de
tipul bun, frumos, înalt, scund, etc.
E X : masc. şi neutru, sing. N.A: bun; ferninin, sing. N.A: bună, masculin, pl. N.A: buni,
fem. şi neutru. pl. N.A: bune, dar bune este forma şi pentru feminin G.D. singular:
mamei bune.
Numeroase adjective avem cu trei forme: mas.şi neutru, sing. N.A: românesc;
feminin, sing. N.A: românească; masc. neutru, feminin, plural, N.A: româneşti. Tot
în această categorie de adjective intră şi mic, lung, nou, roşu, straniu, argintiu, etc.
Cu două forme sunt adjectivele de tipul mare, tare, dulce, verde, limpede, etc. De
exemplu: mare -pentru m. n. şi f. N.A. singular; mari - pentru m. n. şi f. N.A. plural
şi feminin. G.D. singular: fetei mari. Dar adjectivul vechi - m. şi n. sing. N.A.şi fem.
sing. G.D: bibliotecii vechi; veche - fem. sing. N.A.
Un mic grup de adjective.- uneori cu statut controversat în ceea ce priveşte
încadrarea la această parte de vorbire, la pronume sau la numeral-, au câte cinci forme
în total: mult - m. şi n. sing. N.A; multă - fem. sing. N.A; mulţi - m. plural,N.A; multe
- n. şi f. plural, N.A; multor - G.D. plural. La fel se comportă adjectivele anumit,
diferit, puţin, tot.
Este necesară precizarea că printre adjectivele variabile există şi unele defective
de anumite genuri sau de un număr, ceea ce reduce numărul formelor lor, fără a
schimba însă tipul adjectivului respectiv. Acest fenomen apare mai ales în cazul
termenilor tehnico-ştiinţifici în grupuri nominale stabile. De exmplu: acetilsalicilic,

37
cloric, clorhidric - masculin, singular; grup abelian - grupuri aheliene,neutru singular.
Din limbajul comun se pot aminti adjectivele defective de feminin, ca nătărău,
prostalău, care n-au forme de feminin. (Nătăroaică, prostălaie nu sunt forme literare.)
2. Adjectivele invariabile sunt mult mai puţine decât cele variabile.Numărul lor în
fondul vechi şi popular este neînsemnat, totuşi avem câteva: aievea, asemenea, cogeamite,
cumsecade, doldora, ferice, gata, leoarcă, sadea, etc; dar este în creştere în limba
modernă prin diverse neologisme: ad-hoc, antişoc, bantu, bej, bordo, eficace, forte, lila,
pane, rococo, sexy, şic, turcoaz, gri, kaki, mov, pepit, roz, vernil, atroce, motrice,
perspicace.
3. În cazul adjectivelor variabile genul, numărul şi cazul se exprimă, ca şi la
substantive, prin desinenţe şi prin alternanţe fonetice. Mai multe probleme ridică
alternanţele fonetice în cazul adjectivelor.
Unele alternanţe existente în flexiunea adjectivelor din fondul vechi şi popular
nu se mai aplică la adjectivele neologice. Alternanţa e > ea se realizează în adjective
ca: des -deasă, întreg - întreagă, negru - neagră, sec - seacă, etc, dar nu se realizează în
adjective ca: dens - densă, integru - integră, intrinsec – intrinsecă etc. Derivatele cu
sufixul vechi -esc cunosc alternanţa: românesc - românească, muntenesc -
muntenească, ardelenesc -ardelenească, etc, dar sufixul neologic omonim nu
aplică alternanţa: carnavalesc - carnavalescă, dantesc – dantescă, romanesc -
romanescă, grotesc - grotescă, livresc - livrescă; în cazul ultimelor două cuvinte se
utilizează în mod greşit formele: grotească, livrească.
Tot astfel, alternanţa o > oa din adjectivele ca: frumos - frumoasă, duios -
duioasă, etc nu se realizează în adjectivele neologice: baroc - barocă, major -
majoră, monoton -monotonă, patriot - patriotă, dar se realizează în: analog -
analoagă, omolog - omoloagă, snob - snoabă, etc.
Alternanţa z > j este corectă în cuvinte vechi ca: dârz - dârji, treaz - treji, viteaz -
viteji, dar nu în cazul neologicelor confuz - confuzi, obez - obezi, sau toate care indică
apartenenţa etnică: chinezi, francezi, etc.
Alternanţa l > i semivocalic, aproape generală la adjectivele din fondul vechi
şi popular: gol - goi, moale - moi; în cazul celor derivate cu sufixul diminutival -el:
frumuşel -frumuşei, şi unele excepţii ca domol - domoli, fudul -fuduli, apare şi în cazul
cuvintelor chel şi sătul, a l e căror forme corecte de masculin plural sunt: chei, sătui, nu
cheli, sătuli.
Alternanţa sk > şt de tipul românesc - româneşti, funcţionează şi în cazul
neologismelor: brusc - bruscă > bruşti, bruşte, dar nu şi în cazul cuvintelor ca basc,
bască > basci, basce; etrusc, etruscă > etrusci, etrusce, etc.
Alternanta s > ş apare nu numai în poziţie finală (des-deşi, atenţie la grupul
consonantic ks scris -x: fix - ficşi, ortodox - ortodocşi), ci şi în grupurile consonantice -st
(prost - proşti), -kst scris -xt (mixt - micşti) şi -str (albastru - albaştri, ilustru - iluştri),
nu însă şi în cazul grupului -spr {aspru - aspri, nu aşpri).

2. DECLINAREA ADJECTIVELOR
În privinţa formelor de G.D. singular ale adjectivelor feminine trebuie
acordată atenţie folosirii lor pentru realizarea acordului în caz, care este obligatoriu în
orice topică (antepunere sau postpunere) şi indiferent dacă adjectivul este juxtapus direct
sau însoţit de articolul adjectival: unei realizări mari / remarcabile; unei mari /
remarcabile realizări; realizării mari/ remarcabile; realizării celei mari/remarcabile;
Formă specială de vocativ singular masculin au numai unele adjective

38
variabile terminate la N.A. sing. în consoană sau -u vocalic. La cele mai multe dintre
acestea, care aparţin tipului flexionar cu patru forme în total, forma de V. sing. masc.
(nearticulat) este în -e şi se foloseşte numai în antepunere: scumpe, iubite, stimate,
ilustre, bătrâne, tinere, sărmane prieten(e). Adjectivul drag, singurul dintre
adjectivele cu formă specială de vocativ care aparţine tipului cu trei forme în total,
are la V. sing. masc. forma dragă, egală cu cea de fem. N.A.V. sing., care se foloseşte
mai ales în antepunere, dar şi în postpunere: dragă frate / 'frate dragă, dar dragă
prietene / prieten drag.
Formă de G.D. plural (aceeaşi pentru toate genurile) au numai adjectivele variabile
cu cinci forme în total: mult, puţin, tot, anumit, diferit, care folosesc desinenţa
pronominală -or când sunt antepuse şi neprecedate de alt determinant cu formă cazuală
marcată: multor, puţinor, tuturor, anumitor, diferitor colegi, dar: celor mai mulţi
colegi, acestor anumiţi colegi şi nu celor mai multor colegi, acestor anumitor colegi.
Aceleaşi adjective, la care se adaugă unele ca destul, divers, felurit, numeros (deci
adjective care exprimă o cantitate nedefinită sau diversitatea), apar, ca atribute
antepuse, în formele de N.A. plural, în construcţii prepoziţionale echivalente cu G.
sau D: cu prepoziţia a în locul genitivului: părerile a mulţi colegi, comportarea a
destui elevi, şi cu prepoziţia la în locul dativului:. Am spus la mulţi / destui elevi. Din
contaminarea celor două posibilităţi de exprimare a genitivului rezultă folosirea greşită a
lui a înaintea unei forme de G. în -or după un substantiv articulat: părerile a multor elevi,
în loc de părerile multor elevi sau părerile a mulţi elevi.

Modele de declinare a adjectivelor variabile în formele lor nearticulate:

Masculin

Cazul Singular Plural


N. A. (un) prieten scump (nişte) prieteni scumpi
G. D. (unui) prieten scump (unor) prieteni scumpi
V. Prieten(e) scump! Prieteni scumpi!

N. A. prietenul (cel) scump prietenii (cei) scumpi


G. D. prietenului (celui) scump prietenilor (celor) scumpi
V. Prietenule scump! Prietenilor scumpi!

N. A. (un) scump prieten (nişte) scumpi prieteni


G. D. (unui) scump prieten (unor) scumpi prieteni
V. Scump / scumpe prieten(e)! Scumpi prieteni!

Feminin

Cazul Singular Plural


N. A. (o) prietană scumpă (nişte) prietene scumpe
G. D. (unei) prietene scumpe (unor) prietene scumpe
V. Prietenă scumpă! Prietene scumpe!

39
N. A. prietena (cea) scumpă prietenele (cele) scumpe
G. D. prietenei (celei) scumpe prietenelor (celor ) scumpe
V. - Prietenelor scumpe!

N. A. (o) scumpă prietenă (nişte) scumpe prietene


G. D. (unei) scumpe prietene (unor) scumpe prietene
V. Scumpă prietenă! Scumpe prietene!

Neutru

N. A. (un) tablou scump (nişte) tablouri scumpe


G. D. (unui) tablou scump (unor) tablouri scumpe

N. A. tabloul (cel) scump tablourile (cele) scumpe


G. D. tabloului (celui) scump tablourilor (celor) scumpe

N. A. (un) scump tablou (nişte) scumpe tablouri


G. D. (unui) scump tablou (unor) scumpe tablouri

3. ADJECTIVELE COMPUSE
Aspecte specifice prezintă flexiunea adjectivelor compuse din două sau mai
multe cuvinte întregi, existente independent în limbă. Adjectivele compuse dintr-un
adverb şi un adjectiv sau dintr-un substantiv şi un adjectiv îşi schimbă forma doar în
ultimul termen, adjectivul din componenţa lor: nou - născut (în care nou este adveit cu
sensul "de curând") -formele flexionare corecte sunt: nou-născută, nou-năsuţi, nou-
născute; de la răuvoitor (în care râu este substantiv) avem formele: răuvoitori,
răuvoitoare, nu răivoitori. La fel se comportă adjectivele clarvăzător, liber-cugetător,
mic-burghez, nou-venit, răufăcător, etc.
Adjectivele compuse din două adjective se găsesc în situaţii diferite: unele, ca
dulce-acrisor, gol-goluţ, singur-singurel, au forme flexionare la ambii termeni: dulci-
acrisori, goală-goluţă, singuri-singurei; în alte situaţii,- recente şi terminologice-, se
preferă flexiunea ultimului termen: activitate instructiv-educativă, alături de care se
tolerează şi forma instructivă-educativă.
Numeroase oscilaţii apar în legătura cu adjectivele compuse care exprimă
combinaţii sau nuanţe de culori: se spune tricouri alb-negre, dar şi tricouri albe-negre, la
adjectivele ca albastru-deschis, galben-pal, roşu-aprins, verde-crud, normală este
flexiunea primului termen şi se evită, de obicei, formele de feminin sau şi de plural.
Problema gradului de sudură se pune la adjectivele compuse de tipul cuminte, provenit
dintr-o locuţiune (prepoziţie + substantiv): în limba literară actuală cuminte, scris
împreună, spre deosebire de om cu minte, este adjectiv variabil cu două forme: cuminţi:
plural şi cuminte: feminin G.D. singular.

4. FORMELE ARTICULATE ENCLITIC


Adjectivele se articulează cu art. hot. enclitic când au funcţie de atribut şi sunt
aşezate înaintea unui substantiv care ar trebui să fie el articulat, îmbinarea adjectiv
articulat + substantiv nearticulat fiind echivalentă gramatical cu cea alcătuită din
substantiv articulat + adjectiv nearticulat: frumosul film, frumoasa carte = filmul

40
frumos, cartea frumoasă. Numai adjectivele întreg, tot precedă în formă nearticulată
substantive articulate enclitic: întreg poporul, toată lumea = poporul întreg, lumea toată
Adjectivele invariabile sunt, de cele mai multe ori, şi nearticulabile; câteodată însă la
unele se încearcă articularea, mai ales la un anumit număr şi gen: cumsecadele vecin,
cumsecadea vecină, eficacele sale intervenţii, etc.
Articularea urmează aceleaşi reguli ca la substantive: frumos -frumosul, frumos -
frumoasa, mare – marele, marea, etc. şi se întâlnesc, în general, aceleaşi tipuri de greşeli.
Se spune corect marii, nu marei sărbători, marii scriitori; marele fiuviu,marile fluvii;
ultimei zile, ultimele (nu ultimile) ştiri, ultimelor (nu ultimilor) călătoare, dar
ultimilor călători; veşnicei (nu veşnicii) amintiri, veşnicele (nu veşnicile) discuţii,
propriile (nu propriele) greşeli. Greşeli fiecvente se fac în cazul adjectivului drag la
forma de feminin: se spune greşit dragei mele surori, în loc de forma corectă dragii
mele surori; dragele mele prietene, în loc de dragile mele prietene, deşi forma de
drage nu există în limbă, adjectivul drag având trei forme: drag - dragă - dragi.
Adjectivele terminate la masculin şi neutru sing. în -u vocalic necesită atenţie la
scrierea diferită a formelor articulate şi a celor nearticulate, care în pronunţie se pot
confunda uneori: de la adjectivele ca albastru, ilustru, integru, negru, simplu, suplu
formele articulate de masculin şi neutru sing. sunt: albastrul, ilustrul, integrul etc:
pluralul nearticulat este cu un singur –i: (ochi) albaştri, negri, oameni iluştri, integri,
simpli, iar cel articulat cu doi -i: iluştrii bărbaţi, albaştrii ochi etc; tot astfel,
pluralul masculin nearticulat al adjectivelor vechi terminate în -l are un singur -i:
copii mititei, goi, sătui, iar cel articulat cu doi -i: mititeii copii, etc.
Adjectivele terminate la masc. şi n. sing. în -iu ( cu -u vocalic sau semivocalic) şi
ajectivul roşu au pluralul nearticulat şi fem. G.D. sing. cu doi -i: obiecte proprii,
stranii, aurii, roşii, oameni grijulii, iar pluralul masculin articulat are trei -i: propriii săi
ochi, grijuliii copii.
Folosirea îmbinării adjectiv articulat + substantiv la G.D. sing. fem. cere
atenţie pentru a nu se neglija forma cazuală a substantivului; corect: scumpei noastre
mame (nu mamă), măreţei zile (nu zi).

Modele de declinare a adjectivelor articulate


Masculin

Cazul Singular Plural


N. A. scumpul prieten scumpii prieteni
G. D. scumpului prieten scumpilor prieteni
V. scumpule prieten! -

Feminin

Cazul Singular Plural


N. A. Scumpa prietenă Scumpele prietene
G. D. Scumpei prietene Scumpelor prietene
V. - -

Neutru

41
Cazul Singular Plural
N. A. Scumpul tablou Scumpele tablouri
G. D. Scumpului tablou Scumpelor tablouri
V. - -

Forma specială de V. masc. articulat în -ule au cam aceleaşi adjective care au şi V.


nearticulat în -e, deşi vocativul articulat nu se formează de la cel nearticulat; coincidenţa
nu e deplină, căci, alături de formele paralele ca scumpe - scumpule, bătrâne -
bătrânule şi altele, se spune stimate, dar nu şi stimatule,şi, dimpotrivă, nu există un V.
bune, dar există bunule.
V. articulat de la mai multe adjective, indiferent de gen şi număr, are aceeaşi
formă cu N.A. în îmbinări cu un adjectiv posesiv sau un genitiv intercalat între
adjectivul propriu-zis şi substantiv: scumpul meu prieten!, scumpii mei prieteni!,
scumpa mea prietenă!, scumpele mele prietene!.

5. GRADELE DE COMPARAŢIE
După cum pot exprima sau nu gradele de intensitate în care există aceeaşi
însuşire la două sau mai multe obiecte, o însuşire a aceluiaşi obiect în împrejurări
diferite sau două însuşiri ale aceluiaşi obiect, adjectivele sunt de două feluri:
comparabile şi necomparabile. Deşi comparaţia este o categorie morfologică
specifică părţilor de vorbire care exprimă insuşiri ale obiectelor (adjectivul) sau ale
acţiunilor (adverbul), nu toate adjectivele au grade de comparaţie.
În mod tradiţional se admit trei grade de comparaţie: pozitivul, comparativul şi
superlativul, ultimele două au subdiviziuni sau specii; nu toate exprimă intensitatea
unei acţiuni prin comparaţie, dar au legătură cu ea.
=> Gradul pozitiv este de fapt numai reperul sau etalonul faţă de care se stabileşte
comparaţia propriu-zisă exprimată de celelalte două grade. În cazul gradului pozitiv
nu se face o raportare la un alt obiect, iar din punct de vedere formal adjectivele sunt la
gradul pozitiv în forma-tip a lor: coleg bun, vulpe şireată, copac înalt, etc.
--> Gradul comparativ are trei subdiviziuni: de superioritate, de egalitate şi de
inferioritate. Toate nuanţele gradului comparativ se exprimă prin adjectivul la forma de
pozitiv precedat de adverbe sau locuţiuni adverbiale şi însoţit, de obicei, de al doilea
termen al comparaţiei, marcat şi el prin anumite cuvinte de legătură.
a) Comparativul de egalitate se formează cu: la fel de, tot aşa de, tot atât de.
deopotrivă de + adjectivul în cauză la forma gradului pozitiv, iar cel de-al doilea
termen al comparaţiei este introdus prin: ca, ca şi, cât, cât şi dacă este o parte de
propoziţie, (pre)cum şi cât dacă este o propoziţie. Ex: El este la fel de / tot atât de / tot
aşa de / deopotrivă de înalt ca (şi) cât (şi) ea.
El este la fel de tot atât de tot aşa de/deopotrivă de înalt (pre)cum cât este şi ea.
Instrumentele de formare a comparativului de egalitate pot lipsi, gradul fiind
marcat exclusiv prin construcţia termenului al doilea: înalt ca tine, sau prin inversiune: ca
tine de înalt. Pentru comparaţia de egalitate a două însuşiri se folosesc, în propoziţie,
construcţiile corelative tot atât de + primul adjectiv + cât şi de + al doilea adjectiv, sau
pe cât de ...pe atât de...., iar în frază tot atât de... pe cât este de...., sau pe cât este de..
. pe atât este de...
Ex: El este tot atât de înalt pe cât este de voinic. Pe cât este de înalt pe atât este de
voinic.

42
b) Comparativul de superioritate se formează cu adverbul mai + adjectiv la
forma de pozitiv: mai înalt, mai harnic, mai scund, etc.
c) comparartiv de inferioritate cu ajutorul l u i : mai puţin + adjectivul; mai
puţi înalt, mai puţin harnic, etc. La ambele specii ale
comparativului de inegalitate termenul al doilea este introdus prin decât sau ca dacă este
parte de propoziţie şi prin decât ( de cum este mai rar şi popular), dacă este
propoziţie.Ex: El este mai înalt decât / ca ea. El este mai puţin înalt decât / ca ea. El
este mai înalt decât este ea. El este mai puţin înalt decât este ca.
=> Gradul superlativ este de două feluri: relativ şi absolut, i ar fiecare dintre aceste
specii pot fi de superioritate sau de inferioritate. Superlativul relativ arată că
însuşirea unui obiect este la un grad extrem raportată direct la un grup de obiecte sau
la mai multe împrejurări, iar cel absolut exprimă o însuşire Ia un grad extrem fără
nici o comparaţie directă. Superlativul relativ se formează în felul următor:
Superioritate: cel, cea, cei, cele + adverbul mai + adjectivul la nr. şi genul cerut.
Ex: El este cel mai înalt dintre ei. Ea este cea mai harnică dintre ele.
Inferioritate: cel, cea, cei, cele + mai puţin + adjectivul la nr. şi genul cerut. Ex:
El este cel mai puţin înalt din clasă dintre ei. Ele sunt cele mai puţin harnice dintre
toate.
Superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului foarte pentru superlativul
de superioritate, şi a lui foarte puţin pentru cel de inferioritate. Ex: El este foarte înalt.
Ea este foarte puţin amabilă. Sinonimul tare (tare puţin) este popular, iar mult este
învechit. Spre deosebire de aceste trei adverbe care se alătură pur şi simplu
adjectivului, numeroase adverbe se leagă de adjective prin prepoziţia de. Amintim
câteva adverbe dintre acestea: excesiv, extraordinar, extrem, deosebit, colosal,
fantastic, formidabil, uimitor, nemaipomenit, neînchipuit, nespus, grozav, îngrozitor,
teribil, etc.
Pentru exprimarea superlativului absolut există şi mijloace la l i m i t a dintre
morfologie şi vocabular (formarea cuvintelor): cu ajutorul prefixelor vechi (prea-, răz-,
stră-,) şi mai ales cu prefixe neologice (arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-.) se pot
forma cuvinte care reprezintă superlativul cuvântului de bază:
arhi-: arhiplin, arhi aglomerat, arhicunoscut, ctc.
extra-: extrafin, extraordinar,
hiper-: hiperactiv, hipersensibil, hiperemotiv,
super-: superfin, superrefractar,
supra-: supraaglomerat, supraîncălzit,
ultra-: ultraelegant, ultramodern, etc.
Ultimele tipuri de adjective, cu sens sau/şi formă de superlativ sunt acelea, care fac
parte din categoria adjectivelor necomparabile. În această categorie intră deci acelea, la
care adăugarea unor mărci de grad ar fi pleonastică. Exemple: superior, optim, infim,
excelent, admirabil, splendid, final, incomparabil, definitiv, infinit, iniţial, întreg,
total, unic, veşnic, mort, viu, etc. Unele adjective necomparabile în sensul propriu sau /şi
în îmbinări obişnuite, cu anumite substantive, pot avea grade de comparaţie când sunt
folosite cu sensuri figurate sau în a l t e îmbinări: de exemplu, viu cu sensul "vioi" sau
(despre culori) viu aprins; mort în îmbinări ca mort de frica, mort după ceva; întreg în
întreg la minte; bărbătesc cu sens de "curajos"; atitudine mai bărbătească, etc.

43
6. LOCUŢIUNILE ADJECTIVALE

Cu valoarea unui adjectiv se pot folosi şi un gmp de cuvinte care prezintă o


unitate de sens, adică o locuţiune adjectivală. Locuţiunile adjectivale au diferite structuri,
între care mai frecvent este tipul: prepoziţie + substantiv: de frunte, de seamă, în lege,
în doi peri, la locul lui, cu stare, de ispravă, etc. Alte tipuri: ca lumea, fel de fel,
nu ştiu cum, tot unul şi unul, numai piele şi oase, cu miere pe limbă, vrute şi
nevrute, din cei negri în cerul gurii, etc. Calitatea adjectivală a acestor grupuri de
cuvinte este dată şi prin capacitatea lor de a avea grade de comparaţie: mai de seamă, cel
mai de seamă, foarte nu ştiu cum. Multe locuţiuni adjectivale au ele însele sensuri de
superlativ: de milioane, de excepţie. Alte caracteristici ale locuţiunilor diferă de cele ale
adjectivelor: principala deosebire este că locuţiunile adjectivale nu se acordă în gen,
număr şi caz cu substantivul determinat; există, cel mult, unele potriviri parţiale: la locul
lui / ei / lor, unul si unul / una si una, etc.

44
Lucrare de verificare nr. 1

1. Faceţi analiza adjectivelor din următorul text, arătând: felul, genul, numărul, cazul,
articulat sau nearticulat, gradul de comparaţie, funcţia sintactică şi valoarea stilistică a lor
(epitet, comparaţie, metaforă, personificare, etc.)

„ Codrii uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau nepuncioşi şi ţipau de


usturime înnăduşită … greerul, cântăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise istovit sub
umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor; veveriţa pusese frâu zburdălniciei sale neobosite
… Cât despre mine, lungit, cum stăteam în fundul cel mai adânc al peşterii mele, fără
teamă de priviri iscoditoare, îmi făcusem socoteală, cum aş putea împărtăşi posterităţii
depărtate simţirile mele deosebite.” (Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte)

2. Alcătuiţi enunţuri în care adjectivele de mai jos să aibă funcţiile sintactice de nume
predicativ şi atribut adjectival: argintiu, tragic, selenar, vulcanic, ortodox.

3. Construiţi câte două propoziţii în care adjectivele compuse galben-auriu, gri-argintiu şi


tehnico-ştiinţific să însoţească câte un substantivde genul feminin, la singular şi la plural.
Subliniaţi elementul adjectivului compus prin care se face acordul cu substantivul
determinat.

4. Transformaţi în adjective următoarele substantive, adăugând sufixele specifice ale


acestei părţi de vorbire: zel, lună, grijă, continent, aliment, exemplu, feerie, venin, ploaie,
infecţie, aptitudine, muşchi, lumină, muzică, munte.

5. Determinaţi locuţiunile adjectivale din următoarele enunţuri şi stabiliţi funcţia lor


sintactică. Transcrieţi, apoi, enunţurile, înlocuind locuţiunile adjectivale cu adjectivul
corespunzător sensului locuţiunii.

S-a căsătorit nu numai cu un bărbat de ispravă, dar şi cu un ins cu stare, încât învăţătoarea
de altădată devenise o femeie de seamă în satul acela cu oameni tot unul şi unul. Din
nefericire, boala contractată în tinereţe o făcuse să ajungă la un moment dat numai piele şi
oase. Discuţiile fel de fel au început imediat, căci, pe lângă persoanele cu miere pe limbă
existau şi acolo, ca pretutindeni, şi din cei negri în cerul gurii care de dimineaţa şi până
seara vorbesc vrute şi nevrute.

6. Dintre cele două forme ale cuvintelor din paranteză, alegeţi-le pe cele corecte şi alcătuiţi
diverse enunţuri cu ele: situaţii (analoge/analoage), întrebare (echivoc/echivocă), lume
(interlopă / interloapă), purtare (snobă / snoabă), feerie (policromă / policroamă),
persoană (poliglotă / poligloată).

45
Unitatea de învăţare nr. 4

Cuprins
NUMERALUL ...................................................................................................47
1. Numeralele cardinale ................................................................................................ 47
1.a. Numeralul cardinal propriu-zis ......................................................................47
1.b. Numeralul colectiv ....................................................................................... 48
1.c. Numeralul fracţionar ................................................................................................ 49
1.d. Numeralul distributiv ........................................................................ 49
1.e. Numeralul adverbial(sau de repetare) .................................................. 50
1. f. Numeralul multiplicativ ......................................................................... 50
2. Numeralele ordinale .................................................................................................. 51
2.a. Numeralul ordinal propriu-zis ............................................................................ 51
2.b. Numeralul ordinal adverbial (sau de repetare) ....................................................... 52

Exerciţii de autoverificare .............................................................................................. 53

46
NUMERALUL

Definiţie: Numeralul este partea de vorbire flexibilă specializată pentru


exprimarea noţiunii de număr definit: un număr în sine, determinarea numerică a
obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare.
Numeralele sunt de mai multe feluri. Principala clasificare distinge
numerale cardinale şi numerale ordinale. Practic ele se recunosc după felul cum
răspund la întrebări: câţi? câte? - cele cardinale şi al câtelea? a câta? - cele ordinale.
Numeralele cardinale pot fi:
¾ cardinale propriu-zise;
¾ colective;
¾ fracţionare;
¾ distributive;
¾ adverbiale;
¾ multiplicative.
Numeralele ordinale pot fi:
¾ numerale ordinale propriu-zise
¾ numerale ordinale adverbiale.
Numeralul este partea de vorbire cu cea mai redusă flexiune, multe numerale fiind
invariabile. Categoriile gramaticale după care variază numeralele sunt specifice
adjectivelor şi substantivelor: genul, numărul şi cazul.

1. NUMERALELE CARDINALE
1.a. Numeralul cardinal propriu-zis
Este numeralul cardinal care exprimă numai un număr întreg sau
determinarea numerică a obiectelor, fără alte detalii legate de aceste informaţii cantitative
definite. După structură numeralele cardinale propriu-zi se pot fi:
1. simple şi neanalizabile: numeralele de la unu la zece inclusiv, sută, mie, zero
(care exprimă o cantitate vidă); tot aici pot fi încadrate numeralele milion, miliard;
2. compuse după următoarele modele:
• numerale de la unsprezece la nouăsprezece;
• numerale pentru zeci, sute, m i i , milioane, etc: douăzeci, treizeci, o sută, două
sute, două mii;
• numerale pentru zeci şi unităţi: douăzeci şi unu, treizeci şi patru, etc;
• numerale pentru sute + zeci + unităţi; mii + sute + zeci + unităţi, etc;
• numerale savante- puţin folosite: bilion, trilion, etc.
Numeralul corespunzător lui 1 este singurul numeral cu forme diferite pentru
valoarea adjectivală (ca însoţitor al unui substantiv, cu care se acordă) sau substantivală şi,
în acelaşi timp, numeralul cardinal cu cea mai bogată flexiune. Spre deosebire de
omonimele sale parţiale, articolul nehotărât şi pronumele sau adjectivul nehotărât,
numeralul cardinal are numai formă de singular:

Valoare adjectivală Valoare substantivală


singular, masculin şi N.A. un unu(l)
neutru G.D. unui unuia

47
feminin N.A. o una
G.D. unei uneia

Numeralul cu valoare substantivală se scrie fără articolul enclitic -l, spre deosebire
de pronumele nehotărât unul. Distincţia nu este însă una categorică şi absolută: se
scrie., într-adevăr, fără -l în toate formulele de numărare (unu, doi, unu sau doi, unu la
sută, ora unu, etc), inclusiv ca termen fmal al unui numeral compus (douăzeci şi unu,
o mie unu, etc). Conform tradiţiei însă se menţine scrierea cu articol enclitic -l în
îmbinări ca: eu unul, tot unul şi unul, de unul singur, iar în construcţia: până la unul
(până la ultimul) scrierea cu -l permite distincţia faţă de până la unu (până la ora
unu). În numeralele compuse cu 1 pe ultimul loc se folosesc exclusiv formele unu,
una: douăzeci şi unu - una; o sută unu - una etc.
Numeralul corespunzător lui 2 are forme deosebite numai după gen: doi (m) şi
două (f şi n.). Cu valoarea numeralului se folosesc uneori substantivele pereche ( o
pereche de pantofi) şi cuplu, ceea ce face inutilă prezenţa lui doi în construcţii
pleonastice ca o pereche de doi tineri, etc.
Numeralele zece, sută, mie se comportă ca nişte substantive feminine, având
forme de plural: zeci, sute, mii; forme de G.D: unei zeci, unei sute, unei mii şi pot fi
articulate enclitic: zecile, zecilor, suta, sutei, sutele, sutelor; mia, miei, miile, miilor.
Neologismul zero este substantiv neutru,- articulabil, cu pluralul în -uri,- ca
nume al cifrei 0. Ca numeral, zero se foloseşte numai la singular chiar dacă însoţeşte un
plural: zero grade.
La toate numeralele compuse corespunzătoare lui 11 - 19 este necesară
respectarea structurii: unitate + prepoziţia spre + zece, fără alterarea segmentului
-sprezece. Numeralul corespunzător lui 12 are fonne deosebite după gen: doisprezece
elevi (m.); douăsprezece eleve, oraşe (f. si n.).
Compusele cu unu, doi, pe ultimul loc (21, 12, 31, 32, etc.) variază după gen:
douăzeci şi unu/una, treizeci şi unu / una, treizeci şi doi/două, etc.
Numeralele corespunzătoare l u i 1-19, (101-119, 201-219,... 1001-1019, etc) şi
zero se leagă direct, ca şi adjectivele, de substantivul însoţit, care este nearticulat: un
minut, trei mere, zece creioane, cincisprezece zile, o sută şaisprezece camioane, zero lei
etc. De la 20 în sus numeralele au altă construcţie, legându-se de substantiv prin
prepoziţia de: douăzeci de elevi, treizeci şi patru de maşini, o sută de lei, etc.
Numeralele care au forme de gen se acordă în gen cu substantivul însoţit atât atunci
când sunt legate direct de acesta, cât şi atunci când legătura se face prin prepoziţia de:
doi oameni, douăzeci şi două de eleve, etc.
Cele mai multe numerale cardinale propriu-zise nu au forme cazuale şi nici nu pot
însoţi substantive în cazul G.D. Pentru aceste situaţii se folosesc construcţii analitice
realizate cu ajutorul prepoziţiei a (nu trebuie confundată cu articolul posesiv a). Se
spune corect: părinte a patru copii, reprezentanţi a 26 de state, datorită a doi colegi, etc.

1.b. Numeralul colectiv


Este numeralul cardinal care indică un ansamblu de obiecte numărate, specificul
său constând în ideea de însoţire. Toate numeralele colective pot avea atât valoare
adjectivală, cât şi valoare substantivală.
Pentru un colectiv de 2 există două numerale sinonime: amândoi (m),

48
amândouă (f. şi n.) şi neologicul ambii (m) şi ambele (f.şi n.). Între aceste două
sinonime există deosebiri de natură s t i l i s t i c ă , dar mai ales deosebiri de natură
gramaticală. în timp ce amândoi se construieşte cu un substantiv articulat, ambii se
construieşte cu substantive nearticulate: amândoi vecinii / ambii vacini. Amândoi are la
G.D., pentru toate genurile, forma amânduror ca adjectiv antepus şi amândurora ca
adjectiv postpus sau cu valoare substantivală: le-am spus amânduror vacinilor / le-am
spus vecinilor amândurora / le-am spus amândurora. Ambii se declină după modelul
substantivelor articulate, având forme de G.D. diferenţiate după gen: ambilor vecini/
ambelor vecine.
Pentru colective de la 3 înainte există de asemenea sinonime, dar toate
numeralele colective din serie pornesc de la cardinalul propriu-zis corespunzător. Pentru
numeralele mici (sub 10) există numerale colective compuse, având pe primul loc
elementul tus-(toţi) sau câteşi-: tustrei / căteşitrei, tuspatru / căteşipatru, etc.
Singurul numeral colectiv cu structură neanalizabilă (fără legătură cu
numeralul cardinal propriu-zis corespunzător) este ambii şi de aceea el este singurul la
care se constată întrebuinţări greşite sub raport semantic.Trebuie evitate atât construcţiile
pleonastice de tipul ambele două chestiuni, cât şi construcţiile contradictorice ambele
trei situaţii. Elementul amân- din amândoi provine din latinescul ambo, deci la
origine amândoi a fost pleonasm, ca ambii doi astăzi; pierderea sensului etimologic
şi reţinerea numai a valorii colective explică apariţia unor forme ca amântrei,
amânpatru, care sunt neliterare.
Numeralele colective nu trebuie confundate cu substantivele colective formate
în limba română pe baza unor numerale de diverse tipuri, care denumesc de obicei
grupuri de oameni sau obiecte: duo sau duet în muzică, trio, terţet, terţă tot în
muzică, terţină în versifieaţie, tripleta în sport, treime in religie, troică (sanie cu trei
cai); chenzină - 15 zile, etc.

1.c. Numeralul fracţionar


Este numeralul cardinal care denumeşte o fracţie ordinară (raportul a două numere
întregi). Cu excepţia lui jumătate şi a lui sfert, numeralul fracţionar este totdeauna un grup
de cuvinte.
Numeralele fracţionare se alcătuiesc dintr-un numeral cardinal propriu-zis indicând
numărătorul şi o formaţie derivată cu sufixul -ime tot de la un numeral cardinal propriu-
zis, indicând numitorul: o doime, două treimi, cinci zecimi, etc. Doime şi pătrime au
sinonime nelegate de numerale: jumătate, respectiv sfert.
Structuri specializate pentru raportarea la 100, 1000, răspândite în limbajul
statistic şi cel administrativ, sunt structuri alcătuite dintr-un numeral cardinal propriu-zis
(numărătorul) şi sută, mie (numitorul) legate între ele prin prepoziţia la: cincizeci la sută
(50%), douăzeci şi cinci la sută (25%), etc. Cu valoarea lui sută, sutime se poate folosi
substantivul neutru procent(e): trei procente (3%). Atenţie la formulările pleonastice de
tipul: un procent de trei la sută, cincizeci de procente la sută, precum şi la cele
contradictorii, absurde, de tipul: un procent de trei la mie, cincizeci de procente la mie!

1.d. Numeralul distributiv


Este numeralul care indică repartizarea obiectelor în grupuri egale din punct
de vedere numeric sau după o determinare numerică posedată în comun. Numeralul

49
distributiv este constituit dintr-un grup de cuvinte în care intră totdeauna adverbul câte
şi numeralul cardinal propriu-zis. Structura tipică este: câte unu (una), câte doi
(două), etc; alături de aceasta există şi o altă formulare în care se repetă numeralul
cardinal: doi câte doi, etc.
O problemă de corectitudine o constituie locul prepoziţiei cu care se
construieşte cazul numeralului distributiv. Se spune corect: cu câte doi, de câte zece
ani, din trei câte trei, şi nu: câte cu doi, câte de zece ani, trei din câte trei, etc.

1.e. Numeralul adverbial(sau de repetare)


Este numeralul care arată de câte ori se îndeplineşte o acţiune sau în ce proporţii
se găseşte o calitate sau o cantitate a unui obiect faţă de altul. Din definiţie reiese că
determină aceleaşi părţi de vorbire ca adverbul: un verb, un adjectiv sau un alt adverb.
Numeralul adverbial este totdeauna un grup de cuvinte cu caracter de locuţiune.
Numeralul adverbial corespunzător lui 1 este o dată, „o singură dată”, scris în două
cuvinte, spre deosebire de adverbul „odată” (odinioară): încă o dată, o dată în plus, o
dată pentru totdeauna, atenţie la scrierea formaţiilor bazate pe o dată: o dată ce, o dată
cu, dintr-o dată, dar deodată, totodată!
De la 2 în sus numeralul adverbial se formează din prepoziţia de + numeralul cardinal
propriu-zis în formă de feminin + substantivul ori (pluralul substantivului oară): de
două ori, de trei ori, etc. Numeralul adverbial poate fi exprimat şi prin două numerale:
de două, trei ori,etc, sau între prepoziţia de şi numeral cardinal pot fi intercalate adverbe
ca aproximativ, aproape, circa, vreo şi prepoziţia peste: de vreo cinci ori, de aproape şase
ori, de peste trei ori, etc, exprimându-se în acest aproximaţia numerică.
Neologismele bis şi ter, care în latină erau numerale adverbiale, se folosesc în
limba română cu sensuri întru câtva deosebite şi în contexte speciale, ceea ce face ca
să nu mai fie considerate sinonime cu de două ori, de trei ori. În numerotarea unor
obiecte (case, pagini, exemplare) bis şi ter ca însoţitoare ale unui numeral cardinal
propriu-zis: nr. 12 bis, exprimă repetiţia, dar legată de ordine, având mai curând
valoare adjectivală: al doilea număr, al treilea număr X. Bis ca indicaţie de repetare a
unei producţii artistice are valoare adverbială, dar înseamnă " încă o dată", nu "de două
ori".

1.f. Numeralul multiplicativ


Este numeralul care arată în ce proporţie creşte o cantitate sau o calitate. Numeralele
multiplicative tradiţionale se formează prin derivare cu prefixul în(îm)- şi sufixul -it:
îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit, înmiit, etc. Primele numerale din serie au
sinonime neologice: dublu, triplu. Ambele tipuri de numerale multiplicative au de
obicei valoare adverbială sau adjectivală. Cu valoare adverbială multiplicativele de tipul
lui îndoit, întreit pot ti sinonime cu numeralele adverbiale de două(trei) ori, (mai mult);
cu valoare adjectivală ambele tipuri de numerale au flexiune adjectivală: înzecit,
înzecită, înzeciţi, înzecite, înzecitul inzecitei, etc; dublu, dublă, dubli, duble, dublul,
dubla, dublei, etc. În această valoare multiplicativele îndoit / dublu, întreit / triplu sunt
uneori sinonime cu participiile dublat, triplat.

50
2. NUMERALELE ORDINALE
2.a. Numeralul ordinal propriu-zis
Este numeralul care indică, prin numerare, ordinea sau poziţia - în spaţiu, în timp
sau într-o ierarhie - ocupată de un membru al unei serii.
Pentru 1 există trei numerale ordinale sinonime între ele, toate fără legătură
cu numeralul cardinal corespunzător: întâiu(l), (cel) dintâi, primul. Toate celelalte
numerale ordinale (cu excepţia sinonimelor neologice ale ordinalelor tradiţionale
corespunzătoare lui 2 şi 3: secund,terţ), inclusiv compusele cu l pe ultimul loc, sunt
formate de la numeralul cardinal propriu-zis corespunzător, după următorul tipar
general: pentru masculin şi neutru, articolul posesiv al + numeralul cardinal + articolul
enclitic -le + particula -a: al doilea, al treilea, al patrulea, etc; pentru feminin articolul
posesiv a + numeralul cardinal + articolul enclitic -a: a doua, a treia, a patra, etc.
Avem însă şi situaţii speciale:
La numeralele ordinale corespunzătoare unor cardinale terminate în consoană
(opt, milion, miliard) se intercalează vocala -u înaintea lui -lea: al optulea, ui (un)
milionulea, al (un) miliardulea, etc.
La numeralele ordinale corespunzătoare oricăror cardinale compuse formantul ordinal
enclitic -lea la masc. şi neutru şi -a la feminin se pune numai la ultimul numeral component:
al douăzeci şi unulea, a treizeci şi doua, al o sută saizece, a două mii şase suta, al
zece milioanelea, etc.
La ordinalele corespunzătoare cardinalelor compuse cu pluralele zeci, sute,
mii, milioane pe ultimul loc se pun două probleme speciale:diferenţierea sau omonimia
faţă de ordinalele formate de la singularele zece, o sută, etc. şi paralelismul sau lipsa de
paralelism dintre masculin - neutru şi feminin. Se spune şi se scrie corect: al zecelea,
a zecea (nu al zecilea, a zecia), al unsprezecelea, a unsprezecea (nu al unsprezecilea, a
unsprezecia), al douăzecilea, a douăzecea (nu al douăzecelea, a douăzecia), al o
sutălea, a o suta, al două sutelea, a două suta, etc.
Probleme de corectitudine se pun şi pentru primele numerale ordinale din serie.
Dintâi este invariabil. Folosit fără articolul cel, poate avea numai valoare
adjectivală, dar exclusiv în postpunere: iubirea dintâi, însoţit de articolul cel, poate
avea valoare adjectivală, fără restricţii de topică: cea dintâi iubire / iubirea cea
dintâi, dar poate avea şi valoare substantivală: Cel dintâi a vorbit mai frumos.
Întâi folosit în postpunere: clasa întâi/întâia, anul întâi. Articulat cu articolul
enclitic, poate avea valoare adjectivală numai în antepunere: întâiul copil, întâia
iubire, şi valoare substantivală: Întâiul a vorbit mai frumos. Formele flexionare corecte
sunt:

Cazul Singular Plural


masculin şi neutru feminin masculin feminin şi neutru
N.A. întâiul întâia întâii întâile
G.D. întâiului întâii întâilor întâilor

Începând de la ordinalul corespunzător lui 2, pentru toate numeralele ordinale


feminine se pune problema respectării prezenţei articolului a la numeralul cu valoare
adjectivală postpus unui substantiv terminat în -a (articolul enclitic): corect: clasa a
dona, ziua a şaptea, (nu clasa doua, ziua şaptea!)

51
Altă problemă generală este posibilitatea însoţirii tuturor numeralelor ordinale de
la 2 înainte de articolul demonstrativ cel, cea, urmat de prepoziţia de (obligatorie în
limba actuală). Structurile respective cunosc două variante fonetice şi grafice pentru
secvenţe de + art. al, a, ambele corecte: scrierea cu cratimă (cel de-al doilea, cea de-a
doua), care reflectă o pronunţare într-un tempo rapid, iar scrierea fără cratimă (cel de
al doilea, cea de a doua) reflectă o pronunţare într-un tempo lent. In declinare numai
articolul îşi schimbă forma după gen, număr .şi caz,

Cazul masculin şi neutru feminin


N.A. cel de(-)al doilea cea de(-)a doua
G.D. celui de(-)al doilea celei de(-)a doua

Ordinalul tradiţional corespunzător lui 2 este al doilea (masc. şi n.) şi a


doua (f). Numeralele al doilea şi al treilea au sinonimele neologice secund, respectiv terţ.
Aceste forme sunt livreşti şi au întrebuinţare limitată: locul secund, o terţă persoană. Al
cincilea are un sinonim neologic, cvintul, având o utilizare de asemenea limitată:
împăratul Carol Cvintul.

2.b. Numeralul ordinal adverbial (sau de repetare)


Este numeralul care arată a câta oară se îndeplineşte a acţiune sau se
manifestă o calitate.
Structura tipică şi tradiţională a numeralului ordinal adverbial este paralelă cu
structura numeralului cardinal adverbial, fiind o locuţiune alcătuită din: numeral ordinal
propriu-zis + substantivul oară (sau mai rar dată): întâia (prima) oară, a doua oară, a
treia oară. Aceasta este singura structură în care, pentru 1, se foloseşte şi sinonimul
popular, cu formă numai pentru feminin, singular, întâiaşi: întâiaşi dată.

52
Exerciţii de autoverificare

1.Alcătuiţi propoziţii în care numerale de diferite tipuri să îndeplinească funcţiile sintactice


de: subiect, nume predicativ, atribut adjectival, complement direct, complement de agent,
c.c. de mod.

2. Descoperiţi numeralele multiplicative din următoarele enunţuri; arătaţi cum sunt


construite, ce valoare morfologică şi ce funcţie sintactică au:

„Cu putere îndoită, cu braţe de fier o smuci pe babă de mijloc şi o băgă în pământ până-n
gât.” ( M. Eminescu)

„Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul.”


(Ion Creangă)

3. Formaţi numeralele ordinale de la numeralele cardinale cinci, opt, nouă, doisprezece,


douăzeci, patruzeci şi doi, o sută treizeci şi şase şi construiţi enunţuri cu ele.

4. Formaţi numeralele distributive de la numeralele cardinale şase, nouă, şaptesprezece,


douăzeci şi nouă, patruzeci şi alcătuiţi enunţuri cu ele.

5. Formaţi numeralele colective de la numeralele cardinale doi, trei, patru, cinci şi alcătuiţi
propoziţii cu ele.

6. Formaţi numeralele multiplicative de la numeralele cardinale doi, cinci, zece, o sută, o


mie şi alcătuiţi propoziţii cu ele.

7. Formaţi numeralele adverbiale de numeralele cardinale cinci, zece, douăzeci şi unu, o


sută, o mie şi alcătuiţi propoziţii cu ele.

8. Construiţi propoziţii cu numeralul adverbial o dată şi adverbul de timp odată.

53
Unitatea de învăţare nr. 5

Cuprins
PRONUMELE ............................................................................................................55
1. Pronumele personal ................................................................................ 55
Pronumele personale de politeţe (sau de reverenţă) .................................................... 58
2. Pronumele reflexiv ............................................................................................. 59
3. Pronumele de întărire ............................................................................................... 60
4. Pronumele posesiv .................................................................................................... 61
5. Pronumele demonstrativ ........................................................................................ .62
6. Pronumele interogativ ...............................................................................................64
7. Pronumele relativ ........................................................................................65
8. Pronumele nehotărât (sau nedefinit) ........................................................ 67
9. Pronumele negativ .................................................................................................. . 69

Exerciţii de autoevaluare………………………………………………………….. .70

Lucrare de verificare nr. 2…………………………………………………………71

54
PRONUMELE

Definiţie: Pronumele este partea de vorbire flexibilă care substituie un


substantiv, dând şi diverse indicaţii gramaticale cu privire la acesta sau indicaţii
descriptive cu privire Ia obiectul denumit de acesta.
Pronumele sunt de mai multe feluri (9): personale (în care se includ şi cele de
politeţe), reflexive, de întărire, posesive, demonstrative, relative, interogative,
nehotărâte şi negative.
Categoriile gramaticale întâlnite la majoritatea pronumelor sunt cazul,
numărul şi genul. Câteva specii de pronume cunosc şi categoria persoanei; în această
categorie se includ pronumele personale, reflexive, de întărire şi cele posesive.
Pronumele este o parte de vorbire cu inventar închis şi este reprezentat numai prin
cuvinte moştenite din limba latină sau formate în limba română din cuvinte moştenite
din latină.
Cu excepţia pronumelor personale şi a celor reflexive, celelalte specii pot
deveni adjective pronominale, atunci când însoţesc şi determină un substantiv,
acordându-se cu el în gen, număr şi caz.. În această calitate îşi pierd caracterul
pronominal de înlocuire a unor substantive, păstrându-şi doar caracterul de determinant;
numai adjectivul posesiv continuă să înlocuiască numele posesorului, dar nu şi numele
obiectului posedat.

1. PRONUMELE PERSONAL
Este pronumele care desemnează diferitele persoane gramaticale, fără a da şi
alte informaţii. Formele pronumelui personal sunt:
Singular Plural

Pers.I eu -care vorbesc noi -care vorbim


Pers.II tu -cu care vorbesc voi -un grup din care face parte interlocutorul
Pers.III. el, ea – obiectul ei, ele - obiectele despre care vorbesc persoana I şi
persoana a II-a.
Pentru persoana a III-a, pe lângă pronumele personale de bază. avem şi formele:
însul, însa, dânsul, dânsa.
Pronumele personal propriu-zis are o flexiune deosebit de bogată; îşi schimbă
forma după persoană, număr şi caz; la persoana a III-a şi după gen, iar la cazurile
dativ şi acuzativ are câte două forme: accentuate şi neaccentuate. Formele
neaccentuate sunt de două feluri: nelegate şi legate de cuvintele învecinate. Formele
legate se scriu totdeauna cu cratimă, care notează dependenţa sau autonomia
pronumelui, dar poate nota şi eliziunile care se produc atât la pronume (mă aşteaptă /
m-asteaptă, nu îi dau / nu-i dau.etc). cât şi la cuvintele vecine ( mă întreabă / mă-
ntreabă, nu o dau / n-o dau, etc). Formele pronumelor de diverse persoane sunt
următoarele:

55
SINGLULAR
Caz Persoana I Persoana II Persoana III
Accentuat Neaccent. Accentuat Neaccent. Masculin şi neutru femeinin
Accent. Neaccent. Accent. Neaccent.
N. eu - tu - el - ea -
G. - - - - (al, a, ai, - (al, a, ai, -
ale) lui ale) ei
D. mie îmi, mi, ţie îţi, ţi, ţi-, lui îi, i, -i, i-, ei îi, i, -i, i-,
-mi, mi-, -ţi, -ţi-, -i-, -i-,
-mi-
A. (pe) mine mă, -mă, (pe) tine te, te-, (pe) el îl, -l, l-, (pe) ea o, o-, -o,
mă-, -mă- -te, -te-, -l-, -o-,
, m-, -m-,
V. - - tu! - - - - -

PLURAL
Caz Persoana I Persoana II Persoana III
Accentuat Neaccent. Accentuat Neaccent. Masculin şi neutru Feminin
Accent. Neaccent. Accent. Neaccent.
N. noi - voi - ei - ele -
G. - - - - (al, a, - (al, a, -
ai, ale) ai, ale)
lor lor
D. nouă ne, ni, vouă vă, vi, lor le, li, lor le, li,
-ne, ne-, -vă, v-, -le, -le, -le, -le,
-ne-, ni-, vi-, -vi-, li-, -li, li-, -li,
-ni, -ni-, -li-, -li-,
A. (pe) noi ne, -ne, (pe) voi vă, vă-, (pe) ei îi, i-, -i, (pe) ele le, -le, le-
-ne, -ne-, -vă, -vă-, -i-, , -le-,
v-, -v-,
V. - - voi! - - - - -

Se poate observa că formele neaccentuate ale unor persoane prezintă omonimii


ale cazurilor dativ şi acuzativ în cadrul aceluiaşi număr sau la numere diferite.
Pronumele personal este singura parte de vorbire la care se întâlnesc cuvinte care
diferenţiază formal nominativul de acuzativ: eu > mine, tu > tine. Folosirea diverselor
forme neaceentuate are unele reguli obligatorii şi altele facultative, depinzând de mai
mulţi factori, în special de: a) locul pronumelui faţă de verb, b) vecinătatea altor
pronume, c) sunetul final al cuvântului precedent, d) sunetul i n i ţ i a l al cuvântului
următor. Utilizarea formelor legate sau nelegate poate fi influenţată şi de ritmul
(tempoul) vorbirii: într-un ritm accelerat se spune nu-1 interesează, nu-i dau, etc. dar
într-un tempo lent şi într-un s t i l solemn se spune nu îl interesează, nu îti dau, etc.
Greşelile referitoare la formă asupra cărora trebuie atrasă atenţia sunt de două
feluri:
1. Se produc - atât în vorbire, cât şi în scriere- confuzii intre diverse forme:
intre formele nelegate ne şi ni, aceasta din unnă fiind folosită greşit atunci când nu este

56
urmată de alt pronume neaccentuat: Care ni sunt sarcinile? în loc de Care ne sunt
sarcinile? Confuzia apare şi în cazul formelor legate, scriindu-se uneori: ni-a dat, dă-
ni-o, ni-a văzut în loc de ne-a dat, dă-ne-o, ne-a văzut, etc. Confuzie apare şi între
formele legate de dativ v-, vi-,spunându-se şi scriindu-se greşit vi-am spus, dăndu-vi-o
în loc de v-am spus, dându-v-o, etc.De asemenea, se produce uneori o contragere a
formei de dativ vă, mai rar şi le + verbul e în contexte ca: Nu vă / le ruşine? în loc
de Nu vă / le e ruşine?
2. Pe de a l t ă parte, se întâlnesc multe greşeli de ortografie în legătură cu
folosirea cratimei. Astfel, se omite cratima în construcţii ca: mai chemat, ma văzut,
dămi, săi spui, dute, nai venit, în loc de m-ai chemat, m-a văzut, dă-mi, să-i spui,
du-te, n-ai venit, etc. Alteori prezenţa inutilă a cratimei este greşită: mi-se dă. mi-te
prind, în loc de mi se dă, mi te prind. etc.

Numeroase reguli privesc fenomenul dublării (reluării sau anticipării)


complementului direct sau indirect printr-o formă neaccentuată a pronumelui personal.
Se spune greşit: O veţi primi scrisoarea, El i s-a adresat instituţiei, în loc de Veţi
primi scrisoarea, El s-a adresat instituţiei, etc. Nu este literară nici construcţia în
care se repetă acelaşi pronume neaccentuat cu funcţia de complement direct, plasat
atât înaintea verbului, cât şi după el: se spune greşit o va lua-o în loc de o va lua.
În legătură cu folosirea persoanei I plural cu valoarea persoanei I singular în
situaţiile numite pluralul autorităţii, este necesar să se ştie că ea este posibilă, dar nu este
obligatorie. Singura condiţie a exprimării corecte este consecvenţa: autorii trebuie să
utilizeze acelaşi număr în întreaga lucrare.
Formele neaccentuate de dativ au două întrebuinţări specifice in limba română:
dativul etic şi dativul posesiv.
>Dativul etic (sau al interesului afectiv), existent numai la persoana I şi a II-a
singular, este o construcţie expresivă care sugerează participarea afectivă a
vorbitorului sau a ascultătorului la acţiune; de exemplu: Unde mi-ai fost? Ţi-o bea
dintr-o sorbire, Ciobanii vreau să mi te omoare.
>Dativul posesiv este cazul dativ folosit cu valoare posesivă. Această utilizare a
dativului este relevată de obicei în legătură cu întrebuinţarea formelor neaccentuate
ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv. Dativul posesiv exprimat prin
pronumele personal se poate găsi în trei situaţii:

1. Pe lângă un substantiv, ca formă conjunctă legată enclitic de substantivul respectiv


sau de atributul adjectival (adjectiv propriu-zis, numeral, participiu) care îl precede:
în casa-i, din spusele-i, din frumoasa-i casă, în buna-i intenţie, etc. Pronumele
personal are în asemenea construcţii valoare de atribut pronominal în dativ. El este
sinonim în asemenea construcţii cu un adjectiv pronominal posesiv ( aici cu a sa)
sau cu genitivul pronumelui personal (lui, ei). Lipsindu-i condiţia esenţială a
acordului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat, dativul posesiv nu poate
fi încadrat la adjectivele pronominale.
2. Pe lângă o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională din regimul cazual al
genitivului de care se leagă enclitic: asnpra-i, deasupra-i, înaintea-i, în juru-i, etc.
Ca şi sinonimele sale din această construcţie pe care le înlocuieşte, dativul posesiv
îndeplineşte funcţia sintactică de complement sau de atribut împreună cu prepoziţia
sau locuţiunea prepoziţională pe lângă care apare.
3. Pe lângă un verb, ca formă legată sau nelegată, de regulă aşezată înaintea lui, dar cu

57
referire la un substantiv care se găseşte în relaţie cu acest verb: îi citesc toate operele, i-
am admirat picturile, etc. Din punct de vedere formal, dativul posesiv în asemenea
situaţii determină verbul, deci ca parte de propoziţie este complement indirect, ceea
ce se poate verifica prin posibilitatea dublării formei neaccentuate a pronumelui
personal cu forma accentuată: lui (ei) îi citesc toate operele, lui (ei) i-am admirat
picturile. Ca înţeles, dativul posesiv este şi aici sinonim cu adjectivul posesiv sau
cu genitivul pronumelui personal, deci, este determinant al substantivului,
îndeplinind funcţia de atribut: îi citesc operele > citesc operele sale/lui/ei, i-am
admirat picturile > am admirat picturile sale/lui/ei, etc. După cum se vede, dativul
posesiv pe lângă un verb prezintă o evidentă contradicţie între formă şi înţeles, pe
care analiza gramaticală o rezolvă de obicei în favoarea formei, deşi nu lipsesc păreri
contrare şi interpretări mai nuanţate.
Dativul posesiv pe lângă un verb este folosit uneori în construcţii pleonastice, în
care posesia mai este exprimată prin alte mijloace: i-a nenorocit viata sa / lui / ei, sau
printr-un alt dativ posesiv pe lângă un substantiv; de exemplu: i-a nenorocit viaţa-i.
Pentru precizarea sensului posesiv sau pentru dezambiguizarea unei propoziţii,
construcţiile pleonastice sunt uneori tolerabile: Ţi-am citit lucrarea (ta).
Flexiunea celorlalte două pronume personale sinonime cu el, este mult mai simplă.
urmând modelul de declinare al substantivelor articulate.
Însul (masc. şi n. sing.), însa (fem. sing.), înşii (masc. plural), însele (fem. şi n.
plural) se folosesc numai la aceste forme de acuzativ, apărând exclusiv în construcţii cu
prepoziţiile întru, printru, dintru,(în variantele într-, printr-, d i n t r - ) : într-însul,
într-înşii, dintr-înşii, printr-însele,etc.
Pronumele dânsul are o variaţie mai bogată; el se declină astfel:
Singular PIural
masc. fem. mase. fem.
N.A. dânsul dânsa dânşii dânsele
G.D. dânsului dânsei dânşilor dânselor

Pronumele personale de politeţe (sau de reverenţă)


Constituie o subclasă a pronumelui personal folosite în vorbirea cu sau despre
persoanele faţă de care se exprimă o atitudine de respect sau se marchează o distanţă.
Pronumele de politeţe sunt:
d u m n e a t a ( c u va ri a n te l e re g i o na l e ş i p o p ul a re m a t a, m a t al e , m ă tă l uţ ă ) p e n tr u pe r s oa n a a I I - a
singular;
dumneavoastră, formal numai pentru persoana a II-a plural, dar ca sens şi pentru
persoana a II-a singular;
dumnealui (m), dumneaei (f) şi, mai rar, dumneasa (m şi f) pentru persoana a III-a singular.
Dintre acestea numai dumneata şi dumneasa au câte o formă specială de
G.D.: dumitale, dumisale; dumnealui, dumneaei, dumneavoastră au aceeaşi formă
pentru toate cazurile.
Pentru persoana a II-a singular, cele două pronume de politeţe dumneata şi
dumneavoastră exprimă grade diferite de politeţe: dumneata un grad scăzut, iar
dumneavoastră un grad înalt, politeţea distantă, din relaţii oficiale, mai ales faţă de
superiori. Pe lângă pronume, există şi unele locuţiuni pronominale de politeţe cu structura
: substantiv feminin (abstract al calităţii) + adjectiv posesiv sau pronume personal în
genitiv. Sferă semantică generală ca orice pronume au numai locuţiunile din seria

58
Domnia ta (lui, ei, sa, voastră, Domniile lor, voastre), care exprimă un grad mai înalt de
politeţe decât pronumele compuse sudate. Celelalte locuţiuni pronominale de politeţe
au sferă mult mai restrânsă, fiind specializate pentru un limbaj protocolar sau pentru
persoane cu anumite poziţii sociale sau profesionale: Alteţa sa pentru prinţi şi prinţese,
Eminenţa sa pentru clerici de rang înalt, Excelenţa sa pentru şefi de stat, miniştri şi
ambasadori, Maiestatea sa pentru regi, regine, împăraţi şi împărătese, Măria sa pentru
domnitori şi boieri, Sanctitatea sa pentru papă şi patriarhi, etc.
Pronumele de politeţe sunt adesea abreviate în scris astfel:
dumneata: d-ta; dumitale: d-tale:
dumnealui: d-lui;
dumneaei: d-ei;
dumneasa: d-sa; dumisale: d-sale;
dumneavoastră: dv., dvs., d-voastră;
dumnealor: d-lor.
Dumneavoastră are două sensuri: de singular şi de plural persoana a II-a. De exemplu:
Dumneavoastră sunteţi mulţumiţi / mulţumite, ingineri / inginere, etc. - plural.
Dumneavoastră sunteţi multumit(ă), inginer(ă), etc. - singular.

2. PRONUMELE REFLEXIV
Este pronumele care, exprimând diferite persoane gramaticale, realizează
identitatea complementului direct (sau indirect) cu subiectul unui verb şi se caracerizează
formal prin identitatea de persoană cu verbul însoţit. În limba română actuală apare
exclusiv pe lângă un verb. Are numai două cazuri: acuzativ şi dativ, fiecare având forme
accentuate şi neaccentuate, iar acestea din urmă pot fi legate sau nelegate.
Formele pronumelor posesive sunt următoarele:

Acuzativ Dativ
Singular Plural Singular Plural
Persoana I. mă, m- ne îmi, -mi- ne
Persoana II. te, -te- vă, vă-, v- îţi, -ţi- vă, vă-, v-
Persoana III. sine, se, -se-, -s- se, -se-, -s- sie, îşi, -şi- îşi, -şi-.

După cum se poate observa, pronumele reflexiv are forme proprii numai
pentru persoana a III-a, singular şi plural, nedeosebite nici după număr, nici după
gen. Pentru persoana I şi a II-a se folosesc formele (accentuate, dar mai ales
neaccentuate) ale pronumelui personal, a căror valoare reflexivă se recunoaşte după
identitatea de persoană şi număr cu verbul însoţit: mă îmbrac, te speli, ne distrăm, v-aţi
încurcat (faţă de mă îmbracă, te spală, ne distrează, v-am încurcat); îmi amintesc, îţi
croieşti, ne cumpărăm, vă întoarceţi (faţa de îmi aminteşte, î ţ i croim, ne cumpăraţi,
vă întorc, etc).
Formele accentuate sunt mai puţin ut i li z at e decât în cazul pronumelor personale;
ele se folosesc pentru evidenţierea complementului direct: mă cunosc pe mine, se laudă
pe sine.
Formele neaccentuate de dativ pot fi ut i l i z at e cu valoare posesivă. Această
utilizare esle însă mai redusă decât la pronumele personal, întrucât nu se mai utilizează

59
pe lângă un substantiv (în cale-mi apare) şi nici pe lângă o prepoziţie (asupra-şi).
Folosirea lui este limitată deci la tipul în care stă lângă un verb: îşi suprasolicită forţele,
îşi vede de treabă, etc. Mai des decât în cazul pronumelor personale, dativul posesiv apare
în construcţii pleonastice împreună cu un adjectiv posesiv: Şi-a irosit viata sa; cu un
pronume personal în genitiv: Şi-a irosit viaţa lui/ei; cu un dativ posesiv pe lângă un
substantiv: Şi-a irosit viata-i. Corectă şi suficientă este doar utilizarea dativului posesiv
pe lângă verb: Şi-a irosit viaţa. O greşeală frecventă este apariţia pronumelui reflexiv
când complementul direct este nearticulat: Nu-şi are rost (în loc de nu-şi are rostul sau
nu are rost).

3. PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE
Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl înlocuieşte.
De fapt. în limba română actuală pronumele de întărire se utilizează mai rar; structuri ca
Am venit înumi sau Va interveni însuşi par învechite. Se foloseşte mai frecvent adjectivul
de întărire, care însoţeşte un substantiv (însuşi autorul/autorul însuşi) sau un pronume
(eu însumi, dumneavoastră înşivă, pe sine însuşi, aceasta însăşi/însăşi aceasta),
precizându-le într-un mod echivalent prin adverbele chiar, tocmai, personal.
Pronumele şi adjectivele de întărire sunt cuvinte compuse din vechiul
pronume personal îns, însă, înşi, înse (păstrate în limba romană în construcţii cu
prepoziţiile întru, printru, dintru) şi formele neaccentuate ale pronumelui personal sau
reflexiv: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi/-le. Structura de cuvânt compus explică
particularităţile flexionare ale acestui pronume: variind după gen, număr şi caz (după
caz numai la feminin singular), el marchează persoana prin partea finală egală cu
termenul al doilea al compusului, iar numărul, genul şi cazul în interior, prin partea finală
a primului termen. Formele pronumelor şi ale adjectivelor de întărire sunt următoarele:
Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Persoana I. N.A. însumi (eu, mie -) însămi (eu, mie -) înşine (noi -) însene (noi -)
G.D. - însemi (mie-) - -
Persoana II. N.A. însuţi (tu, ţie -) însăţi (tu -) înşivă (voi, vouă - ) însevă (voi -)
G.D. - înseţi (ţie -) - -
Persoana III. N.A. însuşi (el, lui - ) însăşi (eleva -) înşişi (ei, elevii - ) înseşi, însele
G.D. - înseşi (elevei - ) - -

Pentru persoana a III-a plural, feminin, sunt corecte două forme: înseşi (care se
poate folosi antepus sau postpus: ele înseşi / înseşi ele ) şi însele ( limitată la
postpunere: ele însele) compuse în prima parte din înse, iar în a doua parte fie din
reflexivul -şi, fie din dativul pronumelui personal -le.
Variaţia după caz se limitează la la femininul singular; nu sunt literare formele
de G.D. folosite de unii vorbitori pentru persoana a III-a plural (masculin şi feminin): lor
inşilor sau lor înselor.
Toate formele se scriu corect într-un singur cuvânt, fără cratimă: deci nu se scrie insu-
mi, însă-ti, etc.
Atenţie la scrierea şi pronunţarea lui -i final din formele de persoana a III-
a : însuşi, însăşi, înşişi, înseşi!

60
4. PRONUMELE POSESIV
Este un pronume care are dublă valoare pronominală, pentru că substituie atât
numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului. De exemplu: A mea a sosit.
Când devine adjectiv posesiv (Mama mea a sosit) însoţeşte numele obiectului
determinat (posedat), dar continuă să înlocuiască numele posesorului, deci îşi
păstrează o oarecare valoare pronominală. Între pronumele şi adjectivul posesiv
există următoarea deosebire formală: pronumele se foloseşte totdeauna însoţit de
articolul posesiv al, a, a, ale, în timp ce adjectivul posesiv se foloseşte în unele situaţii
fără acest articol, iar în altele cu el: cartea mea, o carte a mea.
Pronumele posesiv variază după persoana şi numărul posesorului şi după genul şi
numărul obiectului posedat. Formele sale sunt următoarele:

Obiect / Posesor Un singur posesor Mai mulţi posesori


posedat I II III I II III
un singur
obiect M. şi N. al meu al tău al său al nostru al vostru al lor
posedat F. a mea a ta a sa a noastră a voastră a lor
mai multe M. ai mei ai tăi ai săi ai noştri ai voştri ai lor
obiecte F. şi N. ale mele ale tale ale sale ale ale ale lor
posedate noastre voastre

După cum se poate observa, pronumele posesiv nu are forme proprii pentru mai
mulţi posesori persoana a III-a; pentru a exprima acest sens, se utilizează forma de
genitiv plural a pronumelui personal: al, a, ai, ale lor.
Numai formele proprii ale pronumelui posesiv pot deveni adjective pronominale
când însoţesc numele obiectului posedat, pentru că numai ele realizează acordul cu acesta
în gen, număr şi caz. Genitivul pronumelui personal lui, ei, lor poate însoţi un substantiv
(numele obiectului posedat), dar nu-şi schimbă forma după acesta. Prin urmare îşi
păstrează total valoarea pronominală, i a r funcţia sintactică va fi atribut pronominal.
Avantajul pronumelui personal faţă de adjectivul posesiv sinonim constă tocmai în
faptul că, neacordându-se cu substantivul, indică şi genul posesorului: scrisoarea sa
> scrisoarea lui / ei; cărţile sale > cărţile lui / ei, etc.
Pronumele posesiv are - prin articolul posesiv - şi o formă de genitiv - dativ
plural: alor mei, alor tăi, alor sale, alor noştri, alor voştri: casa alor mei, le-am spus alor
noştri, etc.
Adjectivul pronominal posesiv stă de obicei după substantivul determinat,
imediat după el (cu sau fără al în funcţie de articularea substantivului) sau la distanţă
(numai cu articolul al). Antepunerea adjectivului posesiv (al meu prieten) este permisă
numai în poezie.
Adjectivul posesiv postpus are la feminin şi o formă de genitiv-dativ
singular, identică cu cea de plural: mamei mele / tale / sale / noastre / voastre. Când
adjectivul primeşte articol posesiv, acesta trebuie să fie numai forma de feminin singular:
unei colege a mele (nu ale mele!).
Adjectivele posesive folosite la singular după substantive nearticulate (mai ales grade de
rudenie) formează o singură unitate cu acestea şi de aceea se scriu legate prin cratimă:
taică-meu,maică-mea. frate-meu.

61
5. PRONUMELE DEMONSTRATIV
Este pronumele care înlocuieşte numele unui obiect indicând în acelaşi timp
apropierea sau depărtarea în spaţiu sau în timp, identitatea, diferenţierea sau asemănarea lui
faţă de alte obiecte. Astfel pronumele demonstrative pot fi:
a. de apropiere
b. de depărtare
c. de identitate
d. de diferenţiere.

a)Pronumele demonstrative de apropiere sunt acesta (m) şi aceasta (f) şi


sinonimul familiar ăsta, care iniţial a fost o formă regională. Adjectivele demonstrative au
forme identice când stau după substantivul articulat determinat: pomul acesta, casa
aceasta, ziua asta. Când stau înaintea substantivului -nearticulat- adjectivele
demonstrative se utilizează fără finala -a: acest pom, această casă, astă zi. Formele
flexionare ale prenumelor şi ale adjectivelor demonstrative sunt:

Cazul Singular Plural


masculin şi neutru masculin
N. A. acest(a), ăst(a) aceşti(a), ăşti(a)
G. D. acestui(a), ăstui(a) acestor(a), ăstor(a)
feminin feminin şi neutru
N. A. aceasta(ă), asta(ă) aceste(a), aste(a)
G. D. acestei(a), astei(a), ăstei(a) acestor(a), ăstor(a)

Observaţii:
¾ Formele fără finala -a (pusă în paranteze) sunt formele flexionare ale
adjectivelor antepuse;
¾ La singular feminin formele cu -ă din paranteze se utilizează în cazul adjectivelor
antepuse;
¾ La adjectivul demonstrativ postpus normele cer respectarea acordului în caz cu
substantivul determinat: elevului acestuia, clădirii acesteia, elevilor acestora,
clădirilor acestora, etc. De fapt, este preferabil să se evite postpunerea
adjectivului demonstrativ în genitiv - dativ, pentru că poate da naştere la
confuzii; este mai simplă antepunerea: acestui elev, acestei clădiri, etc.

b) Pronumele demonstrative de depărtare sunt acela (m. şi n) şi aceea (f). Forma de


masculin şi neutru acela are şi o variantă regională: cela, precum şi o variantă familiară
(neliterară) ăla; acelaşi înţeles are şi pronumele relativ compus cel ce.
Formele flexionare ale prenumelor şi ale adjectivelor postpuse sunt:

Cazul Singular Plural


masculin şi neutru masculin
N.A. acela ăla aceia ăia
G.D. aceluia ăluia acelora ălora
feminin feminin şi neutru
N.A. aceea aia acelea alea

62
G.D. aceleia ăleia acelora ălora

Formele flexionare ale adjectivelor antepuse:


Cazul Singular Plural
masculin şi neutru masculin
N.A. acel ăl acei ăi
G.D. acelui ălui acelor ălor
feminin feminin şi neutru
N.A. acea a acele ale
G.D. acelei ălei acelor ălor

În legătură cu folosirea demonstrativului de depărtare trebuie să menţionăm


necesitatea accentuării corecte: acelui, acelor, acele, acelei,etc.
Adjectivul postpus face acordul în caz cu substantivul determinat: elevului
aceluia, etc.
Trebuie să se evite formele cu -a la adjectvele antepuse: acel elev, nu acela elev.
Uneori se folosesc greşit cu valoare pronominală formele fără -a : acei dintre ei ( î n
loc de aceia dintre ei), meritul lui este acel de a demonstra ( î n loc de meritul lui este acela
de a demonstra), etc.

c) Pronumele demonstrative de identitate sunt acelaşi (m.şi n.) şi aceeaşi (f.) care nu au
forme diferite ca adjective. Formele flexionare sunt:

Cazul Singular Plural


masculin şi neutru masculin
N.A. acelaşi aceiaşi
G.D. aceluiaşi aceloraşi
feminin feminin şi neutru
N.A. aceeaşi aceleaşi
G.D. aceleiaşi aceloraşi

Se poate vedea că demonstrativul de identitate este compus din demonstrativul de


depărtare acel + particula invariabilă -şi. Trebuie să se acorde mare atenţie scrierii cu -i
final a tuturor formelor, indiferent de număr, pentru că -i aici nu este desinenţă de plural.
Adjectivul demonstrativ de identitate este totdeauna antepus: acelaşi elev, aceleaşi
teme, etc.
În construcţia unul şi acelaşi trebuie declinaţi ambii termeni, deci se spune corect
unuia şi aceluiaşi, nu unuia şi acelaşi.
d) Pronumele demonstrative de diferenţiere sunt celalalt (m. şi ) , cealaltă (f.) care arată în
acelaşi timp şi depărtarea, iar familiar se utilizează forma ălălalt, alături de care există şi
un demonstrativ de diferenţiere şi apropiere ăstălalt. Adjectivele au aceleaşi forme
ca şi pronumele, indiferent de topică: celălalt elev / elevul celălalt. Formele flexionare
sunt:
Cazul Singular
masculin şi neutru feminin
N.A. celălalt ălălalt ăstălalt cealaltă ailaltă ăstălaltă
G.D. celuilalt ăluilalt ăstuilalt celeilalte ăleilalte ăsteilalte/asteilalte

63
Plural
masculin feminin şi neutru
N.A. ceilalţi ăilalşi ăştilalţi celelalte alelalte astelalte
G.D. celorlalţi ălorlalţi ăstorlalţi celorlalte ălorlalte ăstorlalte

Adjectivul celălalt apare uneori în mod i n u t i l pe lângă substantive care


exprimă relaţii reciproce în locul articulării hotărâte a substantivului însoţit: eu şi
ceilalţi colaboratori ai mei, ea şi celelalte surori a l e ei, în loc de eu şi
colaboratorii mei, ea si surorile ei, etc
În afară de aceste pronume demonstrative limba română are şi pronume
demonstrativ de calificare. Acesta este atare, folosit ca pronume demonstrativ numai în
îmbinarea ca atare, (Nu mă interesează povestea ca atare, ci numai sensul ei); mai
des apare ca adjectiv demonstrativ, totdeauna antepus: o atare problemă, o atare
situaţie, etc. Cu valoare de adjectiv demonstrativ de calificare se folosesc de obicei
cuvinte provenite din alte părţi de vorbire; din adverbe: asemenea, aşa, locuţiunea astfel
de, toate antepuse substantivului determinat.

6. PRONUMELE INTEROGATIV
Este pronumele care înlocuieşte în întrebări parţiale - incompatibile cu răspunsurile
da sau nu - un cuvânt ( d e obicei substantiv sau pronume) aşteptat ca răspuns.
Pronumele interogative sunt cine, ce, care, cât şi al câtelea. Cu excepţia lui cine
toate sunt şi adjectve interogative, cu sau fără deosebiri formale.
Pronumele şi adjectivele interogative se folosesc în propoziţii interogative directe
(principale) şi indirecte (subordonate necircumstanţiale: subiective, completive directe şi
indirecte, predicative, atributive).
Pronumele interogativ cine se referă de obicei la nume de persoane sau de
animale: la un nume de lucru se poate referi doar atunci, când numai astfel se
precizează funcţia de subiect exprimat printr-un substantiv în nominativ: Cine trage
trenul? - Locomotiva. Cine este variabil numai după caz; are forme unice de singular,
care se pot referi la toate genurile şi la ambele numere: N.A. cine?, G.D. cui?.
Acordul unui verb cu cine, având funcţia de subiect, se face corect numai la
persoana a III-a singular, chiar dacă răspunsul esle la plural: Cine a rămas acolo? - Ionel şi
Dan, ei, etc, sau la alte persoane: Cine a vorbit? - Eu am vorbit.
Pronumele interogativ ce se referă numai la nume de lucruri, în timp ce adjectivul
interogativ poate însoţi şi nume de fiinţe, inclusiv nume de persoane: Ce părinţi ai? -
Buni. Amândouă sunt invariabile în gen, număr şi caz, şi pot înlocui sau însoţi numai
substantive în nominativ sau acuzativ. Ca pronume subiect, ce se construieşte exclusiv la
singular, chiar dacă răspunsul este la plural: Ce se vede? - Nişte oameni.
Adjectivul interogativ ce intră în structura locuţiunii adjectivale ce fel de. În
construcţii exclamative ce poate avea diferite valori: poate fi pronume (Ce n-aş da să...!);
adjectiv (Ce viaţă e şi asta!); adverb (Ce frumos!); poate să apară însoţit de mai: Ce a mai
oftat!, sau poate fi adjectiv cu sens cantitativ alături de de: Ce de flori!
Care este pronumele interogativ cu cea mai bogată flexiune, precum şi cu
unele deosebiri formale (prezenţa sau absenţa particulei finale -a) între pronume şi
a d j e c t i v u l corespunzător la cazul dativ: Căruia i-ai povestit întâmplarea? (pronume);
Cărui coleg a scris? (adjectiv).
Formele flexionare sunt următoarele:

64
Cazul Pronume Adjectiv
Singular
N.A. care care
G. masculin şi neutru cărui(a) cărui
feminin cărei(a) cărei
D. masculin şi neutru căruia cărui
feminin căreia cărei
Plural
N.A. care care
G. căror(a) căror
D. cărora căror

Acordul unui verb cu pronumele care subiect se face corect numai la persoana a
III- a singular sau plural: Care (dintre voi) a vorbit?
Pronumele şi adjectivul interogativ cât au forme deosebite de gen şi număr, iar
la plural şi de caz, care sunt identice la pronume şi la adjectiv:

Caz Singular Plural


masculin şi neutru feminin masculin feminin şi neutru
N.A. c ât câtă câţi câte
G.D. - - cător

Pronumele şi adjectivul interogativ al câtelea se referă la numerale ordinale, i n c l u s i v la


ultimul, cel din urmă, asimilate cu acestea. Ele au forme numai pentru singular: masculin
şi neutru al câtelea, feminin a câta (nu a câtea).

7. PRONUMELE RELATIV
Este pronumele care înlocuieşte un substantiv în propoziţii subordonate
neinterogative, având un dublu rol sintactic: face legătura (relaţia) între subordonată şi
cuvântul determinat din propoziţia regentă (este deci element relaţional,
joncţional),dar îndeplineşte şi o funcţie sintactică în propoziţia din care face parte.
Pronumele relative sunt omonime cu cele interogative: care, ce, cine şi cât.
Privind formele relativului care sunt de menţionat următoarele:
În limba romană actuală N.A. are forma care la ambele numere şi pentru toate
genurile; forma de plural cari este învechită şi livrescă.
Care are forme de G.D. singular şi plural, iar Ac. cu rol de complement direct se
construieşte cu prepoziţia pe; astfel utilizarea invariabilă, în propoziţii atributive, a
formei care în locul formei de D. sau omiterea prepoziţiei pe caracterizează
exprimarea neîngrijită. De exemplu: Băiatul care i-am împrumutat cartea...., corect:
Băiatul căruia i-am împrumutat ...; Băiatul care l-am cunoscut... , corect: Băiatul pe
care l-am cunoscut... etc.
Pronumele care are genul şi numărul substantivului substituit, iar adjectivul care se
acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. La genitiv există două forme
deosebite după topică: genitivul antepus arc forme fără particula -a şi este precedat în
mod obligatoriu de articolul posesiv al, a, ai, ale; în a cărui casă, din al cărei etaj, etc: iar
genitivul postpus are forme cu -a şi nu este însoţit de articol posesiv: în casa căruia, din

65
etajul căreia, etc.
În legătură cu utilizarea corectă a pronumelui relativ în genitiv care introduce
o propoziţie atributivă trebuie să reţinem două situaţii:
a) Pronumele relativ în G. stă după substantivul determinat din cadrul propoziţiei
atributive: Exemple: Omul în casa (casele) căruia..., Femeia în casa (casele) căreia...
Oamenii în casa (casele) cărora..., Femeile în casa (casele) cărora..., etc.
b) Pronumele relativ în G . stă înaintea substantivului determinat din cadrul propoziţiei
atributive: Omul în a cărui casă.... Femeia în a cărei casă.... Oamenii / femeile în a
căror casă.... Omul în ale cărui case... Femeia în ale cărei case...,Oamenii / femeile
în ale căror case.... etc.
Regula acestui acord încrucişat este următoarea: articolul posesiv se acordă cu
substantivul din propoziţia atributivă, iar pronumele relativ cu substantivul înlocuit din
regentă (nu cu substantivul următor al cărui atribut este). Schematic:

propoziţia regentă propoziţia atributivă


substantivul din propoziţia (prepoziţie) + articol posesiv + pronume
regentă relativ + substantiv

Relativul invariabil ce pune mai puţine probleme decât care.Utilizarea acestui


pronume relativ poate crea uneori confuzii între nominativ (subiect) şi acuzativ
(complement direct). În structura: Sentimentul ce naşte acest poem .... pronumele ce poate
fi subiect: sentimentul care naşte (generează) un poem, dar poate fi şi complement
direct: sentimentul pe care-l naşte ( trezeşte) poemul.
Relativul cine poate să introducă subordonate neatributive; de exemplu
subiective: Cine împarte parte-şi face. etc. În propoziţii atributive obişnuite (care
determină substantive neverbale) se foloseşte numai în forma de genitiv cui fără
prepoziţie: Mă duc la casa cui mă aşteaptă. În atributive care determină substantive
verbale cine poate apărea în orice caz ( cu sau iară prepoziţie), cu excepţia
nominativului: întâlnirea cu cine trebuia.
Pronumele relative apar adesea după pronume demonstrative. Dintre aceste
forme cele mai frecvente sunt acela care şi cel care. Îmbinarea cel ce este considerată
pronume relativ compus. Formele flexionare ale acestui pronume relativ (nu e
niciodată adjectiv) sunt:

Cazul Singular Plural


masculin şi neutru masculin
N.A. cel ce cei ce
G.D. celui ce celor ce
feminin feminin şi neutru
N.A. ceea ce cele ce
G.D. celei ce celor ce

Femininul singular ceea ce se foloseşte numai cu valoare de neutru: "faptul care".


Cu valoare efectivă de feminin se foloseşte numai la G.D. Deşi structura ceea ce nu are
forma de G.D. celei(a) ce, totuşi poate servi la redarea sensurilor de G.D. prin
construcţii prepoziţionale: pentru G. se utilizează prepoziţia a: importanţa a ceea ce s-

66
a discutat...; pentru dativ se utilizează aceeaşi prepoziţie a sau prepoziţia la: graţie a
ceea ce am învăţat, a acordat atenţie la ceea ce a interesat-o, etc. În majoritatea situaţiilor
ceea ce este echivalent cu relativul ce pe care-1 concurează atât în construcţii libere (Ceea ce
am văzut.../ Ce am văzut.), cât şi în îmbinări fixe: tot ceea ce / tot ce, în ceea ce priveşte / în
ce priveşte.

8. PRONUMELE NEHOTĂRÂT (SAU NEDEFINIT)


Este pronumele care înlocuieşte un substantiv dând indicaţii vagi asupra obiectului
denumit de acesta. Dintre toate speciile de pronume are cel mai bogat inventar de membri
şi variante, cu diverse specializări: uncie se referă numai la persoane, altele numai la
lucruri, dar şi din punct vedere semantic pronumele nehotărâte au sensuri
specifice. Pronumele nehotărâte ale limbii române sunt:
1. pronume simple: unul, altul, atât(a), cutare;
2. pronume compuse:
a. dintr-un pronume relativ şi diverse elemente {fie-, ori-, - va): fiecare,
fiecine, fiece, oricare, oricine, orice, oricât, careva, cineva, ceva, câtva, orişicare,
orişicine, orişice, fieştecare, fieşcare;
b. dintr-un pronume nehotărât simplu şi vre-: vreunul, vreuna;
c. dintr-un pronume relativ şi un adjectiv nehotărât: altce, altcine (rar
folosite, învechite); altcineva, altceva.
Dintre toate acestea unele sunt doar pronume: careva, cineva, altceva,
altcineva, fiecine, oricine, altele pot deveni adjective în aceeaşi formă (la N . A . ) : atât(a),
ceva, câtva, cutare, fiecare, oricare, orice; altele au forme deosebite ca adjective: altul
(pron.) – alt om (adj.); unul (pron.) - un om (adj.): vreunul (pron.) - vreun om (adj.). La
aceste forme se adaugă unele cuvinte care apar numai ca adjective hehotărâte: fiece
(învechit), oarecare şi adjectivele populare alde, niscai, niscaiva.
Pronumele şi adjectivele nehotărâte compuse dintr-un relativ de bază şi ori-
(oricare, oricine, orice, oricât) sunt singurele nehotărâte care pot introduce o
subordonată; de aceea se numesc şi nehotărâte relative: Aş fi observat orice s-ar fi
întâmplat.
Declinarea pronumelor nehotărâte unul, vreunul, altul:

Cazul Singular
masculin şi neutru feminin
N.A. (vre)unul altul (vre)una alta
G.D. (vre)unuia altuia (vre)uneia alteia
Plural
masculin Feminin şi neutru
N.A. (vre)unii alţii (vre)unele altele
G.D. (vre)unora altora (vre)unora altora

Formele adjectivelor nehotărâte un, vreun:

Cazul Singular
masculin şi neutru feminin
N.A. (vre)un alt (vre)o altă

67
G.D. (vre)unui altui (vre)unei altei
Plural
masculin feminin şi neutru
N.A. (vre)unii alţi (vre)unele alte
G.D. (vre)unor altor (vre)unor altor

Formele flexionare ale altor pronume nehotărâte:

ATÂT(A)
Numărul Cazul masculin şi neutru feminin
singular N.A. atât atâta
masculin Feminin şi neutru
plural N.A. atâţia atâtea
G.D. atâtora atâtora

CÂTVA
Numărul Cazul masculin şi neutru feminin
singular N.A. câtva câtăva
masculin feminin şi neutru
plural N.A. câţiva câteva
G.D. câtorva câtorva

TOT
Numărul Cazul masculin şi neutru feminin
singular N.A. tot toată
masculin Feminin şi neutru
plural N.A. toţi toate
G.D. tuturor(a) tuturor(a)

CUTARE
Numărul Cazul masculin şi neutru feminin
singular N.A. cutare cutare
G.D. cutărui(a) cutărei(a)
masculin feminin şi neutru
plural N.A. cutare cutare
G.D. cutăror(a) cutăror(a)

N.A. fiecare fiecine fiece


G.D. fiecărui(a) fiecui -

N.A. oricare oricine orice oricât oricâtă oricâţi oricâte


G.D. oricărui(a) oricui - - - oricător(a)
oricărei(a) - - - - oricător(a)

68
N.A. careva cineva ceva
G.D. căruiva căreiva cuiva -

9. PRONUMELE NEGATIV
Este pronumele care înlocuieşte numele obiectului prezentat ca inexistent.
Propoziţia din care face parte acest pronume este o propoziţie negativă. În limba
română există două pronume negative simple: nimeni (variantele populare:
nimenea, nime), care se referă la persoane, şi nimic (varianta nimica), care se referă
la lucruri. Nimic(a) este o formă invariabilă, iar nimeni are următoarele forme
flexionare: N.A. nimeni (nimenea)
G.D. nimănui (nimănuia).
Aceste pronume negative nu pot deveni adjective negative.
Pe lângă aceste forme simple, în limba română există şi un pronume negativ
compus (mai exact locuţiune pronominală): nici unul, care are şi un adjectiv paralel: nici
un. Acest pronume şi adjectiv negativ au flexiune completă:

Cazul Genul Pronume Adjectiv


Singular
N.A. masculin şi neutru nici unul nici un
G.D. nici unuia nici unui

N.A. feminin nici una nici o


G.D. nici uneia nici unei

Plural
N.A. masculin nici unii nici unii
G.D. nici unora nici unor

N.A. feminin şi neutru nici unele nici unele


G.D. nici unora nici unor

Pronumele negative pun unele probleme de acord în număr. Nimeni şi nimic au


forme numai de singular, deci acordul se face tot la singular: Nimeni nu a venit. Nimic nu
se ştie. Nimeni nu citeşte corect, etc. Acordul la singular trebuie respectat şi atunci, când
există (sau se subînţelege) o determinare de plural. Deci se spune corect: Nimeni dintre ei
n-a venit (nu n-au venit), Nimic dintre acelea nu se vede. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în
cazul formei nici unul: Nici unul dintre ei nu m-a înţeles (nu nu m-au înţeles).
Pronumele negativ nimic poate deveni substantiv cu formă de plural: nimicuri
(lucruri neînsemnate).

69
Exerciţii de autoverificare

1. Alcătuiţi enunţuri în care pronumele personale să îndeplinească cât mai multe funcţii
sintactice.

2. Descoperiţi pronumele reflexive din textele următoare şi faceţi analiza lor morfologică şi
sintactică:
„ Lauda de sine nu miroase a bine.” (Proverb)
„Popa Tonea desluşea în sine, acum, poruncitoarea nevoie sufletească să nu meargă singur
la Cladova.” (Gala Galaction)
„Cine nu se pune pe sine jertfă … nu-i vrednic să ţină în stăpânire noroadele.” (M.
Sadoveanu)
„Apropie-te, vere Cozmuţă, … După ce am purces, … moş Petrea i-a făcut loc lângă sine
lui Cozmuţă.” (M. Sadoveanu)

3. Identificaţi şi analizaţi morfo-sintactic pronumele şi adjectivele pronominale din


următoarele texte:
„Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru.” (N. Stănescu)
„ ... am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem.” (Al.
Vlahuţă)
„ Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!” (G. Coşbuc)
„ Care din voi va îndrăzni astăzi să ridice un deget asupra mea?” (M. Sadoveanu)
„ Se uită la unii şi la alţii pe care-i întălneşte şi râde...” (M. Sadoveanu)
„ În pieptul ei ardea toată pădurea şi bătăile inimii erau bolovani încinşi, care săreau din
loc şi o izbeau în coaste.” (Gala Galaction)
„ Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău.” (I. Creangă)
„ Nu ştiu de ce vă miraţi, mira-v-aţi de frumuseţe-vă.” ( I. Creangă)

4. Alcătuiţi enunţuri în care pronumele demonstrative acela, aceştia şi aceeaşi să apară şi


ca adjective demonstrative. Căutaţi ca pronumele să aibă diverse funcţii sintactice.

5. Folosiţi pronumele nehotărâte cineva şi altcineva în enunţuri în care să apară la cazurile


N., G., D. Şi Ac. Fiţi atenţi la forme!

6. Alcătuiţi câte un enunţ în care pronumele personale –ne, -vă să fie la cazul Ac. Şi D;
alcătuiţi, apoi, alte enunţuri în care acestea să fie pronume reflexive la cazul Ac. Şi D.

7. Analizaţi formele atone de dativ din exemplele: Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, îmi
recunosc greşeala, ţi-am ghicit gândul, vezi-ţi de treabă, v-aţi realizat visul. Substituiţi-le,
apoi, cu formele corespunzătoare ale adjectivului posesiv şi indicaţi deosebirile sintactice
şi structurale dintre cele două construcţii; arătaţi care construcţie este mai frecventă.

70
Lucrare de verificare nr. 2

1. Transformaţi propoziţiile de mai jos în construcţii nominale prin înlocuirea verbului cu


substantivul corespunzător, după modelul: El pleacă la mare – Plecarea sa (lui) la mare.
Observaţi modificările suferite de pronumele personal devenit posesiv, stabiliţi relaţia
dintre aceste pronume şi analizaţi comparativ funcţiile lor sintactice în cele două
construcţii.
Eu colaborez la revista şcolii.
Tu vii la şcoală.
Noi am sosit la oraş.
Ei muncesc pe câmp.

2. Analizaţi morfologic şi sintactic demonstrativele din sintagmele: cartea aceasta, cartea


acestuia, aceeaşi semnătură, semnătura aceluiaşi. În cazul sintagmelor adjectivale,
schimbaţi topica demonstrativului (unde este posibil) şi arătaţi modificările flexionare
determinate de topică, la ambele componente ale sintagmei.

3. Corectaţi greşelile de acord din construcţiile: Nedreptăţile ale cărei victimă ai fost te-au
frământat. Ei fac parte dintr-o generaţie a cărui entuziasm nu a scăzut. Precizaţi natura
acestor greşeli şi condiţiile care le-au generat.

4. Delimitând frazele şi precizând în prealabil felul propoziţiilor din ele, analizaţi sintactic
şi morfologic pronumele relativ care:

a. Băiatul care cântă atât de frumos îmi este prieten.


b. Problema căreia nu i-am găsit rezolvarea îmi dă bătaie de cap.
c. Vorba pe care mi-ai spus-o e de neuitat.
d. Locul în care m-ai văzut îmi place foarte mult.
e. Iată omul în casa căruia am crescut.
f. Am descoperit soluţia mulţumită căreia am reuşit.
g. Oamenii pe vremea cărora am trăit eu erau altfel.

5. Construiţi propoziţii folosind pronumele nehotărâte (nedefinite) fiecare, oricare, toţi,


cutare, altul, vreunul la cazuri şi cu funcţii sintactice diferite. Transformaţi-le, apoi, în
adjective prin introducerea unui substantiv regent; arătaţi modificările flexionare şi
sintactice produse şi particularităţile topice ale adjectivelor nehotărâte.

71
Unitatea de învăţare nr. 6

Cuprins
VERBUL ...................................................................................................................... 73
1.Clase lexico-gramaticale .............................................................................................73
2. Clase flexionare ................................................................................................. 74
3. Diateza ............................................................................................................75
4. Modurile .....................................................................................................................76
4.1. Modurile personale (predicative) ...................................................................... 77
4.2. Modurile nepersonale (nepredicative) .....................................................................78
5. Timpul verbelor ............................................................................................ 81
6. Persoana verbelor ............................................................................................88
7. Numărul verbelor ............................................................................................89
8. Verbe neregulate ..............................................................................................89
9. Conjugarea verbelor reflexive ............................................................................90
10. Formele diatezei pasive....................................................................................92
11. Locuţiunile verbale ..........................................................................................93

Exerciţii de autoevaluare............................................................................................. 95

72
VERBUL

Definiţie: Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni în sensul
larg al cuvântului; exprimă acţiuni propriu-zise, procese, stări.
Categoriile morfologice ale verbului sunt: diateza, modul, timpul, persoana, numărul,
genul şi cazul. Dintre acestea diateza, modul şi timpul sunt specifice verbului;
persoana este o categorie comună cu unele specii de pronume, iar numărul, genul şi
cazul sunt comune tuturor părţilor de vorbire f l e x i b i l e . Dintre categoriile specifice,
diateza şi modul se întâlnesc la toate formele verbale, iar timpul la cele mai multe
forme verbale; persoana apare numai la anumite moduri, care de aceea se numesc
moduri personale, genul are o prezenţă limitată la modul participiu şi, prin el, la toate
formele diatezei pasive construite cu verbul a fi; tot la participiu esle limitat şi cazul.
Numărul se întâlneşte la majoritatea formelor verbale, dar în unele (modurile personale)
este corelat cu persoana, ca la pronume, i a r în al t el e (modul participiu şi, prin el, diateza
pasivă cu a fi) cu genul, ca la adjectiv.
Verbul este parte de vorbire cu cea mai bogată flexiune (28 de forme simple + 58
de forme compuse numai la diateza activă + 148 de forme la diateza pasivă). Forma-tip
a verbelor, sub care pot fi găsite în dicţionare, este cea de infinitiv prezent. Este o parte
de vorbire bine reprezentată numeric (a doua după substantiv) în vocabularul limbii
române şi este în continuă îmbogăţire.

1. CLASE LEXICO-GRAMATICALE
A. După conţinutul lor lexical şi după capacitatea lor de a îndeplini o
funcţie sintactica specifică, verbele pot fi:
a. verbe predicative (cele mai multe), care au sens lexical de sine stătător şi pot forma
singure, când sunt la un mod personal, un predicat, şi
b. verbe nepredicative.
Verbele nepredicative, la rândul lor, sunt de două feluri:
1. verbe auxiliare, când intră în structura formelor verbale
compuse (care pot fi predicate verbale), şi
2. verbe copulative, care intră în structura predicatelor nominale.
Trebuie menţionat că unul şi acelaşi verb poate fi, în funcţie de context, predicativ
sau nepredicativ, numai verbul a fi cunoaşte toate cele trei posibilităţi.
Verbele auxiliare sunt a fi, a avea şi a vrea. Verbul a fi este auxiliar prin toate
formele lui în structura diatezei pasive şi numai prin unele forme ale diatezei active.
Verbul a avea este a u x i l i a r numai în formele (uneori speciale) de prezent indicativ, care
intră în alcătuirea perfectului compus, a viitorului şi a condiţional-optativului. Verbul a
vrea este auxiliar tot numai în formele (speciale) de prezent indicativ, care intră în
alcătuirea viitorului şi a prezumtivului.
B. În funcţie de sensul lexical al verbelor prin care pot sau nu pot intra în
relaţie cu un complement direct, verbele se clasifică în:
a. verbe tranzitive, care pot primi un complement direct: Citeşte cartea. Cară apă.
b. verbe intranzitive, care nu pot avea un complement direct: Tună şi fulgeră.
Tranzitivitatea sau intranzitivitatea poate caracteriza un verb în ansamblul lui, dar
poate varia de la un sens la altul. De exemplu, verbe ca a ajunge, a da, a mulţumi, a ţine

73
sunt tranzitive în unele contexte: Te-am ajuns. Dă ajutor. Răspunsul îl mulţumeşte. Ţine
lopata, etc, dar sunt intranzitive în alte contexte: Am ajuns la timp, Dă din mâini, Iţi
mulţumesc. Ţine la noi. etc. Unele verbe intranzitive pot avea, în mod excepţional, un
complement direct intern, exprimat printr-un substantiv cu aceeaşi rădăcină ca verbul
sau din aceeaşi sferă semantică: a-şi trăi traiul/ viată, a alerga o cursă, o distanţa, etc.
C. O clasificare lexico-gramaticală care are consecinţe pentru folosirea unor timpuri
şi pentru diateza pasivă este clasificarea verbelor după valorile lor aspectuale în:
a. verbe durative, care exprimă o acţiune ce se desfăşoară într-un timp relativ
îndelungat: a aştepta, a dormi, a merge, a iubi, a trăi, a umbla, a munci, a edita, a
citi, etc, şi
b. verbe momentane (punctuale), care exprimă o acţiune de durată relativ scurtă: a
tresări, a adormi, a descinde, a închide, a se îndrăgosti, a muri, a clipi, a pleca, a se ivi,
D. După folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate ( î n
acuzativ sau dativ) verbele se împart în:
a. verbe pronominale sau reflexive şi
b. verbe nepronominale sau nereflexive.
Unele verbe sunt totdeauna reflexive: a se căi, a se întâmpla, a se mândri, a-şi
aroga, a-şi asuma, a-şi însuşi, etc, iar altele sunt totdeauna nereflexive: a aparţine, a
exista, a durea, a fi, a ploua, a trebui, etc. Numeroase verbe pot fi însă atât
pronominale, cât şi nepronominale, cu deosebiri de sens de diferite grade: a afla - a se
afla, a duce - a se duce, a îndura - a se îndura, a uita - a se uita; deosebirile de înţeles pot
fi minimale: a îmbrăca - a se îmbrăca, a spăla - a se spăla, a aminti - a-şi aminti, etc.
Verbele reflexive pot avea diferite valori. Astfel pot fi:
a. reflexiv-obiective (subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă, direct sau
indirect): El se spală/se duce/se îmbracă; El îşi aminteşte/îşi croieşte/îşi închipuie, etc.
b. reflexiv-reciproce (acţiunea este făcută de două sau mai multe subiecte şi asupra
fiecăruia se răsfrânge acţiunea celuilalt): Noi ne salutăm/ne certăm, etc.
c. reflexiv-dinamice (pronumele marchează participarea intensă a subiectului): El se
ruga de iertare.
Altele sunt specifice verbelor cu pronume în acuzativ. În acest caz vorbim
despre:
a. reflexiv-pasive (subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de altcineva): Biletele se
cumpără/ se vând la casă.
b. reflexiv-impersonale (fără sens pasiv, valoare limitată la persoana a III-a singular):
La ei se doarme/ se mănăncă/se bea bine.
c. reflexiv-eventive (exprimă transpunerea în altă stare, devenire): El s-a îmbolnăvit/s-a
însănătoşit.
Folosirea cu sau fără pronume reflexiv caracterizează întreaga flexiune a unui verb, cu
excepţia modurilor participiu şi supin, la care prezenţa pronumelui nu este posibilă.

2. CLASE FLEXIONARE
Verbele se grupează în clase şi subclase flexionare după particularităţile pe care
le prezintă formele lor simple menite să exprime modul, timpul, persoana şi numărul
verbului. În gramatica tradiţională este consacrată gruparea verbelor în patru mari clase
flexionare numite conjugări, care se face după sufixul infinitivului prezent:
• conjugarea l: -a: a cânta, a desena, a tăia, a lucra, a se certa, a acompania;

74
• conjugarea II: -ea: a cădea, a veghea, a şedea, a vedea, a tăcea, etc.
• conjugarea ///: -e: a bate. a merge, a face. a cere, etc.
• conjugarea IV: -i, -î: a fugi, a citi. a veni. a doborî, a cobori, a hotărî, etc.
Între cele patru conjugări există importante deosebiri de inventar şi de productivitate.
Cele mai bogate şi mai productive conjugări sunt cele I şi a IV-a (cu excepţia tipului
în -î), singurele la care se mai adaugă verbe noi, împrumutate sau formate în
limba română. Conjugarea II este cea mai săracă şi mai puţin productivă; conjugarea
I I I este mai bogată decât conjugarea a II-a, dar este tot neproductivă. Unele verbe au
variante de conjugare cu acelaşi sens. De exemplu: conj. I si a lll-a: a decerna / a
decerne, a preceda / a precede, a succeda / a succede. Există şi perechi de verbe la care
diferenţa de conjugare atrage după sine şi deosebirea de sens. Asemenea perechi sunt
constituite numai din verbe de conjugarea I şi a IV-a: de exemplu: a alunga ( a izgoni)
- a (se) alungi (a prelungi, a întinde), a îndesa (a îngrămădi) - a îndesi (a înmulţi, a
face frecvent), a înflora (a împodobi cu flori) - a înflori (a face flori), a se îngrija (a
se îngrijora) - a se îngriji (a avea grijă). Deosebiri de înţeles apar în cazul verbelor
aparţinând conjugării I şi celei de-a II-a şi în funcţie de existenţa sau inexistenţa
sufixelor gramaticale -ez şi -esc.
Cu sau fără -ez: acordă (dă, face acordul gramatical) - acordează (un instrument
muzical), concură (converge, tinde spre) - concurează (participă la un concurs),
contractă (se strânge, se micşorează) - contractează (încheie un contract, se
molipseşte), manifestă (exprimă, arată, face cunoscut) - manifestează (participă la
o manifestaţie), ordonă (porunceşte, comandă) - ordonează (pune ordine, rânduieşte),
reflectă (răsfrânge, oglindeşte) - reflectează (se gândeşte, meditează), toarnă ( u n lichid)
- turnează ( u n film).
Cu sau fără -esc: absolvă (scuteşte de pedeapsă) - absolveşte (un an şcolar),
ciuruie (curge cu zgomot) - ciuruieşte (găureşte, trece prin ciur), îndoaie (strânge în
două, încovoaie) - îndoieşte (dublează, are îndoială).
Uneori diferenţierile sunt numai parţiale, dacă pentru un sens se admite variaţia. De
exemplu: a degaja ( a elibera) - degajează, dar degajează / degajă pentru a răspândi, a
emana; a raporta (a da un raport) - raportează, dar raportează / raportă pentru a aduce
un venit, a mântui (a termina) - măntuie, dar mântuie / măntuieşte pentru a salva, a
vindeca.
În cadrul conjugării a II-a şi a IlI-a prezintă interes gruparea verbelor după sufixul
perfectului simplu. La conjugarea a II-a toate verbele au perfectul simplu în sufixul
-u: tăcu,văzu, zăcu, etc, excepţie face a mânea, la care sufixul este -se: mase. La
conjugarea a III-a, cele mai multe verbe au sufixul -se pentru perfectul simplu: alese,
atinse, merse, întoarse, râse, iar restul au sufixul –u:bătu, făcu,pierdu, ceru, etc.
Perfectul cu -u este numit perfect slab, iar cel cu -se perfect tare sau sigmatic.

3. DIATEZA
Diateza exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical al unui enunţ.
Diateza activă şi cea pasivă sunt diateze cu statut clar, dar diateza reflexivă este una
controversată.
1. Diateza activa arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical al
propoziţiei (atunci când există un asemenea subiect, deci în cazul verbelor
personale), dar aici se încadrează şi verbe ca a îndura, a pătimi, a suferi, a suporta;

75
verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt incluse tot aici: a ninge, a ploua, a se
însera, etc.
Verbele la diateza activă pot fi tranzitive (Am scris o scrisoare) şi intranzitive
(Plec la şcoală), pot fi nereflexive sau reflexive, în afară de reflexiv-pasiv. În cazul
verbelor reflexive trebuie să se facă deosebire între situaţiile în care pronumele are
funcţie sintactică de complement direct sau indirect, putând fi înlocuit cu un
substantiv sau dublat printr-un pronume personal accentuat, şi cele în care pronumele
reflexiv nu poate fi înlocuit şi se analizează împreună cu verbul. De exemplu, în
propoziţia Eu mă îmbrac pronumele reflexiv mă poate fi înlocuit cu un pronume
personal: Eu te îmbrac; cu un substantiv: Eu îmbrac copilul; pronumele te şi
substantivul copilul sunt complemente directe ale propoziţiilor din care fac parte, prin
urmare, şi pronumele reflexiv mă are funcţia sintactică de complement direct. Însă în
propoziţia Eu mă mândresc cu rezultate bune pronumele mă nu poate fi înlocuit, se
analizează împreună cu verbul, prin urmare n-are funcţie sintactică. Tipul specific pentru
diateza a c t i v ă este cel nepronominal (nereflexiv).
2. Diateza pasivă arata că acţiunea tăcută de un autor neprecizat sau precizat
printr-un complement de agent este suferită de către subiectul gramatical al propoziţiei.
Această diateză se poate forma numai de la verbele active nepronominale tranzitive,
dar asta nu înseamnă că orice verb tranzitiv poate avea diateză pasivă ( a avea, de
exemplu). Propoziţia Eu am vizitat muzeul poate fi transformată în felul următor:
Muzeul a fost vizitat de mine. În cele două propoziţii au avut loc următoarele
transformări: eu (subiect) - de mine (complement de agent); muzeul (compl. dir. al
primei propoziţii) - muzeul (subiectul gramatical al celei de-a doua propoziţii). Diateza
pasivă are două tipuri formale:
> un tip specific construit din verbul auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat
(acordat cu subiectul), şi
>un tip nespecific, aşa-numitul reflexiv-pasiv, reprezentat prin verbe reflexive
cu pronumele în acuzativ; de exemplu: Revistele au fost citite / Revistele s-au citit.
Pasivul cu a fi - numit şi pasiv analitic- nu poate fi confundat cu altă diateză, dar
poate fi confundat uneori cu predicatul nominal a l c ă t u i t din copulativul a fi şi un
p a r t i ci p i u cu valoare adjectivală. Criteriile de distincţie sunt multiple; există un
criteriu semantic: Atitudinea lui a fost (foarte) hotărâtă: aici avem predicat nominal;
Data alegerilor a fost hotărâtă: aici avem predicat verbal exprimat prin verb la diateza
pasivă. Există un criteriu al contextului prin prezenţa sau prin posibilitatea existenţei
unui complement de agent: Data alegerilor a fost hotărâta (de parlament). Confuzia cu
un predicat nominal este mai frecventă în cazul verbelor momentane precedate de a fi.
De aceea pentru asemenea verbe (a deschide, a închide, a găsi, a opri, a rupe, etc) se
preferă folosirea reflexivului - pasiv.
3. Diateza reflexivă prezintă multe controverse teoretice. Despre verbele
reflexive am vorbit în subcapitolul intitulat Clase lexico-gramaticale, punctul D.

4.MODURILE
Morfologic modurile se clasifică în personale şi nepersonale (după capacitatea
de a exprima persoana), iar sintactic (după capacitatea de a îndeplini funcţia
sintactică tic predicat) în predicative şi nepredicative. Noţiunile de mod predicativ
şi nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ şi nepredicativ; un

76
verb predicativ poate îndeplini funcţia de predicat numai dacă este la un mod
predicativ, în timp ce modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în
componenţa predicatului nominal.
Modurile personale şi predicative sunt: indicativul, conjunctivul,
condiţional-optativnl. prezumtivul şi imperativul. Trebuie să remarcăm însă că
perfectul conjunctivului şi prezentul conjunctiv specializat pentru valoarea prezumtivă
nu au fonne variabile după persoană.
Modurile nepersonale şi nepredicative sunt: infinitivul, gerunziul, participiul
şi supinul. Dintre acestea numai participiul şi supinul sunt total nepersonale, în
timp ce infinitivul şi gerunziul, deşi nu au forme variabile după persoană, se pot construi
cu subiecte sau/şi pronume reflexive prin care se exprimă persoana; de exemplu, cu
infinitivul: Mi-e uşor a mă deplasa până acolo; cu gerunziu: Ducăndu-mă acolo, m-am
întâlnit cu el. În ceea ce priveşte lipsa valorii de predicat, trebuie să remarcăm că
infinitivul poate avea valoare de imperativ: A se arunca după golire; dar şi supinul
poate avea aceeaşi valoare: De păstrat la loc uscat.

4.1. MODURILE PERSONALE (PREDICATIVE)


1. Modul indicativ este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune
sigură. reală. Este modul cu cele mai multe timpuri - şapte -: prezent (noi desenăm),
imperfect (noi desenam), perfect compus (noi am desenat), perfect simplu (noi
desenarăm), mai mult ca perfect (noi desenaserăm), viitor (noi vom desena), viitor
anterior (noi vom fi desenat). Din punct de vedere formal indicativul nu are o marcă
generală.
2. Modul conjunctiv este modul personal şi predicativ care exprimă o
acţiune realizabilă, posibilă. Verbul la modul conjunctiv este totdeauna precedat de
conjuncţia să. Principala problemă de cultivare a limbii legată de valorile
modului conjunctiv este concurenţa dintre acest mod şi infinitiv. În limba actuală
această concurenţă se rezolvă, de obicei, în favoarea infinitivului. Însă conjunctivul
trebuie folosit pentru claritatea enunţului, ori de câte ori este nevoie de exprimarea
persoanei, evitarea confuziei cu privire la subiect. Modul conjunctiv are două timpuri:
prezent (noi să cântăm) şi perfect (noi să fi cântat); dintre cele două forme prezentul
are o frecvenţă mult mai mare în limbă. Timpul prezent al conjunctivului are şi o
valoare de imperativ atunci, când se utilizează în propoziţii principale: Să-i scrii imediat
o scrisoare! Pentru valoarea de prezumtiv, la timpul prezent există şi un t i p formal
specializai (conjunctiv prezumtiv): Să fi citind el asta? Nu cred să fi citind.
3. Modul condiţional-optativ este modul personal şi predicativ care exprimă, la timpul
prezent, o acţiune realizabilă, posibilă, iar la timpul perfect una ireală. La acest mod se
disting următoarele valori:
> exprima o concesie: Chiar de-ar citi acum, nu i-ar fi de folos.;
=> exprimă o comparaţie ireală. Se uită la mine ca şi cum nu m-ar cunoaşte.
=> valoare de optativ (când acţiunea este dorită): De-ar veni vacanţa!; sau când se
evită exprimarea categorică a unei intenţii, opinii: Aş vrea puţină linişte.
Din punct de vedere formal, acest mod se construieşte cu formele speciale ale
verbului auxiliar "a avea": aş, ai, ar la singular, am, aţi, ar la plural.
Pentru valoare de prezumtiv, la timpul prezent, există şi un tip formal specializat
(condiţional prezumtiv): Se spune că ar fi auzind şi el ceva.

77
4. Modul prezumtiv este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune
realizabilă, posibilă, prezentată ca presupusă, bănuită. Modul prezumtiv are două
timpuri: prezent (vom fi citind) şi perfect (vom fi citit). Prezumtivul perfect
este omonim cu indicativul viitor anterior.
5. Modul imperativ este modul personal şi predicativ prin care se exprimă a acţiune
realizabilă, prezentată ca poruncită, fie că e vorba de un ordin propriuu-zis (Ieşi
afară!), fie că e vorba de un îndemn sau o rugăminte (Nu mă supăra!).
Modul imperativ nu are timpuri; este însă modul la care se distinge formal pozitivul
(Pleacă!, Du-te!) de negativ (Nu pleca! Nu te duce!). Altă caracteristică a imperativului
este că are forme numai pentru persoana a II-a singular şi plural. Din punct de vedere
formal, imperativul este marcat, de obicei, de o intonaţie specifică, exclamativă.
Intonaţia sau/şi intensitatea conţinutului se reflectă în deosebirile de punctuaţie:
semnul exclamării este frecvent utilizat, dar nu este obligatoriu, fiind admis şi punctul.
Unele verbe nu se folosesc la imperativ (imperativul este înlocuit cu conjunctivul): a
putea, a şti, a zăcea, a vrea.

4.2. MODURILE NEPERSONALE (NEPREDICATIVE)


1. Modul infinitiv este modul nepredicativ şi nepersonal care denumeşte acţiunea,
din care cauză există unele asemănări funcţionale cu substantivul. Construcţia sa cu
prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale este dovada naturii substantivale a infinitivului.
Determinările pe care le primeşte sunt specific verbale (subiect, nume predicativ,
complement de diverse tipuri, element predicativ suplimentar), dar este lipsit de
capacitatea -specifică substantivelor- de a avea atribut.
În limbajul curent infinitivul este echivalent cu conjunctivul, pe care, în limba literară,
are tendinţa de a-1 înlocui în diferite situaţii. De multe ori se poate utiliza atât un mod,
cât şi celălalt:
• după verbe ca a se cuveni, a veni (impersonal), a începe, a putea, a se grăbi, a
se hotărî; (de exemplu: Mă grăbesc a prinde trenul / să prind trenul, etc.);
• după adjective ca dator, vrednic, gata, etc, (vrednic a fi lăudat / s ă fie lăudat;)
• după prepoziţia până cu sens temporal; ((până a veni / să vină).
Deosebirea dintre cele două moduri în construcţiile de acest fel este dată de
caracterul impersonal al infinitivului faţă de caracterul personal al conjunctivului: pe
această deosebire se bazează preferinţele diferite ale unor stiluri. Construcţia personală
a conjunctivului este mai clară şi trebuie utilizată în orice situaţie pasibilă de confuzii,
dar în situaţii neechivoce caracterul nepersonal al infinitivului pare mai adecvat. Este cazul
s t i l ul u i ştiinţific sau al celui administrativ; de aceea este preferat în construcţii ca: Vă
rog a-mi aproba..... Vă adrese/ rugămintea de a-mi aproba, etc.
Infinitivul este folosit şi cu valoare de gerunziu în unele s i t uaţ ii , dar numai ca verb
dependent: M-am săturat a spune I spunând; începe prin a povesti antecedentele /
povestind antecedentele: etc.
Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a cânta, a c i t i , etc) şi perfect (a fi cântat,
a fi citit. etc). Dintre cele două timpuri prezentul este mai frecvent utilizat.
Din punct de vedere formal, infinitivul este marcat prin prepoziţia a, care precede
totdeauna forma de perfect a infinitivului şi în majoritatea situaţiilor de prezent, cu
excepţia formelor verbale compuse (va cânta, ar citi), a construcţiilor relative subiective
sau completive de tipul: N-are cine cânta; N-are unde desena, etc. şi a determinării l u i a

78
putea: Pot cânta, etc. Când se coordonează două infinitive, este recomandabilă
repetarea prepoziţiei a : a citi şi a scrie frumos....; utilizarea prepoziţiei a este obligatorie
dacă cele două infinitive sunt separate prin alte cuvinte: a citi corect şi cursiv şi a scrie
frumos... .
În diverse funcţii sintactice infinitivul, cu a, apare construit cu prepoziţii (de, fără, în, la,
pentru, până, prin, spre, etc.) sau cu locuţiuni prepoziţionale ( departe de, înainte de,
în loc de, etc). La unele dintre aceste construcţii se pune problema concurenţei dintre
infinitiv şi conjunctiv (fără a / fără să, până a / până să, înainte de a / înainte ca să,
în loc de a / în loc să,). Probleme speciale pune prepoziţia de, la care principala opţiune
este între construcţia infinilivală cu sau fără această prepoziţie, soluţia depinzând de
rolul infinitivului în propoziţie. Infinitivul cu rolul indiscutabil de atribut, în construcţii
ca: datoria de a munci, plăcerea de a citi, obiceiul de a se scula devreme, etc.
utilizarea prepoziţiei de este obligatorie. În construcţii de t i p u l : a avea datoria,
onoarea, cinstea, normele limbii literare admit apariţia infinitivului atât cu prepoziţia
de, cât şi fără ea. Deci se poate spune: am onoarea de a vă saluta / am onoarea a vă
saluta, etc.
2. Modul gerunziu este modul nepersonal şi nepredicativ care exprimă o acţiune în
desfăşurare, dar poate exprima şi o acţiune încheiată: Sfârşind cartea, a scris o recenzie
despre ea. Este un mod dependent şi lipsit de timpuri proprii, gerunziul preia
semnificaţia modală şi temporală a verbului regent, faţă de care exprimă o acţiune
simultană:
- indicativ: Ploaia venea tunând şi fulgerând,
=> condiţional-optativ: Citind mai mult, ţi-ai dezvolta vocabulanil.
=> imperativ: Vorbeşte încet, păstrând liniştea sălii!
=> infinitiv: Este nepoliticos a vorbi cu cineva mâncând.
Gerunziul este un mod nepersonal cu valoare verbală neconcurată de trăsături
nominale. Poate îndeplini diferite funcţii sintactice:
• atribut adjectival: Coşurile fumegânde se v ă d de departe.
• atribut verbal: Bătrâni sezând se odihneau in umbră.
• complement indirect: M-am săturat astentându-te.
• complement direct: Aud cântând din casă.
• c. c. de timp Terminând treaba, s-a dus acasă.
• c. c. de mod: Jucătorul a ieşit şchiopătând din vestiar.
• c. c. de cauză: Necitind ziarul, nu cunoştea noutatea.
• element predicativ suplimentar: Mergea pe stradă citind ziarul.
În legătură cu utilizarea gerunziului în comunicare se cer a fi respectate câteva norme de
corectitudine a limbii:
Enunţurile cu verbe numai la gerunziu, ca Necitind cartea, copiii nestiind subiectul
operei. etc. sunt incorecte. Geminziul trebuie folosit în aşa fel, încât să rezulte clar la
ce cuvânt se referă, adică ce subiect are. Subiectul gerunziului poate fi diferit de
subiectul verbului regent numai dacă ambele sunt exprimte: Sosind trenul, elevii s-au urcat
în vagoane.
Gerunziul se creează cu ajutorul sufixelor verbale -ind şi -înd. Probleme de
corectitudine formală apar în cazul unor verbe. De aceea trebuie să se reţină
următoarele nonne gramaticale:
verbele cu rădăcina în -n au gerunziul cu această consoană nemodificată:

79
rămânând,spunând, ţinând, punând, etc;
• verbele a fugi, a citi, a veni, etc. au gerunziul fugind, citind, venind, etc.
• verbele cu infinitivul în -ua au gerunziul în -(u)ând: continuând, luând,
plouând, etc.;
• verbele a crea, a agrea, a recrea, a procrea au gerunziul în -ând: creând,
agreând,
recreând, procreând.
• se cere atenţie mare la respectarea distincţiei între -ind şi -iind. Verbele cu
infinitivul în –ia monosilabic (diftong) au gerunziul în -ind: a tăia - tăind, a
bruia - bruind, etc, iar verbele terminate în -ia bisilabic au gerunziul în -
iind: a (se) apropia - apropiindu-se; a apropriu - apropriind, etc. .
• verbele terminate la infinitiv în -chea, -ghea au gerunziul în -chind, - ghind:
a veghea - veghind; iar verbele terminate la infinitiv în -chia, -ghia au
gerunziul în -chiind, -ghiind: a înjunghia - înjunghiind, etc.
3. Modul participiu este modul nepersonal şi nepredicativ care denumeşte acţiunea
suferită sau îndeplinită de un obiect. Această acţiune suferită de un obiect, raportată la un
substantiv, explică unele asemănări funcţionale şi formale ale participiului cu adjectivul.
Participiul are totdeauna valoare temporală de trecut: acţiunea exprimată este prezentată
ca terminată. Dintre întrebuinţările participiului, numai prezenţa sa în formele verbale
compuse de la diateza activă (perfectul compus şi viitorul anterior la indicativ,
conjunctivul perfect, eondiţional-optath perfect, prezumtivul perfect şi i n f i n i t i v u l
perfect) ţ i ne de natura verbală a acestui mod, în timp ce prezenţa sa în toate formele
diatezei pasive formate cu auxiliarul "a fi" şi funcţiile sale sintactice (de atribut, nume
predicativ, element predicativ suplimentar, complement circ. de cauză) ţin de natura lui
adjectivală.
În ce priveşte diateza, în funcţiile sale autonome modul participiu poate avea:
• sens pasiv (la majoritatea verbelor active tranzitive): data fixata, momentul
ales, duşman înfrânt;
• sens activ ( la toate verbele active intranzitive şi la unele tranzitive, precum şi
la verbele active reflexive de la care se formează participiul): tren sosit, vecin
plecat, scrisoare sosită, tragedia petrecută, om îngâmfat, etc.
Din punct de vedere formal, participiul este marcat de sufixul -t (la majoritatea
verbeleor) sau -s ( l a cele mai multe verbe cu perfectul simplu în -se). Sufixul -t se
ataşează de obicei direct la tema perfectului şi astfel participiul se termină în -at (cântat,
dansat, lansat), -it (venit, fugit, citit), -ut (tăcut, făcut, zăcut). Numai opt verbe simple
cu perfectul în -se şi derivatele lor prefixate au sufixul -t neprecedat de vocală: copt, fiert,
fript, frânt, rupt, spart, înfipt, supt.
Unele verbe sunt defective de participiu şi, în consecinţă, de formele compuse cu
acestea. Astfel de verbe sunt a accede, a concede, a divide şi a rage.
Când este folosit drept cuvânt autonom, cu diverse funcţii sintactice, precum şi
în formele diatezei pasive de la tipul cu " a fi", participiul are forme de gen, număr şi caz
ca adjectivele variabile cu două terminaţii. Categoriile gramaticale respective sunt
exprimate prin desinenţele adăugate după sufix şi prin alternanţe fonetice. De exemplu:
desenat (masc. şi n. sing.) şi desenată (fem. sing.), N.A.; desenaţi (masc. pl.) şi
desenate (fem. şi n. pl.), fem. G.D. sing. La fel în cazul cuvântului a întoarece: întors
- întoarsă, întorşi - întoarse; de observat alternanţa fonetică în cazul acestui cuvânt.

80
Funcţiile sintactice ale participiului:
• atribut adjectival: Tragedia văzută ne-a impresionat.
• nume predicativ: Tema a fost scrisă pe tablă.
• c. c. de mod comparativ: Faţa îi era senină, dar mai mult prefăcută decât liniştită.
• c.c. de cauză: N-am venit aseară de necăjit.
4. Modul supin este modul nepersonal şi nepredicativ care denumeşte acţiunea; el este
sinonim cu infinitivul, cu care concurează în unele întrebuinţări şi are unele asemănări
funcţionale cu substantivul. De natura substantivală a supinului aparţin funcţiile sintactice
pe care le poate îndeplini (subiect, sume predicativ, atribut, complement de diverse
tipuri), precum şi faptul că se construieşte cu prepoziţii. Determinantele pe care le poate
primi ţ i n însă de natura verbală a supinului (complemente circumstanţiale şi
necircumstanţiale, element predicativ suplimentar), lipsindu-i capacitatea de a avea
atribut.
Spre deosebire de infinitiv, supinul nu are timpuri, iar în ceea ce priveşte diateza,
supinul are de obicei sens activ.
Din punct de vedere formal, supinul este omonim cu participiul (forma de masc. şi
n. a acestuia) şi este marcat aproape totdeauna de prezenţa unei prepoziţii: de -cea mai
frecventă-, după, la, spre, pentru. Fără prepoziţie se foloseşte numai supinul unor verbe
intranzitive sau absolut dependente de verbul a trebui: trebuie citit - trebuie să se
citească sau să citim.
Supinul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:
• subiect: E lesne de priceput.
• nume predicativ: Poezia este de memorat.
• atribut verbal: Romanul de citit era interesant.
• complement direct: Noi avem de citit.
• complement indirect: M-am săturat de aşteptat.
• c. c. de loc: Aseară m-am plimbat pe la scăldat.
• c. c. de scop: T a t a a mers la pescuit.
Ca şi verbele la modul participiu, formele verbale de supin pot primi valoare
substantivală prin articulare cu articol hotărât şi nehotărât. De exemplu: Am fost la
scăldat. - c. c. de scop exprimat prin verb la supin;
Ciobanii s-au adunat pentru scăldatul anual al oilor. -c. c. de scop exprimat prin
substantiv; Pentru un scăldat nu mă duc la mare. - c. c. de scop expimat prin substantiv.

5. TIMPUL VERBELOR
Momentul realizării acţiunii poate fi exprimat fie raportat la momentul vorbirii
-deci în raport cu prezentul -, fie raportat la un alt moment sau la o altă acţiune. Din acest
punct de vedere timpurile sau valorile temporale se clasifică în: valori temporale
absolute (acţiunea se desfăşoară în momentul vorbirii) şi valori temporale relative
(acţiunea se raportează la alt moment sau la o altă acţiune). Astfel prezentul indicativ este
predominant absolut, iar viitorul anterior este un timp exclusiv de relaţie.

1. Prezentul indicativ are în propoziţii principale numai valori absolute. Este


specifică prezentului exprimarea unei acţiuni în momentul vorbirii ( Trăim în oraşul
Odorheiu Secuiesc), dar acest timp poate avea şi valoarea timpului perfect (simplu sau
compus), aşa-numitul prezent istoric sau narativ: Eminescu devine simbol al poeziei

81
romaneşti; poate avea valoare de viitor: Trenul soseşte peste o oră; poate exprima o
acţiune nesituată precis în timp. În această ultimă categorie intră aşa-numitul prezent
iterativ, exprimând o acţiune care se repetă cu o anumită periodicitate (Merg zilnic la
bibliotecă), şi prezentul gnomic sau etern, care exprimă fenomene permanente sau
adevăruri considerate ca atare (Universul este infinit). Poate avea şi valoare de imperativ
(sens de viitor): Pleci imediat şi-ţi strângi lucrurile din clasă.
În propoziţii subordonate, prezentul poate avea valori relative, când exprimă o acţiune
simultană cu o regentă la trecut (valoare de imperfect: N-am observat că vine după
mine) sau la viitor (valoare de viitor: Vei vedea că ştie).
Din punct de vedere formal, prezentul indicativ este un timp simplu, cu temă
variabilă m ce priveşte menţinerea sufixului conjugării, care apare clar numai la persoana a
II-a plural. Formarea indicativului prezent este mai dificilă decât a altor timpuri simple,
deoarece aici există la conjugarea I două tipuri principale ( cu sau fără -ez), iar la
conjugarea a IV-a există patru asemenea tipuri (câte două pentru cele două tipuri ale
infinitivului în -i sau în -î: cu sau fără –esc, respectiv -ăsc), pe lângă diferite categorii
mai mici de verbe cu desinenţe specifice la unele persoane.
Desinenţele personale sunt următoarele:
Conjugarea I Conj. II Conj. III Conjugarea IV
cu infinitivul în -i cu infinitivul în -î
- -ez - - - -esc - -ăsc
-i -ezi -i -i -i -eşti -i -ăşti
-ă -ează -e -e -e -eşte -ă -ăşte
-(ă)m -(ă)m -(e)m -(e)m -(i)m -(i)m -(ă)m -(ă)m
-(a)ţi -(a)ţi -(e)ţi -(e)ţi -(i)ţi -(i)ţi -(ă)ţi -(ă)ţi
-ă -ează - - - -esc -ă -ăsc

Modele de conjugare (tipurile principale):


Conjugarea I Conj. II Conj. III Conjugarea IV
Cu infinitivul în -i Cu infinitivul în -î
cânt desenez văd merg sorb citesc dobor hotărăsc
cânţi desenezi vezi mergi sorbi citeşti dobori hotărăşti
cântă desenează vede merge soarbe citeşte doboară hotărăşte
cântăm desenăm vedem mergem sorbim citim doborăm hotărăm
cântaţi desenaţi vedeţi mergeţi sorbiţi citiţi doborăţi hotărăţi
cântă desenează văd merg sorb citesc doboară hotărăsc

Probleme de cultivare a limbii apar chiar la verbele care se încadrează în aceste


tipuri principale. Una dintre aceste probleme este aşa-numitul fenomen al iotacizârii
cu multe variante ale sale: -z în loc de -d, -ţ în loc de -t, -i sau -u semivoealic în
loc de -n, -i semivocalic în loc de -r la persoana I singular. De reţinut că următoarele
forme neiotacizate sunt corecte:
• cu -d: aprind, prind, ard, ascund, aud, cad, cred, deprind, deschid, închid, întind,
pătrund, pierd, desprind, rad, răspund, reped, râd, rod, scad, şed, tund, ucid, văd,
vind /nu aprinz. prinz, arz, ascunz, etc);
• cu -t: ascut, împart, înghit, pot, scot, simt, trimit, (nu ascuţ, împarţ, înghiţ etc);
• cu -n: amân, mân (de la a mâna), pun, rămân, spun, ţin, vin (nu amâi,... nici ţ i u
sau v i u ) ;
• cu -r: pier, sar (nu piei, sai).

82
Un a l t tip este specific verbelor de conjugarea I care au tema în -i semivocalic, notat sau
nu (tăia, apropia), sau în consoană palatală (deochea):

Desinenţele personale Modele de conjugare

- tai apropii deochi


- tai apropii deochi
-e taie apropie deoache
-(e)m tăiem apropiem deoachem
-(a)ţi tăiaţi apropiaţi deocheaţi
-e taie apropie deoache

Un alt tip secundar, la conjugarea I, este specific verbelor care au o consoană + l


sau r înaintea sufixului infinitival (a afla, a intra, etc,). Acest caz se caracterizează
prin desinenţa -u vocalic la persoana I singular şi -i vocalic la persoana a I I - a
singular: aflu, afli, intru, intri; restul persoanelor continuă conjugarea obişnuită.
Poate cea mai importantă problemă de cultivare a limbii a prezentului
indicativ este faptul că în unele graiuri persoana a I I I - a plural este identică cu
persoana a I I I - a singular la toate verbele. Forme ca (ei, ele) pare, începe, soarbe,
merge, iubeşte, hotărăşte, dă, stă, ia trebuie evitate de toţi vorbitorii care încearcă să
utilizeze corect limba literară.
2. Valoarea specifică a timpului imperfect este exprimarea unei acţiuni
trecute durative care se află în raport de simultaneitate cu altă acţiune trecută. Această
valoare este relativă dacă cealaltă acţiune este exprimată în frază ( Î n timp ce dormea,
ceilalţi au intrat în casă) şi este absolută dacă cealaltă acţiune nu este exprimată (aşa-
numitul imperfect narativ sau descrptiv: În copilărie locuiam în satul acela). Tot
valoare relativă are şi atunci, când imperfectul exprimă posterioritatea faţă de o
acţiune trecută (Ajunsese la gară când trenul chiar pornea).

Din punct de vedere formal, imperfectul este un timp simplu: se formează cu


ajutorul sufixului -a la verbele de conjugarea I şi a IV-a cu infinitivul în -î şi cu sufixul -
ea la toate celelalte verbe (de conjugarea a II-a , a III-a şi a IV-a, cu infinitivul în -i).

Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV


cântam vedeam mergeam citeam doboram
cântai vedeai mergeai citeai doborai
cânta vedea mergea citea dobora
cântam vedeam mergeam citeam doboram
cântaţi vedeati mergeaţi citeaţi dobora ţi
cântau vedeau mergeau citeau doborau

De reţinut că verbele cu tema terminată în -j, -ş urmează modelul conjugărilor


respective. Se scrie corect aranja, dagaja (nu aranjea, degajea), dar se scrie cojea,
prăjea, tânjea (nu coja, prăja, tânja); înfăşa, îngrăşă, trişa (nu înfăşea, îngrăşea. trişea),

83
dar se scrie linguşea, sfârşea (nu linguşa, sfârşa). De la verbul a se îngrija imperfectul
este îngrija, iar de la verbul a îngriji imperfectul este îngrijea.
3. Perfectul compus exprimă de obicei o acţiune săvârşită şi încheiată în trecut, cu
raportare numai la momentul vorbirii, deci are valoare absolută. Unii vorbitori folosesc
perfectul compus cu valoare de imperfect duraţiv în fraze de tipul: Când a intrat tata
în cameră, am învăţat poezia în loc de: Când a intrat tata în cameră, învăţam poezia.
Din punct de vedere formal, perfectul compus are următoarea structură:
formele de a u x i l i a r ale verbului a avea la indicativ prezent (am, ai, a, am, aţi, au)
+ participiul invariabil al verbului de conjugat.
Model de conjugarea: am cântat (văzut, mers, sorbit, iubit, doborât, hotărât)
ai cântat
a cântat
am cântat
aţi cântat
au cântat
Auxiliarul are la persoana a III- a singular şi plural, variante regionale care trebuie
evitate în exprimarea literară: o şi au la persoana a I I I -a singular (o spus, au spus şi el în
loc de a spus), o, or şi a la plural ( ei o spus, or spus, a spus şi ei în loc de au spus).
Perfectul compus poate fi folosit şi cu forme inverse, în care auxiliarul este
aşezat după participiu: Plecat-am la mare. Asemenea forme inverse apar rar în
limba literară actuală, iar prin caracterul lor învechit prezintă interes stilistic şi poetic.
4. Perfectul simplu exprimă tot o acţiune făcută şi încheiată în trecut, indiferent de
caracterul recent sau îndepărtat al acestei acţiuni. Acest timp nu este folosit în
vorbirea obişnuită decât în unele regiuni ale ţării - în special în Oltenia (considerat
specific pentru această zonă), dar se utilizează şi în Banat, Crişana şi Muntenia. În aceste
zone are valoare proprie, diferită de cea a perfectului compus, însemnând o acţiune recent
încheiată.
Din punct de vedere formal, perfectul simplu este marcat de sufixele, ca şi la
infinitiv, -a la conjugarea I, -i sau -î la conjugarea a IV-a şi de sufixele specifice -u-
sau -se- la conjugarea a II-a şi a III-a. Desinenţele personale sunt:
Singular Plural
-i -răm
-şi -răţi
- -ră
La conjugarea I sufixul -a se schimbă la pers. 3 singular -ă (continuă, adună,
etc.) sau în -e după -i: tăie, apropie, etc. Unele dintre aceste forme sunt scrise identic cu
cele de indicativ prezent pers. 3 singular, dar se deosebesc de ele prin accentuarea pe
vocala finală: cântă - prezent: cântă - perfect simplu. Pentru a identifica timpul
verbului în asemenea situaţii, trebuie să se analizeze contextul în care se află verbul.
Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV


cântai tăiai văzui mersei sorbii doborâi
cântaşi tăiaşi văzuşi merseşi sorbişi doborâşi
cântă tăie văzu merse sorbi doborî
cântarăm tăiarăm văzurăm merserăm sorbirăm doborârăm

84
cântarăţi tăiară ţi văzurăţi merserăţi sorbirăţi doborârăţi
cântară tăiară văzură merseră sorbiră doborâră

În legătură cu accentuarea sufixului -se trebuie menţionat că acesta se


accentuează doar la primele două persoane: prinséi, prinséşi şi este neaccentuat la toate
celelalte forme: prinse, prinserăm, prinserăţi, prinseră.
5. Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune încheiată înaintea altei acţiuni
făcute în trecut, deci este prin definiţie un timp relativ. Este un timp folosit destul de
ra r în vorbire, fiind înlocuit de multe ori cu perfectul compus, ceea ce este o pierdere
pentru claritatea, expresivitatea şi varietatea exprimării.
Din punct de vedere formal, este un timp simplu, marcat prin sufixul -se
adăugat la tema perfectului; dacă în tema perfectului există un -se (sufixul perfectului
simplu), rezultă la mai mult ca perfect secvenţa -sese, la care se adaugă următoarele
desinenţe personale: Singular Plural
-m -răm
-şi -răţi
- -ră
Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV


cântasem tăiasem văzusem mersesem sorbisem doborâsem
cântaseşi tăiaseşi văzuseşi merseseşi sorbiseşi doborâseşi
cântase tăiase văzuse mersese sorbise doborâse
cântaserăm tăiaserăm văzuserăm merseserăm sorbiserăm doborâserăm
cântaserăţi tăiaserăţi văzuserăţi merseserăţi sorbiserăţi doborâserăţi
cântaseră tăiaseră văzuseră merseseră sorbiseră doborâseră

6. Viitorul exprimă de obicei o acţiune care urmează să se facă după


momentul vorbirii, deci acest timp are valoare absolută (Mâine vom veni la ora 8 la
şcoală). Tot cu valoare de timp absolut este folosit şi cu valoare de perfect - simplu sau
compus - : După o domnie lungă, Ştefan cel Mare va muri în anul 1504. Timpul
viitor poate avea şi valori modale: de imperativ (Veţi merge imediat acasă).
Din punct de vedere formal, viitorul este un timp compus, cu mai multe tipuri:
a. Principalul timp viitor, exclusiv literar, este constituit din formele de
a u x i l i a r ale indicativului prezent de la verbul a vrea (voi, vei, va, vom, veţi, vor) şi
infinitivul prezent al verbului de conjugat.
Model de conjugare: voi cânta ( desena, vedea, merge, citi, sorbi, doborî)
vei cânta
va cânta
vom cânta
veţi cânta
vor cânta
Atenţie la scrierea corectă (într-un cuvânt, fără cratimă) a auxiliarului! De reţinut că
grafiile v-oi, v-a, v-om, v-or pot fi corecte în limba română în alte situaţii, în care v-
este pronume personal.
b. Un tip de viitor folosit în limba vorbită este constituit din auxiliarul invariabil
o şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat.

85
Model de conjugare: o să cânt (desenez, văd, merg, citesc, sorb, dobor)
o să cânţi ( desenezi, vezi, mergi, citeşti, sorbi, dobori)
o să cânte ( deseneze, vadă, meargă, citească, doboare)
o să cântăm ( desenăm, vedem, mergem, citim, doborâm)
o să cântaţi ( desenaţi, vedeţi, mergeţi, citiţi, doborâţi)
o să cânte ( deseneze, vadă, meargă, citească, doboare)
c. Alt tip de viitor folosit în limba vorbită esle construit din formele obişnuite
de indicativ prezent ale verbului a u x i l i a r a avea şi conjunctivul prezent al verbului de
conjugat.
Model de conjugare: am să cânt (desenez, văd, merg, citesc, dobor)
ai să cânţi (desenezi, vezi, mergi, citeşti, dobori)
are să cânte (deseneze, vadă, meargă, citească, doboare)
avem să cântăm (desenăm, vedem, mergem, citim, doborâm)
aveţi să cântaţi (desenaţi, vedeţi, mergeţi, citiţi, doborâţi)
au să cânte (deseneze, vadă, meargă, citească, doboare).
7. Viitorul anterior exprimă o acţiune care urmează să se facă după momentul
vorbirii, dar înaintea altei acţiuni viitoare, deci prin definire este un timp relativ. După
cum arată şi numele acestui timp, este un timp trecut în viitor, sau este un viitor în
trecut. Din punct de vedere formal, el este un timp compus din formele de viitor a l e
verbului auxiliar a fi şi participiul invariabil al verbului de conjugat.
Model de conjugare: voi fi cântat (desenat, văzut, mers, citit, doborât)
vei fi cântat
va fi cântat
vom fi cântat
veţi fi cântat
vor fi cântat.
8. Prezentul conjunctiv, datorită valorilor specifice ale modului, exprimă de
obicei o acţiune viitoare (Să citesc cartea?) sau o acţiune nesituată precis în timp (Eu să
lucrez şi el să tragă foloasele?).
Din punct de vedere formal, prezentul conjunctiv este asemănător cu prezentul
indicativ. La toate verbele, cu excepţia lui a fi, sunt identice cu prezentul indicativ
primele două forme de la singular şi plural, care se disting de indicativ numai prin
prezenţa conjuncţiei să. Formele de persoana 3 singular şi plural, care sunt totdeauna
egale între ele, se deosebesc de indicativ prezent. Desinenţele de persoana III-a singular
şi plural sunt următoarele:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV


-e -eze -ă -ă -ă -cască -e -ască

Modele de conjugare: (numai la persoana 3 singular şi plural):

Conjugarea I Conjugarea Conjugarea Conjugarea IV


II III
să cânte să deseneze să vadă să meargă să soarbă să citească să doboare
să hotărască

86
9. Perfectul conjunctiv exprimă ca timp absolut o acţiune trecută faţă de
momentul vorbirii (Să fi citit ziarul atunci!), iar ca timp relativ fie o acţiune
anterioară faţă de altă acţiune (Nu-mi amintesc să fi spus aşa ceva), fie o acţiune
simultană (Să-l fi văzut atunci, i-aş fi spus).
Din punct de vedere formal este un timp compus, are o structură invariabilă după
persoane şi este alcătuită d i n să fi + participiul verbului de conjugat.
Modele de conjugare:

Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III Conjugarea IV


să fi cântat să fi văzut să fi mers să fi citit să fi sorbit să fi doborât

10. Prezentul condiţional-optativ cu valoare absolută exprimă o acţiune


viitoare (Aş citi şi eu), dar poate exprima şi o acţiune săvârşită în momentul vorbirii
(Aş vrea să spun că...).
Din punct de vedere formal este compus din formele speciale ale auxiliarului a
avea: aş, ai, ar, am, aţi, ar + infinitivul verbului de conjugat.
Model de conjugare: aş cânta (desena, vedea, merge, citi, doborî)
ai cânta
ar cânta
am cânta
aţi cânta
ar cânta
Atenţie la forma corectă a auxiliarul de la persoana I singular aş (nu a ş i ! ) şi la
structura a-şi, unde -şi este pronume reflexiv.
Prezentul condiţional-optativ poate fi folosit şi cu forme inverse, în care auxiliarul este
postpus; dacă între infinitiv şi auxiliar se intercalează un pronume personal
neaccentuat, infinitivul are forma sa scurtă, obişnuită, iar structura se scrie cu cratimă:
chema-l-aş, vedea-l-ar, etc.
11. Perfectul condiţional-optativ se formează din prezentul condiţional al
verbului auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat.
Model de conjugare: aş fi cântat ( desenat, văzut, mers, citit, sorbit, doborât)
ai f i cântat
ar fi cântat
am fi cântat
aţi fi cântat
ar fi cântat
12. Prezentul prezumtiv cu valoare absolută poate exprima o acţiune desfăşurată în
momentul vorbirii (Va fi venind el acolo), o acţiune viitoare (Mâine o fi sosind şi el) sau o
acţiune nesituată în timp (prezent iterativ): Va fi citind zilnic câte o novelă.
Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ
(exclusiv de tip a.) ale verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat.
Model de conjugare:
voi fi cântând (desenând, văzând, mergând, c i t i n d , sorbind, doborând)
vei fi cântând
va fi cântând
vom fi cântând

87
veţi fi cântând
vor fi cântând
13. Perfectul prezumtiv cu valoare absolută exprimă o acţiune trecută (O fi
ştiut el ceva). Ca timp relativ exprimă tot o acţiune trecută, de obicei anterioară (Nu-
mi imaginez dacă o fi citit el aşa ceva).
Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ ale
auxiliarului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat, deci este omonim cu
viitorul anterior: voi fi cântat, vei fi cântat, va fi cântat, vom fi cântat, veţi fi cântat,
vor fi cântat.
14. Prezentul infinitiv are valori temporale diferite după întrebuinţările sale.
Astfel poate exprima:
• acţiune nesituată în timp (infinitiv atemporal): A citi e o plăcere.
• sens de imperativ: A se păstra la loc uscat!
• influenţa verbului regent asupra infinitivului - trecut: A început a cânta;
- viitor: Va începe a cânta.
Din punct de vedere formal prezentul infinitiv este un timp simplu, sufixele fiind
cele ale celor patru conjugări. Varianta „lungă” (infinitivul lung) are terminaţia -re
adăugată la sufixul infinitivului „scurt”: cânta - cântare; începe - începere; iubi -
iubire; doborî -doborâre, etc
15. Perfectul infinitiv exprimă o acţiune trecută, de obicei anterioară celei
exprimate de verbul regent (Faptul de a fi ascuns adevărul a avut urmări neplăcute);
când are funcţia sintactică de complement circumstanţial de timp construit cu
prepoziţia până sau cu locuţiunea prepoziţională înainte de, poate exprima o acţiune
trecută posterioară (Înainte de a fi vorbit, s-a gândit bine).
Din punct de vedere formal este un timp compus din prezentul infinitiv al
auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat; prepoziţia a este obligatorie în
această situaţie.
Model de conjugare: a fi cântat, desenat, văzut, mers, citit, sorbit, doborât, etc.

6. PERSOANA VERBELOR
Categoria gramaticală a persoanei este un criteriu de clasificare a verbelor. La
descrierea categoriei modului am arătat că, în funcţie de capacitatea de a exprima
persoana, modurile se clasifică în moduri personale şi nepersonale.
După posibilitatea formală a verbelor de a exprima diferite persoane, ele pot fi:
1. tripersonale (sau pluripersonale), care pot avea forme pentru toate cele trei
persoane şi care constituie majoritatea verbelor;
2. unipersonale, care au forme numai pentru persoana a III-a singular, uneori şi
plural (se cuvine, se cade. a consta, etc.)
Pe de altă parte, verbele se clasifică şi din punct de vedere semantic, după
posibilitatea de a avea un autor al acţiunii, în:
1. verbe personale, care pot fi după formă tripersonale sau unipersonale;
2. verbe impersonale, care sunt numai unipersonale sau acţiunea nu poate fi
atribuită unei persoane ( a ploua, a ninge, a se insera, etc).
Trebuie să menţionăm că unele verbe impersonale prin conţinut şi unipersonale
prin formă pot deveni verbe tripersonale cu sensuri figurate: El tună şi fulgeră de
supărare. De reţinut că în limba literară verbul a fi ca verb de modalitate poate avea

88
sensul „a se afla pe punctul de a ...”; în această situaţie este impersonal şi
unipersonal. Se spune corect: era să mor. era să mori, era să moară, era să murim, era
să muriţi (nu eram să mor, erai să mori,...). Varianta personală este admisă numai la
persoana a I I I - a plural: Ei erau să moară. De asemenea este impersonal şi
unipersonal verbul de modalitate a trebui; se spune corect: A trebuit să plec, nu Am
trebuit să plec; Trebuia să citeşti, nu Trebuiai să citeşti, etc. La persoana a II I -a plural
este admisă forma: Ei trebuiau să plece.
Observaţii:
În general, persoana gramaticală (exprimată prin forma personală a verbului şi
subiectul ei) este identică cu persoana reală. Există însă şi excepţii acceptate ca fiind
corecte, de cele mai multe ori cu valoare expresivă:
• persoana a II-a singular cu valoare generală: Nu ştii de unde sare iepurele;
• persoana a III-a singular în loc de persoana I sau de persoana a II-a: Să te sărute
mama? Băiatul vrea dulceaţă?
• persoana I plural în loc de persoana a II-a singular şi plural: Am fost cuminţi
astăzi?
Aceste discordanţe apar mai frecvent în vorbirea adulţilor cu copiii.

7. NUMĂRUL VERBELOR
În cazul verbelor personale numărul se exprimă împreună cu persoana, iar la
modul participiu împreună cu genul. În general, numărul gramatical coincide cu
numărul real, dar, ca şi în cazul persoanei, există discordanţe acceptate drept corecte.
Astfel de situaţii apar:
• la persoana I plural - pluralul autorităţii - folosit în locul persoanei I singular
(folosit mai ales în vechiul stil administrativ): Noi, prefectul judeţului,
decidem...
• la pluralul autorului (în limabajul ştiinţific): În acest studiu vom demonstra....
• la pluralul ironic: S-avem iertare!
• la persoana a II-a plural – pluralul politeţii-: Domnule Director, vă rog; să-mi
aprobaţi...

8.VERBE NEREGULATE
Mai multe verbe prezintă neregularităţi în ceea ce priveşte tema unor forme
flexionare. Cel mai neregulat verb al limbii române este a fi, care are cinci teme în
cursul flexiunii. Alte verbe neregulate sunt: a avea, a mânca, a usca, a lua, a bea, a
vrea, a da, a sta, etc.
Conjugarea verbului „a fi”:
Indicativ prezent: sunt (familiar: -s, s-, popular: îs)
eşti
este şi e (familiar: -i, i-, popular: îs)
suntem
sunteţi
sunt (familiar: -s, s-, popular: îs)
Indicativ imperfect: eram, erai, era, eram, eraţi, erau.
Perfect simplu: fusei / fui
fuseşi / fuşi

89
fuse / fu
fuserăm / furăm
fuserăţi / furăţi
fuseră / fură
Mai mult ca perfectul: fusesem, fuseseşi, fusese, fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră.
Conjunctiv prezent: să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiţi, să fie.
Atenţie la scrierea doi de i la persoana a II-a singular! Se scrie însă un singur i la
conjunctiv perfect : să fi fost (structura nu se schimbă după persoană).
Imperativ: Pozitiv: fii!, fiţi!
Negativ: nu fi!, nu fiţi!
Gerunziu: fiind (două silabe: fi-ind)
Participiu: fost, fost, foşti, foste.
Supin: de fost.

Conjugarea verbului neregulat „a avea”:


Indicativ prezent: am, ai, are, avem, aveţi, au.
Imperfect: aveam, aveai, avea, aveam, aveaţi, aveau
Perfect simplu: avusei / avui
avuseşi /avuşi
avuse / avu
avuserăm / avurăm
avuserăţi / avurăţi
avuseră / avură
Mai mult ca perfect: avusesem, avuseseşi, avusese, avuseserăm, avuseserăţi, avuseseră
Conjunctiv prezent: să am, să ai, să aibă (nu să aibe, să aive!) să avem, să aveţi, să aibă.
Conjunctiv perfect: să fi avut ( invariabil la toate persoanele)
Imperativ: Pozitiv: ai! (învechit şi regional: aibi!), aveţi!
Negativ: nu (n-) avea! (învechit şi familiar: n-aibi!), nu (n-) aveţi!

9. CONJUGAREA VERBELOR REFLEXIVE


Verbele reflexive, indiferent de valoarea lor, se conjugă ca verbele active, dar
formelor verbale propriu-zise li se adaugă pronume reflexive neaccentuate în cazul
acuzativ sau dativ. Pronumele stă de obicei înaintea verbelor atât la formele simple:
mă scol, te speli, îmi amintesc, îţi închipui, etc, cât şi la formele compuse: m-am sculat,
te-ai spălat, mi-am amintit, ţi-ai închipuit, etc. La modul conjunctiv şi la infinitiv pronumele
stă după să, respectiv a, înaintea verbului de conjugat: să mă duc, să te speli, a mă scula, a
ne spăla, etc. Tot astfel pronumele reflexiv stă între adverbul de nagaţie nu şi forma
verbală: nu te duce, nu-ţi imagina!, etc. La gerunziu pronumele reflexiv stă după verb:
ducându-mă, imaginându-şi, etc. Participiul şi supinul nu sunt însoţite de pronume.

Modele de conjugare:

Cu pronume în acuzativ: a se mira Cu pronume în dativ: a-şi închipui

90
Indicativ
Prezent mă mir, te miri, se miră îmi închipui, îţi închipui,
ne mirăm, vă miraţi, se miră îşi închipuie,
ne închipuim, vă închipuiţi,
îşi închipuie
Imperfect mă miram, te mirai, se mira îmi închipuiam, îţi închipuiai,
ne miram, vă miraţi, se mirau îşi închipuiau
ne închipuiam, vă închipuiaţi,
îşi închipuiau
Perfect m-am, te-ai, s-a mirat mi-am, ţi-ai, şi-a închipuit
compus ne-am, v-aţi, s-au mirat ne-am, v-aţi, şi-au închipuit
Perfect mă mirai, te miraşi, se miră îmi închipuii, îţi închipuişi,
simplu ne mirarăm, vă mirarăţi, se mirară îşi închipui
ne închipuirăm, vă închipuirăţi,
îşi închipuiră
Mai mult mă mirasem, te miraseşi, se mirase îmi închipuisem, îţi închipuiseşi,
ca perfect ne miraserăm, vă miraserăţi, îşi închipuise
se miraseră ne închipuiserăm,
vă închipuiserăţi, îşi închipuiseră
Viitor mă voi mira, te vei mira, se va mira îmi voi închipui, îţi vei închipui,
ne vom mira, vă veţi mira, se vor mira îşi va închipui
ne vom închipui, vă veţi închipui,
îşi vor închipui
Viitor mă voi fi mirat, te vei fi mirat, îmi voi fi închipuit, îţi vei fi
anterior se va fi mirat închipuit, îşi va fi închipuit
ne vom fi mirat, vă veţi fi mirat, ne vom fi închipuit, vă veţi fi
se vor fi mirat închipuit, îşi vor fi închipuit

Conjunctiv
Prezent să mă mir, să te miri, să se mire să-mi închipui, să-ţi închipui,
să ne mirăm, să vă miraţi, să-şi închipuie
să se mire să ne închipuim, să vă închipuiţi,
să-şi închipuie
Perfect să mă fi mirat, să te fi mirat, să-mi fi închipuit, să-ţi fi închipuit,
să se fi mirat să-şi fi închipuit
să ne fi mirat, să vă fi mirat, să ne fi închipuit, să vă fi închipuit,
să se fi mirat să-şi fi închipuit

Condiţional – optativ
Prezent m-aş mira, te-ai mira, s-ar mira mi-aş închipui, ţi-ai închipui,
ne-am mira, v-aţi mira, s-ar mira şi-ar închipui
ne-am închipui, v-aţi închipui,
şi-ar închipui

91
Perfect m-aşi fi mirat, te-ai fi mirat, mi-aş fi închipuit, ţi-ai fi
s-ar fi mirat închipuit, şi-ar fi închipuit
ne-am fi mirat, v-aţi fi mirat, ne-am fi închipuit, v-aţi fi
s-ar fi mirat închipuit, şi-ar fi închipuit

Prezumtiv
Prezent mă voi fi, te vei fi, se va fi mirând
îmi voi fi, îţi vei fi, îşi va fi
ne vom fi, vă veţi fi, închipuind
se vor fi mirând ne vom fi, vă veţi fi, îşi vor fi
închipuind
Perfect Toate formele sunt omonime cu indicativ viitor anterior.

Imperativ
Pozitiv Miră-te! Miraţi-vă! Închipuie-ţi! Închipuiţi-vă!
Negativ Nu te mira! Nu vă miraţi! Nu-ţi închipui! Nu vă închipuiţi!

Infinitiv
Prezent a mă, a te, a se mira a-mi, a-ţi, a-şi închipui
a ne, a vă, a se mira a ne, a vă, a-şi închipui
Perfect a mă fi, a te fi, a se fi mirat a-mi fi, a-şi fi, a-şi fi închipuit
a ne fi, a vă fi, a se fi mirat a ne fi, a vă fi, a-şi fi închipuit

Gerunziu
mirându-mă, mirându-te, mirându-se închipuindu-mi, închipuindu-ţi,
închipuindu-şi
mirându-ne, mirându-vă, mirându-se închipuindu-ne, închipuindu-vă,
închipuindu-şi

10. FORMELE DIATEZEI PASIVE


Forma specifică a diatezei pasive - pasivul analitic - este alcătuită din auxiliarul a
fi, la timpul şi modul de exprimat, şi participiul variabil al verbului de conjugat,
acordat în gen, număr şi caz cu subiectul. Prin caracterul variabil al diatezei pasive
se recunosc formele pasive parţial omonime cu unele forme active: de exemplu: pasiv
viitor voi fi iubit (ă), activ v i i t o r anterior: voi fi iubit.
Model de conjugare:

Indicativ
Prezent sunt chemat(ă), eşti chemat(ă), este chemat(ă)
suntem chemaţi (chemate), sunteţi chemaţi (chemate), sunt chemaţi
(chemate)
Imperfect eram chemat(ă), erai chemat(ă), era chemat(ă)
eram chemaţi (chemate), eraţi chemaţi (chemate), erau chemaţi (chemate)
Perfect am fost, ai fost, a fost chemat(ă)
compus am fost, aţi fost, au fost chemaţi (chemate)
Perfect fusei / fui, fuseşi / fuşi, fuse / fu chemat(ă)
simplu fuserăm / furăm, fuserăţi / furăţi, fuseră / fură chemaţi (chemate)

92
Mai mult fusesem, fuseseşi, fusese chemat(ă)
ca perfect fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră chemaţi (chemate)
Viitor voi fi, vei fi, va fi chemat(ă)
vom fi, veţi fi, vor fi chemaţi (chemate)
Viitor voi fi fost, vei fi fost, va fi fost chemat(ă)
anterior vom fi fost, veţi fi fost, vor fi fost chemaţi (chemate)

Conjunctiv
Prezent să fiu, să fii, să fie chemar(ă)
să fim, să fiţi, să fie chemaţi (chemate)
Perfect să fi fost chemat(ă), chemaţi (chemate)
- formele rămân invariabile la toate persoanele

Condiţional-optativ
Prezent aş f i , ai fi, ar fi chcmat(ă)
am f i , aţi fi, ar fi chemaţi (chemate)
Perfect aş fi fost, ai fi fost, ar fi fost chemat(ă)
am fi fost, aţi fi fost, ar fi fost chemaţi (chemate)

Prezumtiv
Prezent voi fi fiind, vei fi fiind, va fi fiind chemat(ă)
vom fi fiind, veţi fi fiind, vor fi fiind chemaţi (chemate)
Perfect voi fi fost, vei fi fost, va fi fost chemat(ă)
vom fi fost, veţi fi fost, vor fi fost chemaţi (chemate)

Imperativ
Pozitiv Fii chemat(ă)! Fiţi chemaţi (chemate)!
Negativ Nu fi chemat(ă)! Nu fiţi chemaţi (chemate)!

Infinitiv
Prezent a fi chemat(ă)
Perfect a fi fost chemat(ă)

Gerunziu: fiind chemat(ă), chemaţi (chemate)


Participiu: chemat, chemată, chemaţi, chemate
Supin: (de) chemat

11. LOCUŢIUNILE VERBALE


Grupul de cuvinte folosit cu valoarea unui verb alcătuieşte o locuţiune verbală.
În structura locuţiunilor verbale este obligatorie prezenţa unui verb, alături de care pot să apară
diverse părti de vorbire.
Exemple de locuţiuni verbale: a lua loc, a ţine minte, a-l duce capul, a-şi bate
joc, a avea de gând, a băga de seamă, a băga în draci, a găsi cu cale, a lua la rost, a o
lua la fugăi. a da înapoi, a-i părea bine, a se da jos, a se face bine, a-şi aduce

93
aminte, a se da de-a rostogolul, a se da de-a dura, a o face lată, a da bir cu fugiţii, a
nu-i fi boii acasă, a face pe dracul ghem, a o lua la sănătoasa, a sta de vorbă, etc.
Verbul din structura unei locuţiuni verbale are rol gramatical: exprimă diateza,
modul, timpul, persoana şi numărul, iar celelalte cuvinte au rol l e x i c a l , contribuind în
mai mare măsură decât verbul la sensul global al locuţiunii. Datorită verbelor de bază,
locuţiunile au aceleaşi caracteristici morfologice şi sintactice ca şi verbul. Sunt însă
situaţii când comportarea unei locuţiuni diferă de cea a verbului de bază: verbul
tranzitiv a lua încorporat în structura locuţiunii a lua aminte rezultă un sens intranzitiv.

94
Exerciţii de autoverificare

1. Scoateţi verbele şi arătaţi la ce diateză sunt, indicând mărcile formale proprii fiecăreia;
precizaţi valoarea (dinamică sau impersonală) a verbelor reflexive:
„ Îmi aduc aminte ce zarvă afost, când, într-un rând, s-a zvonit că pe domnu-nostru are să-l
mute într-o altă comună, peste Siret. (M. Sadoveanu)
„ Întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi mi s-au încredinţat” (C.
Negruzzi)
„ Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi
pâini, colaci, cozonaci etc. ... , şi eu am fost trimis la pensionul d-lui Victor Cuénim ca să
învăţ tot ce se învăţa pe atunce.” (V. Alecsandri)

2. Scoateţi verbele la modurile nepersonale (nepredicative) din textele de mai jos şi stabiliţi
funcţia sintactică a fiecăruia:
„ Poate n-aţi auzit că popa are o mână de luat, iar una de dat.” (I. Creangă)
„ Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal în lătratul ascuţit şi întărâtat al câinelui.” (M.
Sadoveanu)
„ Nefăcând nimic, te înveţi a face răul.” (Folclor)
„ Prin fum se zăresc umbre fugind, rătăcite,
Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite.” ( V. Alecsandri)

3. Arătaţi modurile şi timpurile verbelor din textele următoare:


„ Ai fi trăit în veci / Şi rânduri de vieţi, /
Cu ale tale braţe reci / Înmărmureai măreţ./ ( M. Eminescu)
„ ... iată, scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa” (P. Ispirescu)
„ Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri / şi niciodată n-or să vie iară. /
Că nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / poveşti şi doine, ghicitori, eresuri./ (M. Eminescu)

4. Faceţi analiza morfologică a verbelor din textele mai jos, indicând morfemele
caracteristice prin care se exprimă diateza, modul, timpul, persoana, numărul şi conjugarea
fiecăruia:
„ Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să.l cârpesc.” (I.L. Caragiale)
„ M-am frământat cu gândul în fel şi chip, cum aş putea îndupleca pe mama să mă duc mai
bine la mănăstire.” )I. Creangă)
„ Aproape toţi păreau năuciţi, parcă nu le venea să creadă să trăiau pe acest pământ.” (M.
Preda)
„ Bate vântul, vâjâieşte, / Dorul mândrei mă topeşte./ (Folclor)

5. Segmentaţi şi analizaţi structura morfologică a următoarelor forme verbale: pictezi,


plecau, intrară, coborâserăţi, străduindu-se, indicând valoarea fiecăruia dintre morfemele
ataşate radicalului.

6. Construiţi trei propoziţii cu verbul a fi utilizat, pe rând, ca auxiliar morfologic, verb


copulativ şi verb predicativ.
7. Formaţi propoziţii în care verbele a fulgera, a trăsni, a tuna să fie folosite ca verbe
impersonale şi, respectiv, personale.

95
Unitatea de învăţare nr. 7

Cuprins
ADVERBUL ....................................................................................................... 97
1. Felurile adverbelor............................................................................................ 97
2. Gradele de comparaţie ...................................................................................... 98
3. Locuţiunile adverbiale ........................................................................................99

Exerciţii de autoverificare ...............................................................................................100

96
ADVERBUL

Definiţie: Adverbul este partea de vorbire în general neflexibilă, care arată o


împrejurare a unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri. Adverbul determină de obicei
un verb (Aproape am ajuns), dar poate determina şi un adjectiv (Se simţea aproape
bolnavă) sau un alt adverb ( Întreabă de t i n e aproape totdeauna), având lângă aceste
cuvinte funcţia sintactică de complement circumstanţial. Unele adverbe pot determina
şi un substantiv (Plecarea acasă ne-a bucurat) sau un promume (Voi de acolo, v e n i ţ i
aici!), având în aceste situaţii rol de atribut. Unele adverbe pot constitui singure
propoziţii (Da), iar altele pot fi adverbe predicative regente ale unor subordonate
subiective (Fireşte că va veni).
Rezerva din definiţia adverbului cu privire la caracterul neflexibil al lui se
datoreşte faptului că unele adverbe cunosc categoria morfologică specifică adjectivelor:
gradele de compararţie, exprimate analitic (folosindu-se anumite adverbe cu rol de
cuvinte ajutătoare).

1. FELURILE ADVERBELOR
I. După origine adverbele pot fi:
¾ primare (moştenite sau împrumutate şi având doar statut adverbial): ieri. mereu,
tocmai, etc.;
¾ adverbe formate în limba română din a l t e părţi de vorbire, prin derivare,
compunere sau conversiune;
Adverbele derivate - toate adverbe de mod - au două sufixe specifice: -eşte
(româneşte, părinteşte, sufleteşte, trupeşte, etc) şi -mente (realmente, socialmente),
la care se adaugă sufixul -iş/-îş (cruciş, târâş, făţiş, etc.), folosit şi la alte pălii de vorbire.
Numeroase adverbe sunt formate prin compunere din diverse părţi de vorbire:
¾ prepoziţie + substantiv: acasă, devreme, împrejur;
¾ prepoziţie + adverb: degeaba, întocmai;
¾ adjectiv + substantiv: altfel, bunăoară.
La multe adverbe scrierea într-un singur cuvânt serveşte la deosebirea lor de
îmbinările libere de cuvinte sau de locuţiunile adverbiale:
altădată (odinioară) / altă dată (altă împrejurare), altfel (altminteri) / alt fel (nu acelaşi
fel), bineînţeles ( fireşte) / bine înţeles ( înţeles bine), deloc { nicidecum) / de loc
(originar de loc), întruna (mereu) / într-una (în una), numai (doar) / nu mai
(negaţie + mai), odată (odinioară) / o dată (numeral adverbial sau o + dată).
Şi mai numeroase sunt adverbele formate prin conversiune, adică prin simpla
schimbare a valorii gramaticale. Astfel, adverbele de mod au, de obicei, aceeaşi formă ca
şi adjectivele la masculin - neutru singular de la care provin: des, rar, frumos, urât,
încet, iute, tare, minunat, greu. Uşor, cumsecade, politicos, etc. Deosebirea se
realizează ţinând seama de cuvântul determinat: dacă determină un verb, este adverb,
iar dacă determină un substantiv, este adjectiv: căntă frumos (adverb) / cântec frumos
(adjectiv), vine des (adverb) / codru des (adjectiv), merge greu (adverb) / sac greu
(adjectiv), vorbeşte politicos (adverb) / băiat politicos (adjectiv).
Situaţii care dau naştere la confuzii sunt acelea, în care un adjectiv sau un

97
participiu apare pe lângă un verb în calitate de element predicativ suplimentar, în
construcţii de tipul: Ei veneau veseli, Apa curgea învolburată, etc. Aici criteriul
hotărâtor este flexiunea: dacă apare forma de plural sau femininul, este exclusă
valoarea adverbială a cuvântului respectiv.
Alteori adverbele provin din substantive: de cele mai multe ori din forma de
singular nearticulat (beat turtă, doarme tun,). Acestea sunt adverbe de mod, dar pot fi
şi adverbe de timp: Vine miercuri; Pleacă joi, etc. Uneori substantivul de la care provine
adverbul poate fi articulat enclitic: Vara plecăm la mare, sau poate fi şi la plural: Serile
stă acasă.
Deşi nu formează serii mari, ca precedentele, prin frecvenţa lor sunt
importante şi adverbele provenite din pronume relative. Ce în construcţii ca: Ce s-a
bucurat!, Ce bine-mi pare!, etc; cât în construcţii ca: Cât s-a bucurat!, Cât de bine-mi
pare!, etc.
II. După formă adverbele pot li:
¾ simple - cele primare, cele provenite prin conversiune, cele derivate şi cele
compuse din termeni sudaţi: acasă, întocmai;
¾ compuse - cele compuse din elemente nesudate complet: ieri-searâ. harcea-
parcea, astă-noapte, astă-vară, etc.
III. După înţeles principalele clase de adverbe sunt:
¾ de loc: aici, acolo, acasă, departe, aproape. Înainte, înapoi, etc,
¾ de timp: acum, ieri, mâine, niciodată, oricând, poimâine, mereu, imediat, etc,
¾ de mod: alene, aşa, bine, repede, iute, încet, etc.
În categoria adverbelor de mod intră şi aşa-numitele adverbe cantitative ca: atât, destul,
mult, puţin, precum şi unele cuvinte cărora li se recunoaşte mai greu fie sensul
modal, fie însuşi sensul adverbial: adică, chiar, ba, da, numai, oare, etc.

2. GRADELE DE COMPARAŢIE
Unele adverbe, mai ales cele de mod propriu-zis, dar şi cele de loc şi de timp, pot
aveagrade de comparaţie. Acestea se formează, ca şi în cazul adjectivelor, cu
deosebirea că la superlativul relativ articolul cel nu variază după gen şi număr.
Model de comparaţie:
Pozitiv: bine
Comparativ de egalitate: tot atât de...ca (şi)...
tot aşa de ...cât (si) ...
Ia fel de ...(pre)cum ...
deopotrivă de...cât...
Comparativ de superioritate: mai bine decât, ca...
Comparativ de inferioritate: mai puţin bine ca...
Superlativ relativ de superioritate: cel mai bine
Superlativ relativ de inferioritate: cel mai puţin bine
Superlativ absolut de superioritate: foarte bine
Superlativ absolut de inferioritate: foarte puţin bine
Pentru comparaţia de egalitate între două caracteristici ale a c ţ i u n i i :
tot atât de ...cât şi de
pe cât de bine...pe atât de repede.

98
3. LOCUŢIUNILE ADVERBIALE
Cu valoarea unui adverb se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o
unitate de sens, adică o locuţiune adverbială. Principalele tipuri de locuţiuni adverbiale
sunt:
¾ prepoziţie sau prepoziţii + substantiv, pronume, numeral, verb la supin,
adverb: fără îndoială; din nou; de aceea; pe din două; de ajuns; de asemenea;
de bună seamă; în vecii vecilor; nici în ruptul capului; de azi pe mâine; de bine
de rău; din una în alta; de nevoie; din zi în zi; de jur împrejur; de unde până
unde. Formaţii specifice sunt cele cu prepoziţia compusă de-a: de-a dreptul, de-a
binelea, de-a roata; cele cu preopziţia pe: pe alese, pe nesfârşite, pe negândite
etc.
¾ substantiv, pronume, adverb repetat după o prepoziţie: ceas de ceas, cât de
cât, zi de zi, noapte de noapte, încetul cu încetul, picior peste picior, nas în nas,
umăr la umăr, etc.
¾ adverb repetat după conjuncţia şi: aşa şi aşa. când şi când;
¾ propoziţie sau chiar mai mult de atât: de când lumea şi pământul, cine ştie
când.
În structura locuţiunilor adverbiale se pot găsi nu numai cuvinte repetate, ci şi
sinonimele unor cuvinte: în fel şi chip, cu chiu cu vai; dar şi antonimele unor cuvinte:
de bine de rău; de silă, de milă; de voie, de nevoie.
Numeroase locuţiuni adverbiale conţin cuvinte sau sensuri ieşite din uz:
de-a valma, pe de rost, în lături, pe de lături, pe alese.

99
Exerciţii de autoverificare

1. Indicaţi adverbele (locuţiunile adverbiale) de loc, de tim şi de mod din textele


următoare:
„Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat spre drum.” (M. Preda)
„ Mama îl urmăreşte pe furiş din tindă.” (M. Preda)
„ Pe umeri blondele lui plete / Tresar şi sar încetinel.” (G. Coşbuc)

2. Arătaţi din ce alte părţi de vorbire provin adverbele (locuţiunile adverbiale) din textele
următoare:
„ Şi clopotele de-alarmă răsună răguşit” (M. Eminescu)
„ Şi-n adevăr, să şedem strâmb şi să judecăm drept” (Al. Odobescu)
„ Sara pe deal buciumul sună cu jale.” (M. Eminescu)

3. Stabiliţi care adverbe sunt relative şi care sunt interogative din textele următoare:
„ Când e bolnav leul, iepurii îi sar în spinare.” (Folclor)
„ Unde ai văzut vreodată aste ţări necunscute?” (M. Eminescu)
„ O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gând să poposească.” (M. Sadoveanu)

4. Arătaţi funcţia sintactică a adverbelor din textele următoare:


„ Fireşte că trebuie să-l cunoaştem...” (I.L. Caragiale)
„ Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi cuvânt gospodina.” (M. Sadoveanu)
„ Ancuţa de altădată era muiere frumoasă ca şi aceasta de acum.” (M. Sadoveanu)

5. Subliniaţi cu o linie adverbele relative şi cu două linii corelativele lor:


„ Unde te doare, acolo te legi.”
„ Când ai vreo treabă, atunci se sperie calul.”
„ Oricum faci, aşa ţi se face.” (Folclor)

6. Scrieţi câte o propoziţie cu următoarele cuvinte (grupuri de cuvinte):


bine înţeles – bineînţeles, o dată – odată, ori când – oricând, alt fel – altfel, altă dată –
altădată, de mult – demult. Explicaţi deosebirea dintre ele din punct de vedere morfologic
şi ortografic.

100
Unitatea de învăţare nr. 8

Cuprins
PREPOZIŢIA................................................................................................ .. 102
1. Felurile prepoziţiilor ...................................................................................... 102
2. Regimul cauzal ................................................................................................103
3. Locuţiunile prepoziţionale ................................................................................104

Exerciţii de autoverificare ...........................................................................................105

101
PREPOZIŢIA

Definiţie: Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă cu rol de cuvânt ajutător care
exprimă raporturi de determinare între părţi de propoziţie, legând de obicei complemente
sau atribute de cuvintele determinate de ele. Astfel poate lega un substantiv, un pronume
sau un numeral de atributele lor: magazin de jucării, cartea cu poveşti, oricare de acolo,
noi de aici, doi dintre ei, etc; un verb, un adjectiv sau o interjecţie de complementele lor:
merg la bunici, sigur de reuşită, vai de noi. Prepoziţia poate intra în structura numelui
predicativ: Este de neuitat; Datoria ta este de a învăţa, etc; poate intra în structura
elementului predicativ suplimentar: L-am crezut drept inginer; iar ca însoţitoare a unui
pronume sau adverb relativ poate lega două propoziţii: Merg la cine vreau, având în
asemenea construcţii rol secundar.
Prepoziţia este o parte de vorbire cu un inventar redus în ce priveşte unităţile
simple, dar se caracterizează printr-o mare deschidere pentru combinaţiile prepoziţionale
(prepoziţii compuse) sau pentru alte părţi de vorbire cu care realizează grupări cu caracter
mai mult sau mai puţin unitar (locuţiuni).

1. FELURILE PREPOZIŢIILOR
I. După origine prepoziţiile se clasifică în:
¾ prepoziţii primare (neanalizabile, moştenite sau împrumutate) – sunt puţin
numeroase: a (vechi), a (neologic), asupra, către, contra, cu, de, pe, la, fără, lângă,
pentru, peste, până, spre, în, de, după, întru, sub: la acestea se pot adăuga prepoziţiile
periferice ca: bez (formă învechită), per, pro, supra, versus, via (forme neologice).
Majoritatea prepoziţiilor primare au corp fonetic redus, maximum două silabe.
¾ prepoziţiile formate în limba română prin compunerea unor prepoziţii sau prin
conversiunea altor cuvinte.
Prepoziţiile compuse din două sau mai multe elemente cunosc diferite grade
de sudură. Sunt unele prepoziţii sudate: deasupra, despre, din, dinspre, înspre,
dintre, dintru, prin, printre, printru; sunt nesudate: de către, de la, de pe, de pe
la, de sub, fără de, în contra, pe lângă, de pe lângă, până la, până în. O situaţie
intermediară are prepoziţia de-a. Prepoziţia neologică a la (scrisă uneori şi á la -
varză á la Cluj), poate fi considerată prepoziţie compusă.
Prepoziţiile formate prin conversiune provin de cele mai multe ori din adverbe,
de obicei având formă articulată, articolul fiind o marcă a valorii prepoziţionale:
dedesubtul, împrejurul, dimprejurul, înăuntrul, dinăuntrul, îndărătul, dindărătul (cu
articol de masculin - neutru singular); înaintea, împotriva, dinaintea, înapoia, dinapoia
( c u articol de feminin singular). Articolul de feminin singular poate lipsi doar dintr-
o singură construcţie: înainte-i.
Fără o formă specială pot deveni prepoziţii adverbele: ca ( î n calitate de) şi drept
(în calitate de, pentru, lângă).
Din substantive provin prepoziţiile graţie, mulţumită, iar dintr-o formă
verbală de participiu prepoziţia datorită. Se consideră că au valoare apropiată de prepoziţii
adverbele ca, cât, decât, aidoma, conform, contrar, precum şi unele forme de
gerunziu ca exceptând, privind şi participiul devenit adverb potrivit.
I I . După formă prepoziţiile sunt:

102
¾ simple – se consideră simple nu numai prepoziţiile primare şi neanalizabile (a, cu,
de, la, etc), ci şi prepoziţiile compuse sudate (deasupra, asupra, din > de + in, prin >
p(r)e + in);
¾ compuse – se consideră prepoziţii compuse doar acelea care se compun din două sau
mai multe elemente nesudate: de-a, de către, de deasupra, de după, de pe lângă, de
pe, de la, de lângă, de peste, de prin, de sub, de pe la, până pe după, până pe la.
III. După înţeles prepoziţiile se clasifică conform:
¾ numărului de sensuri – există prepoziţii care au mai multe sensuri: de, pe, la, în, iar
altele au doar un singur sens: a (neologic), lângă;
¾ caracterului abstract sau concret al sensurilor: a (vechi), de – au sensuri abstracte;
lângă – are sens concret. Între aceste două extreme există multe grade intermediare,
când una şi aceeaşi prepoziţie poate avea sensuri abstracte şi sensuri concrete:
prepoziţia în, de exemplu.
¾ rolului gramatical îndeplinit. Prepoziţiile, în majoritatea situaţiilor, au rol de
cuvinte de legătură (ajutătoare) în sintaxă, servind la construirea diverselor părţi de
propoziţii.
Câteva prepoziţii au valori apropiate de adverbe în diferite construcţii cu
numerale. Prepoziţia peste exprimă superioritatea cantitativă: peste o sută de
oameni; până la, sub, spre exprimă inferioritate numerică: sub două sute, spre
două sute; la poate exprima aproximaţia cantitativă: Veniseră la două sute de
oameni.

2. REGIMUL CAZUAL
Prezenţa prepoziţiilor impune substantivelor, pronumelor şi altor părţi de vorbire
cu valoare substantivală anumite forme cazuale şi restricţii de articulare.
Cele mai multe prepoziţii (toate cele primare cu excepţia lui asupra şi contra,
de asemenea majoritatea celor compuse) cer cazul acuzativ, ceea ce se vede clar la
formele pronumelui personal şi la cele ale pronumelui reflexiv: cu mine, la tine, pe sine,
până la tine, etc.
Prepoziţiile asupra, contra şi compusele lor deasupra, de deasupra, pe deasupra,
în contra şi prepoziţiile provenite prin conversiune din adverbe înaintea, îndărătul,
înăuntrul, dindărătul cer cazul genitiv: asupra mesei, deasupra raftului, înaintea
căruţei, îndărătul uşii, etc. Aceste prepoziţii cer adjective posesive: asupra mea,
înaintea noastră, dar pot fi urmate şi de un pronume personal neaccentuat în dativ-
posesiv: asupra-i, asupra-ţi, îndărătu-mi, etc.
Prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită cer cazul dativ, ceea ce se vede tot la
formele accentuate ale pronumelor personale şi ale celor reflexive: datorită ţie, graţie lui,
datorită sie.
Prepoziţia contra are variante de construcţie. Se construieşte de obicei cu
genitivul, dar are construcţii şi cu acuzativul când este urmată de un numeral: doi
contra trei, sau în unele forme ale limbajului comercial: contra cost, contra chitanţă,
contra ramburs, sau în limbajul sportiv: contra cronometru.
În utilizarea prepoziţiilor se comit cel mai frecvent următoarele trei tipuri de
greşeli:
1. confuzie între construcţia cu un genitiv propriu-zis şi cea prepoziţională echivalentă,
de unde folosirea superfluă a articolului posesiv: înaintea a multor oameni (corect:

103
înaintea multor oameni);
2. contragerea prepoziţiei a din construcţii cu valoare genitivală cu finala unor prepoziţii
ca asupra, înaintea, contra: asupra ce cred în loc de asupra a ce cred;
3. confuzie între dativ şi genitiv la prepoziţiile care cer dativul, ceea ce se reflectă în
utilizarea superfluă a articolului posesiv la un termen coordonat: datorită muncii şi a
talentului în loc de datorită muncii şi talentului.
În unele situaţii lingvistice se observă utilizarea superfluă a unor prepoziţii.
De exemplu, în construcţii de tipul Drept care am eliberat adeverinţa ... prepoziţia
drept este suficientă, adăugarea prepoziţiei în (Drept în care ...) sau pentru (Drept pentru
care ...) este de prisos şi chiar nerecomandabilă, construcţia fiind pleonastică.

3. LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE
Cu valoarea unei prepoziţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o
unitate de sens, adică o locuţiune prepoziţională. În structura unei locuţiuni
prepoziţionale intră totdeauna una sau mai multe prepoziţii. Când există o singură
prepoziţie, aceasta se află ori la începutul locuţiunii (în afara, din pricina, din cauza,
de-a lungul,etc), ori la sfârşitul locuţiunii: afară de. Când sunt două sau mai multe
prepoziţii, ele încadrează cuvântul de bază: în afară de.
Cele mai frecvente locuţiuni prepoziţionale sunt: faţă de, în loc de, în preajma,
din jurul, o dată cu, la un loc cu, afară de, cât despre, împreună cu, în afara, pe
dinăuntrul, din cauza, din pricina, cu condiţia, cu excepţia, în scopul, în ipoteza,
conform cu, în conformitate cu, în materie de, în privinţa, privitor la, cu privire
la, sub aspectul, sub raportul.
În structura locuţiunilor prepoziţionale se menţin cuvinte care au ieşit din uz:
în pofida, în preajma.

104
Exerciţii de autoverificare

1. Arătaţi ce părţi de propoziţie leagă, de regentul lor, prepoziţiile scrise cu litere cursive:
„ Slugile boierilor, văzându-se lovite fără veste de soldaţi, plecară de fugă.” (C.
Negruzzi)
„ Pe fereastra dinspre gară bătea soarele din asfinţit. O fâşie de aur tremura pieziş peste
masă, pe podeaua gălbuie, până aproape de uşă, despărţind pe Ilona de Apostol, ca o
punte fermecată.” (L. Rebreanu)

2. Descoperiţi locuţiunile prepoziţionale şi spuneţi din ce sunt alcătuite şi ce regim cazual


au:
„ Veniră din susul râului fâlfâind rar din aripile lor ascuţite şi doi pescăruşi albi.” (M.
Sadoveanu)
„ Şi eu trec de-a lung de maluri...” (M. Eminescu)
„ În dosul împrejurimii, un şir de plopi bătrâni străjuiau ca un front de ostaşi de gardă.” (L.
Rebreanu)

3. Spuneţi la ce caz sunt substantivele precedate de prepoziţii sau de locuţiuni


prepoziţionale:
„ Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul ... era îmbrăcat cu toată pompa.” (C. Negruzzi)
„ Merse spre poartă, ajunse în uliţă şi porni spre sat.” (L. Rebreanu)
„ În dosul stânii / Să.mi aud cânii.” (Mioriţa)
„ Ş-odată şi sar sar în ogradă, mă înfăţoşez dinaintea mamei...” (I. Creangă)
Graţie părinţilor mei am reuşit în viaţă.

4. Să nu se confunde prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale dinăuntrul, înapoia,


îndărătul, în urma, în faţa, în spatele, etc. cu adverbele şi locuţiunile adverbiale
dinăuntru, înapoi, îndărăt, în urmă, în faţă, în spate, etc. Le puteţi deosebi dacă reţineţi:
prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale au aspect „articulat”, pe când adverbele şi
locuţiunile adverbiale au aspect „nearticulat”. De exemplu: Ionel merge înainte (adverb).
Ionel merge înaintea colegilor (prepoziţie). Scrieţi câte o propoziţie în care aceste cuvinte
şi locuţiuni să fie, pe rând, prepoziţii şi adverbe.

105
Unitatea de învăţare nr. 9

Cuprins
CONJUNCŢIA ................................................................................................. 107
1. Felurile conjuncţiilor .......................................................................................107
2. Locuţiunile conjuncţionale ............................................................................... 108
3. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale perechi .....................................................109

Exerciţii de autoverificare.............................................................................................. 110

106
CONJUNCŢIA

Definiţie: Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă în structura


unei fraze două propoziţii coordonatoare (Copiii stau în băncile lor şi discută) sau o
subordonată de regenta ei (Copiii au venit să înveţe); în propoziţie conjuncţia leagă două
părţi de propoziţie de acelaşi fel (Maria şi copiii au plecat; A cumpărat caiete şi cărţi;
Ionel e băiat harnic şi cuminte, etc.). În mod excepţional unele conjuncţii pot să apară
în propoziţii principale exclamative: De-ar veni vara!
Inventarul conjuncţiilor propriu-zise este redus, dar deosebit de bogal în ce
priveşte locuţiunile conjuncţionale.
Din punct de vedere etimologic, între conjuncţiile primare predomină cele
moştenite din limba latină sau formate în limba română din elemente latineşti
moştenite; aceste conjuncţii fac parte din vocabularul fundamental al limbii române,
unele având o frecvenţă mare în limba română actuală. Unica excepţie sigură de a l t ă
origine este conjuncţia coordonatoare adversativă or (de origine franceză); conjuncţiile
dar şi iar au etimologie necunoscută.

1. FELURILE CONJUNCŢIILOR
I. După origine conjuncţiile sunt de două feluri:
¾ primare (neanalizabile, moştenite sau împrumutate) – sunt foarte puţin
numearoase: că, dar, iar, nici, ori, or, sau, să, şi, la care se adaugă forma învechită au
(sau). Pot fi încadrate în categoria conjuncţiilor primare şi câteva formate în limba
română, dar devenite complet neanalizabile în limba actuală: ci, căci, dacă, deci.
Conjuncţiile primare au corpul fonetic redus la o singură silabă: singura conjuncţie
bisilabică este dacă.
¾ conjuncţii formate în limba romană prin compunere sau conversiune.
Conjuncţiile formate prin compunere au grade de sudură diferite. Conjuncţiile
formate din compunerea a două conjuncţii: ca să, de să, cum că sunt nesudate;
elementele lor pot fi dislocate prin intercalarea altor cuvinte: ca ... să, de ... să. Sunt
însă sudate conjuncţiile formate din a l t e părţi de vorbire:
a) prepoziţie + adverb relativ: încât, întrucât, precum;
b) adverb nerelativ + conjuncţie: aşadar, deşi;
c) verb + conjuncţie: fiindcă;
d) prepoziţie + substantiv + pronume relativ: deoarece (de + oare + ce).
Alăturarea conjuncţiilor sinonime dar însă, că fiindcă nu reprezintă conjuncţii
compuse, ci construcţii pleonastice, neadmise de normele limbii actuale.
Conjuncţiile formate prin conversiune provin mai ales din adverbe relative când
acestea îşi pierd autonomia sintactică: unde (devine cazual), când (devine condiţional),
cum ( devine cazual), etc. Adverbele relative, ca şi pronumele relative (care, cine, ce,
cât), pot îndeplini rolul elementului joncţional în frază, dar la nivelul propoziţiei pe care
o introduc îndeplinesc o anumită funcţie sintactică.
II. După formă conjuncţiile se clasifică în:
¾ simple: se consideră conjuncţii simple nu numai cele primare propriu-zise (să,
că, ori, dar, sau, or), ci şi cele compuse sudate (deşi, încât, întrucât, etc).
¾ compuse: formate din elemente nesudate (ca să, ca ... să, încât să, cum că, precum

107
că, etc).
III. După înţeles conjuncţiile pot clasificate în funcţie de:
¾ numărul de sensuri – există conjuncţii cu multe sau foarte multe sensuri (că, de,
să) şi conjuncţii cu un singur sens, numite uneori conjuncţii specializate (deşi, încât,
însă);
¾ rolul gramatical îndeplinit – în majoritatea situaţiilor conjuncţiile au rol de
cuvinte ajutătoare în sintaxă, de aceea principala lor clasificare după conţinut
are în vedere raporturile exprimate. Astfel conjuncţiile sunt:
a) coordonatoare, care fac legătura nu numai între propoziţii, ci şi între
părţi de propoziţie, sau o propoziţie şi o parte de propoziţie. Conjuncţiile
coordonatoare pot fi:
1. copulative: şi, iar, nici;
2. adversative: dar, însă, or, ci;
3. disjunctive: ori, sau, ori ... ori, sau ... sau, fie, forma învechită au;
4. conclusive: deci, aşadar.
Unele conjuncţii au şi valoare adverbială în anumite construcţii: şi, nici,
b) subordonatoare, care pot fi:
1. subiective, predicative, predicative suplimentare, atributive,
completive directe şi indirecte: că, să, ca să, ca ... să, dacă, de;
2. de timp (temporale): cum, până;
3. de cauză (cauzale): căci, că, cum, dacă, deoarece, fiindcă,
întrucât; popular: când, unde;
4. de scop (finale): să, ca să, de;
5. de mod (modale): precum, parcă;
6. consecutive: că, să, încât, ca să, încât să;
7. concesive: deşi, dacă, de, măcar că.
În corpul fonetic al unor conjuncţii există variante formale: dar are forma
învechită dară şi forma populară da'; iar are forma învechită iară; nici are forma arhaică
nice.
Din punctul de vedere al exprimării corecte trebuie să menţionăm formele ori
(disjunctiv) şi or (neologic, adversativ). Se spune corect: Pleci ori (nu or) mai stai?; Ieri i-
am spus să nu mai plece, or (nu ori) astăzi iar a plecat.

2. LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE
Cu valoarea unei conjuncţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o
unitate de sens, adică o locuţiune conjuncţională. Ca şi conjuncţiile, locuţiunile
conjuncţionale pot fi coordonatoare sau subordonatoare.
Locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt puţine şi puţin variate ca formă. Ele sunt
alcătuite din:
a) conjuncţie + adverb: ci şi, dar şi, precum şi, numai că;
b) adverb relativ + adverb: că şi, cum şi, numai cât;
c) prepoziţie + substantiv: în concluzie, prin urmare, în consecinţă, ca atare, de
aceea (care sunt mai curând locuţiuni adverbiale), în schimb;
d) structura verbală reprezentată de (care) va să zică.
Locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt mai numeroase şi mai variate. Cele
mai frecvente locuţiuni conjuncţionale subordonatoare sunt: fără să, fără ca să, pe lângă

108
că, pentru ca să, de cum, faţă de cum, după ce, după ce că, până când să, cu toate că,
în caz că, în loc să, de vreme ce, chiar dacă, de parcă, în afară că, imediat ce, o dată ce,
cât timp, ca şi cum.
Numărul locuţiunilor conjuncţionale este greu de precizat din cauza lipsei unei
delimitări nete între locuţiuni şi îmbinări libere de cuvinte. În această categorie intră
structurile: având în vedere că, dat fiind că, faptul că, datorită faptului că, prin faptul că,
în ciuda faptului că, cu condiţia să, în cazul (în eventualitatea, în ipoteza) că, sub
pretext(ul) că. De remarcat că articularea substantivului care precede elementul relaţional
final slăbeşte unitatea acestori îmbinări.

3. CONJUNCŢII ŞI LOCUŢIUNI CONJUNCŢIONALE PERECHI


Unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale se folosesc în perechi sau în serii mai
mari, adică se repetă la doi sau mai mulţi termeni ai raportului sintactic pe care-l exprimă.
Folosirea în perechi se întâlneşte mai ales la conjuncţiile coordonatoare; fenomenul este
mai rar în cazul conjuncţiilor subordonatoare.
Între conjuncţiile coordonatoare perechi sau serii obligatorie este numai perechea
disjunctivă fie ... fie, sinonimele ori ... ori, sau ... sau; perechile şi ... şi, nici ... nici sunt
facultative. La coordonarea disjunctivă sinonimia dintre fie, ori, sau permite selectarea,
după preferinţe, a oricărei dintre ele, dar nu şi corelarea unei conjuncţii cu o conjuncţie
sinonimă. Construcţiile ca fie ... ori, sau ... ori nu sunt corecte; variaţia este permisă – şi
chiar recomandabilă – în aceeaşi frază, dar în grupuri diferite, nu la termenii unuia şi
aceluiaşi raport. Conjuncţiile coordonatoare perechi au o particularitate de
punctuaţie faţă de conjuncţia singură corespunzătoare: obligativitatea utilizării
virgulei între termenii coordonaţi: Se scrie corect: Culeg mere şi prune; dar: Culeg şi
mere, şi prune.
Termenii unei perechi de conjuncţii subordonatoare introduc atât propoziţia
subordonată, cât şi regenta ei; în ciuda identităţii formale, se consideră conjuncţie numai în
subordonată, în regentă căpătând rol adverbial. De exemplu: Cum a văzut-o, cum s-a
repezit la ea.

109
Exerciţii de autoverificare

1. Indicaţi conjuncţiile coordonatoare şi spuneţi ce fel de părţi de propoziţie sau ce fel de


propoziţii leagă:
„ Fetiţa se opri şi se uită.” (M. Preda)
„ Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat, / Ci-mi împletiţi un pat / Din tinere
ramuri./ (M. Eminescu)
Întreabă ceva, însă nimeni nu-i răspunde.
Ori nu a auzit ce i s-a spus, ori nu vrea să vină.
Mi-a răspuns la scrisoare, deci cunoştea data întrunirii.

2. Aflaţi conjuncţiile, locuţiunile conjuncţionale şi cuvintele cu valoare de conjuncţie şi


arătaţi ce fel de propoziţii leagă sau introduc:
„ Îl priveam în tăcere pe când păşea lin pe potecă.” (M. Sadoveanu)
„ A încercat să se târească dup ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii
până au pierit în zarea despre miazăzi.” (I.Al.Brătescu-Voineşti)
„ A plătit şi a rămas la masă, fără să spună vreun cuvânt, mâncând ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat.” (Al Ivasiuc)

3. Identificaţi locuţiunile conjuncţionale, spuneţi din ce sunt alcătuite şi ce fel de propoziţii


introduc:
„ Se auziră paşii fugind, ocolind mereu satul, în timp ce dinspre partea cealaltă a
porumburilor încetă deodată orice mişcare.” (M. Preda)
„ El însuşi se miră de această gravă transformare şi, fără să-şi dea seama, tocmai pentru că
era impresionat şi pentru că simţea din nou nu numai plăcere, dar şi semnele unui pericol,
făcu un gest de care îşi dădu seama doar pe măsură ce-l făcea.” (Al. Ivasiuc)

4. Înlocuiţi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare cu conjuncţii subordonatoare:


A plecat din cauză că era prea târziu.
Cu toate că era vreme frumoasă, am rămas acasă.

5. Stabiliţi felul subordonatelor introduse prin conjuncţia dacă:


Nu ştiu dacă vine.
Nu se ştie dacă vine.
Întrebarea este dacă vine.
Mi-am pus întrebarea dacă vine.
Nu sunt convins dacă vine.
Dacă a venit profesorul, toţi elevii s-au liniştit.
Dacă mă vede aşa slab, să-şi bată joc de mine?
Dacă ai face 10 km pe oră, tot nu m-ai ajunge.

110
Unitatea de învăţare nr. 10

Cuprins
INTERJECŢIA...................................................................................................112
Felurile interjecţiilor ............................................................................................112
Locuţiunile interjecţionale ................................................................................ …114

Exerciţii de autoverificare ............................................................................................... 115

111
INTERJECŢIA

Definiţie: Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o senzaţie, o


stare sufletească, un act de voinţă sau reproduce sunete şi zgomote din natură.
Avându-şi originea în exclamaţii spontane şi în imitaţii aproximative, interjecţia este
partea de vorbire cu cea mai mare instabilitate formală care aparţine de aspectul vorbit
al limbii. În limba literară scrisă interjecţia este folosită aproape numai în literatura
artistică, în pasaje marcate de oralitate şi de afectivitate; excepţii neutre din punct de
vedere stilistic sunt în primul rând iată (admisă în stilul ştiinţific) şi vai.
În folosirea orală înţelegerea exactă a interjecţiilor este ajutată de intonaţie şi de
gesturile sau mimica însoţitoare. Cum acestea se pierd în scris, iar notarea corpului
fonetic este adesea aproximativă, se poate spune că imaginea scrisă a unor interjecţii
este uneori deformată. Din aceste caracteristici rezultă că interjecţia este partea de vorbire
cel mai puţin supusă normelor gramaticale. De exemplu, variaţiile formale sunt larg
permise: a / aaa, aoleo / aoleu / auleo, hait / haiti, iaca / iacă, mă / măi, etc.

1. FELURILE INTERJECŢIILOR
I. După origine interjecţiile se clasifică în:
¾ primare (neanalizabile, preluate din alte limbi sau create spontan). Acestea sunt cele
mai numeroase şi mai caracteristice: a, bre, hai, măi, poc, etc; au corp fonetic redus
care poate fi mărit prin lungirea unor sunete: aaa, zbârrr, etc. În categoria
interjecţiilor neanalizabile din punctul de vedere al limbii române intră şi cele
împrumutate din alte limbi, care în limbile de origine constituie diverse părţi de
vorbire: amin, bravo, parol, servus, apporte, prosit, adio, bogdaproste, etc.
¾ interjecţii formate prin conversiune sau prin compunere din alte părţi de vorbire.
Prin compunere interjecţiile sunt formate mai ales din două interjecţii: ding-dong,
haide-hai, haida-hai,hodoronc-tronc, , tic-tac, tura-vura.
Interjecţii formate prin conversiune d i n alte părţi de vorbire sunt, de exemplu, poftim,
drac (dracu') în contexte ca Ce dracu' cauţi aici. Tot prin conversiune s-a format
interjecţia păzea. Unele interjecţii care nu mai pot fi puse în legătură cu cuvintele de
bază din pricina unor modificări formale, ca aş (nu aşi!) – aşa; păi – apoi, au căpătat
aparenţa unor interjecţii primare.
Interjecţiile formate prin conversiune nu trebuie confundate cu simpla întrebuinţare
exclamativă a altor părţi de vorbire ca Afară!, Aiurea!, Valea!, Ajutor!.
II. După formă interjecţiile pot fi:
¾ simple – sunt cele primare (a, bre, hai, pa, etc), cele formate prin conversiune
(poftim) sau formate prin compunere cu termeni sudaţi (iacă, iacătă).
¾ compuse – care sunt compuse din două interjecţii nesudate şi a căror prezenţă
poate fi identificată: haida-de, ia hai etc. Interjecţiile compuse trebuie deosebite de
cele repetate întâmplător, ca ham-ham (scris şi ham,ham), bang, zdrang, etc.
III. După înţeles principalele clase de interjecţii rezultă din definiţie. Astfel sunt
interjecţii care exprimă:
¾ manifestări sufleteşti:
• de voinţă, dorinţă: hai, haide;
• stări sufleteşti, durere: a, au, ah, oh, vai, etc;

112
• teamă: aoleo / aoleu / auleo / auleu, vai;
• nemulţumire: de, dec, oh;
• dispreţ: ptiu, halal;
• deznădejde: vai;
• ciudă, necaz: ptiu, uf;
• mirare, surpriză: aaa, bree, măăă;
• entuzism: ura, bravo, etc.
¾ sunt interjecţii care imită aproximativ sunete şi zgomote din natură. Aceste
interjecţii se numesc onomatopee şi ele reproduc:
• unele zgomote din lumea înconjurătoare: dang, bang, cioc, fâş, oac, poc,
scârţ, teleap, trosc, pleosc, zbârrr, zvârrr, etc;
• sunete care însoţesc acte fiziologice ale omului: gogâţ, hapciu, hăc, sfor, etc;
• sunete emise de animale, păsări, insecte: behehe, miau, vau, cucurigu, cotcodac,
cucu, ga, ham, mor, piu, pu-pu, etc.
De la unele interjecţii onomatopee s-au format, cu ajutorul sufixelor, verbe: a
cotcodăci, a behăi, a mormăi, a ciripi, a grohâi, a miaună, a plescăi, a pocni, a
croncăni, etc.
IV. După disponibilităţile sintactice interjecţiile se clasifică în:
¾ interjecţii care se integrează în structura unei propoziţii, constituind părţi de
propoziţie. Din această categorie fac parte interjecţiile care pot avea funcţia sintactică
de:
• predicat: Iată casa noastră! Hai acasă!;
• nume predicativ: Rochia era vai de ea;
• subiect: Dinspre pădure se auzea un zvârrr:
• compl. circ. de mod: Mergea şontâc-sontâc:
• atribut: Am mâncat o friptură ptiu;
• element predicativ suplimentar: L-a lăsat paf.
Interjecţiile verbale pot avea complinirile verbelor autosemantice la diateza activă:
• subiect: Nică tuşti în apă;
• complement direct: Iată-l acolo;
• complement indirect: Bravo lui;
• compl. circ. de diverse tipuri: Pupăza zbâr! pe o dugheană! – compl. circ. de loc;
• element predicativ suplimentar: Iată-l inginer; Na-ţi-o bună.
Unele interjecţii pot îndeplini uneori rolul unei propoziţii întregi, având chiar o
subordonată: Iată că vine; Bravo cui a reuşit, etc.
¾ interjecţii neintegrate în propoziţie sau izolate constituie singure propoziţii
neanalizabile. Interjecţiile din această categorie sunt marcate de un semn de punctuaţie:
de semnul exclamării sau/şi de virgulă: Vai! am greşit!, Vai, am greşit!, Am greşit.
Vai!, Ei! Ce facem?, Ei, ce facem?. Unele interjecţii se pot găsi în ambele situaţii: pot fi
integrate sau neintegrate în structura unei propoziţii: Bravo lui! (integrat) ; Bravo!bis!
(neintegrat).
Interjecţiile neintegrate în propoziţie însoţesc adesea vocative sau imperative (conjunctive
cu valoare de imperativ). Când sunt strâns legate de acestea, nu e obligatorie prezenţa unui
semn de punctuaţie. De exemplu, nu se pune virgulă între:
• interjecţie de chemare şi vocativul următor: măi Ioane!;

113
• interjecţia ia şi imperativul sau conjunctivul următor: Ia vezi! Ia să vedem!;
• interjecţia hai şi conjunctivul următor: Hai să vedem!

2. LOCUŢIUNE INTERJECŢIONALE

Cu valoarea unei interjecţii se poate folosi şi un grup de cuvinte care prezintă o


unitate de sens, adică o locuţiune interjecţională. De exemplu: pe naiba, Doamne fereşte,
păcatele mele, etc. Fiind lipsite de de structuri şi întrebuinţări specifice, locuţiunile
interjecţionale nu prezintă interes din punct de vedere gramatical.

114
Exerciţii de autoverificare

1. Aflaţi interjecţiile şi grupaţi-le după următorul tabel:

Interjecţiile
care exprimă stări sufleteşti care exprimă manifestări de care exprimă sunete şi
voinţă zgomote din natură

„… haidem, amice, să căutăm împreună prin largul domeniu al vânătoarei un câmp pe care ne
vom potrivi poate la gusturi.” (Al. Odobescu)
„ Şi Bubico răspunde, gudurându-se în braţele mele:
- Ham!” (I.L.Caragiale)
„O, bunul meu domn, viteazul meu soţ, destul!” (C. Negruzzi)
„ Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:
- Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” (I. Creangă)

2. Spuneţi ce sentimente exprimă interjecţiile:


„- A! voi ocărâţi pre domnul vostru! strigă acesta: la ei, flăcăi!” (C. Negruzzi)
„ Oh! vrea să-l omoare, răcni duioasa mamă, strângând cu furie copilul la sân.” (C. Negruzzi)
„ Sh, în curând satul în vale-amuţeşte, / Ah, în curând pasu-mi spre tine grăbeşte.” (M.
Eminescu)
„ O, te-admir, progenitură de origine romană!” (M. Eminescu)
„ Ei, ei! acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică? Îmi zic eu, în mine.” (I. Creangă)
„ Uff! mie-mi spui? aşa-i cu mutatul, soro!” (I.L.Caragiale)

3. Alcătuiţi câte o propoziţie în care interjecţia o! să exprime diferite sentimente.

4. Daţi câteva exemple de interjecţii care redau zgomote din natură făcute de vânt, de zborul
păsărilor, de picăturile de ploaie şi de căderea unui obiect. Alcătuiţi prpoziţii cu ele.

115
BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1986
Bărbulescu, Violeta, Gramatica limbii române, Editura Terathopius, Craiova, 1995
Boatcă, Silvestru – Crihană Marcel – Mardare, Mircea, Gramatica limbii române, Editura Cartea
Şcolii, Bucureşti, 1995
Deji, Ramona - Scarlat, Raluca, Ghid ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ed.
Aula, Braşov
Graur, Alexandru, Puţină gramatică, vol.II, Aditura Academiei RSR, Bucureşti, 1988
Gramatica limbii române, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005
Metea, Alexandru (coordonator), Compenfiu de limba română, Editura Helicon, Timişoara, 1995
Metea, Alexandru, Limba română esenţială, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2003
Popa, Ion – Popa, Marinela, Limba română, Gramatică, fonetică, vocabular, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2008

116