Alfabetul limbii

române
variantă a alfabetului latin
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor
Aflațipemaicare
multle

Alfabetul limbii române este

totalitatea literelor folosite pentru
scrierea limbii române. În prezent
conține 31 de litere și folosește cele 26
de caractere ale alfabetului latin la care
se adaugă o serie de 5 caractere
suplimentare formate prin aplicarea de
semne diacritice:
Literă Nume Literă Nume Literă Nume
A, a a Î, î[3] î / î din i Ș, ș șe / șî
Ă, ă ă J, j je / jî T, t te / tî
Â, â[1] î / î din a K, k ka[4] / kappa Ț, ț țe / țî
B, b be / bî L, l el / le / lî U, u u
C, c ce / cî M, m em / me / mî V, v ve / vî
D, d de / dî N, n en / ne / nî W, w dublu ve / dublu vî
E, e e O, o o X, x ics
F, f ef / fe / fî P, p pe / pî Y, y i grec[7]
G, g ge / ghe / gî Q, q kü [5]/ chiu[6] Z, z ze / zet / zî
H, h haș / ha[2] / hî R, r er / re / rî
I, i i S, s es / se / sî

Toate literele sunt perechi: literă mare

(majusculă sau capitală) și literă mică
(minusculă sau de rând).
Cele cinci litere cu diacritice: Ăă, Ââ, Îî,
Șș, Țț - reiau câte o literă de bază, de
care se deosebesc prin prezența
deasupra sau dedesubt a trei semne
diacritice: căciula ( ˘ ), circumflexul ( ˆ )
și virgulița ( , ). Și punctul suprapus de
la i și j este un semn diacritic, dar el nu
are rol distinctiv în limba română, unde
i și j nu se opun literelor cu aceeași
formă, dar fără punct.
Căciula ˘ (breve sau semnul scurtimii
folosit în transcrierea fonetică) este
plasată deasupra lui a: Ăă.
Circumflexul ˆ este plasat deasupra
lui a și i: Ââ, Îî.
Virgula sau virgulița, este plasată sub
s și t: Șș și Țț (nu sedila, care se
folosește sub c, de exemplu în
catalană, portugheză și franceză: Çç,
sau sub s, în azeră, în turcă, în
turkmenă: Şş. Conform standardului
 ISO 8859-2, folosit pentru scrierea în
mediile electronice, ș, spre deosebire
de ț, apare în mod greșit cu sedilă).
Confuzia legată de sedilă este legată
de însuși modul în care este definită
sedila:
sedílă, sedile, s.f. Semn diacritic în
formă de virgulă (,), care se pune sub
unele consoane pentru a le da
valoarea altui sunet. - Din fr. cédille.
(Dicționarul explicativ al limbii
române (DEX) 1998).
Semnele diacritice se notează în limba
română și la literele mari, însă punctul
suprapus nu se notează la I și J mari. În
scrierea de mână, frecvent, semnul
diacritic nu se notează nici la j mic.
Această regulă nu este respectată în
unele abrevieri, care, din această cauză,
se citesc cu unele deosebiri față de
numele întreg.
Trebuie însă reținut că literele mari
corespunzătoare lui ă, â, î, ș, ț se scriu
și ele cu semnele diacritice
caracteristice: Ă, Â, Î, Ș, Ț.
Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în
împrumuturi, în numele proprii străine
și în formații bazate pe ele, precum și în
unele nume proprii românești de
persoane, scrise după model străin.
De aceea aceste litere nu erau incluse,
mai demult, în alfabetul modern al
limbii române. w și y în poziție finală de
cuvânt sunt încă percepute ca străine
limbii române, de aceea la cuvintele cu
aceste finale, articolul și desinențele se
leagă prin cratimă.
Până în 1860 limba română s-a scris, de
regulă, cu alfabetul chirilic și, în
perioada ultimă, cu un alfabet de
tranziție.
În aceste condiții, dacă inițial se
foloseau 43 de litere și alte semne
grafice, alfabetul chirilic adaptat a fost
redus la 33 de litere în gramatica lui
Ienăchiță Văcărescu (1787), apoi la 28
de litere în gramatica lui Ion Heliade-
Rădulescu (1828), pentru ca în 1835 să
nu mai aibă decât 27 de litere.
În perioada în care s-a folosit alfabetul
chirilic pentru scriere, limba română s-a
adaptat astfel încât să cuprindă cât
mai multe litere ale acelui alfabet
datorită faptului că există o legătură
foarte strânsă între limbă și sistemul de
scriere folosit. După ce s-a renunțat la
alfabetul chirilic, limba română încă era
adaptată scrierii cu alfabetul chirilic,
așa că în locul unor litere chirilice au
apărut niște diacritice pentru niște
litere ale alfabetului latin, ele fiind:
 Literele din alfabetul Literele latine cu diacritice în care au fost Notația
chirilic transformate fonetică
Цц Țț [ts] > [s]
Шш Șș [ʃ]
Ѫѫ, Ꙟꙟ Îî/Ââ [ɨ]

În lucrarea Ortografia românească, din

1912, August Scriban a propus
reintroducerea semnelor ŭ și ĭ.
În urma reformei din 1953[8], după
înlocuirea generală a literei â cu î și
eliminarea literei â din alfabetul modern
al limbii române, au rămas 27 de litere.
Acestea nu includeau literele q, w și y.
În 1964 s-a consfințit, practic,
reincluderea literei â în alfabetul
modern al limbii române, folosită însă
exclusiv pentru notarea cuvintelor
având rădăcina român, precum și a
numelor proprii, în funcție de dorința
purtătorilor lor.
În 1982 s-a consfințit prin publicarea
Dicționarului ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române (DOOM) ,
includerea literelor q, w, y.
Astfel, alfabetul modern al limbii
române a ajuns să aibă 31 de litere. În
continuare, însă, literele q, w și y își
păstrează caracterul de litere „aparte”,
fiind folosite numai în cuvinte și nume
proprii străine.
Academia Română a stabilit în 1993
revenirea la scrierea generalizată cu â
în grafia limbii române, în conformitate
cu hotărârile adoptate de Academia
Română înainte de 1948.
Fiind vorba de o decizie care urmărea,
probabil, simplificarea aplicării noilor
reguli, ea a fost privită ca având natură
politică,[9] fiind contestată de numeroși
lingviști.[10][11] În condițiile în care
scrierea cu â a fost considerată
dintotdeauna o componentă a originii
latine a limbii române, modificarea din
1993 a urmărit ruperea de normele
impuse în urma sovietizării de după
1945, precum și de cele adoptate în
timpul regimului comunist de dinainte
de 1990.
Dorința de ușurare a aplicării noilor
norme a fost cel puțin neinspirată,
utilizarea lui â în locul lui î nefiind
justificată în numeroase cazuri
particulare. Acesta a fost și motivul
contestării de către lingviști și de către
o parte a populației, care, din spirit de
frondă, au refuzat folosirea noii norme,
scriind în continuare cu î. În plus,
caracterul generalizant al noii norme a
bulversat multe minți, ajungându-se la
construcții hilare de genul ânchis sau
capântortură, ultimul apărut chiar în
ediția DEX-ului din 1996.
Legătura dintre pronunție și
scriere
Scrierea limbii române este în mare
măsură o scriere fonetică, asociind
fiecărui fonem câte o literă. Există
excepții de la această regulă, dar, prin
comparație cu limbi la care scrierea
cuvintelor este determinată
predominant etimologic, citirea textelor
în limba română se învață relativ ușor.
Alfabetul fonetic
Pentru situațiile când transmiterea unui
text trebuie făcută literă cu literă (de
exemplu în comunicații telefonice) se
folosește o serie de cuvinte a căror
inițială este litera care trebuie
transmisă, în mod similar cu Alfabetul
fonetic NATO:[12]
A – Ana J – Jiu S – Sandu
B – Barbu K – Kilogram T – Tudor
C – Constantin L – Lazăr U – Udrea
D – Dumit ru M – Maria V – Vasile
E – Elena N – Nicolae W – dublu V
F – Florea O – Olga X – Xenia
G – Gheorghe P – Petre Y – I grec
H – Haralambie Q – chiu Z – zahăr
I – Ion R – Radu

Alfabetul chirilic al limbii

române
Articol principal: Alfabetul chirilic român.

Rugăciunea "Tatăl nostru" în limba română cu alfabet chirilic

Alfabetul chirilic român a fost utilizat
pentru scrierea limbii române, începând
de prin secolul al XIV-lea, fiind o
adaptare a alfabetului chirilic clasic. Cel
mai vechi document păstrat sub formă
originală și scris cu caractere chirilice
datează din 1392.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio
Moldaviae, susține ideea, pertinentă de
altfel, că moldovenii au scris cu litere
latine, potrivit tradiției, până după
Conciliul de la Florența (1439). Se
cunoaște faptul că mitropolitul Damian,
întâistătător al Mitropoliei Moldovei,
între 1437-1447, a participat, împreună
cu vicarul său, protopopul Constantin,
la Conciliul de la Ferarra-Florența, ale
cărui decizii le-a semnat, devenind
primul ierarh din Țările Române care s-
a unit cu Biserica Romei. Urmașul său
în scaunul mitropolitan, Ioachim, a fost
de asemenea unit,[13] însă a fost
alungat din Moldova de adversarii
împăcării cu Biserica Romei, din
gruparea aflată în jurul viitorului
mitropolit Teoctist, care apoi i-a luat
locul. Schimbarea de direcție s-a
produs în anul 1453, după căderea
Constantinopolului.
Cantemir afirmă că Alexandru cel
Bun[14] ar fi poruncit arderea tuturor
textelor scrise până atunci cu caractere
latine, introducând alfabetul chirilic și
slavona, ca reacție la ideea împăcării cu
Biserica Romei. „Dar când mitropolitul
moldovean a trecut, la acest sinod [...]
de partea papistașilor , atunci urmașul
său, cu numele Theoctist — diacon al lui
Marcu din Efes, bulgar de neam, ca să
stârpească aluatul papistașilor din
biserica moldovenească și să taie celor
tineri prilejul de a citi vicleșugurile
papistașilor — l-a sfătuit pe Alexandru
cel Bun[14] să izgonească din țară nu
numai pe oamenii de altă lege, ci și
literele latinești și să pună în locul lor pe
cele slavonești .”[15]
Scrierea cu alfabetul chirilic a fost în uz
pe teritoriul României de astăzi până în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Nu trebuie să se facă nicio confuzie
între alfabetul chirilic român și alfabetul
chirilic moldovenesc, care era folosit în
Republica Sovietică Socialistă
Autonomă Moldovenească (RASSM)
începând cu anii 1920 și, ulterior, în
Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM) și, în
continuare, în Transnistria. Acesta este
de fapt o adaptare a alfabetului chirilic
rusesc. Una dintre primele publicații
tipărite cu acest alfabet a fost Plugarul
Roșu / Plugarul Roș
Tranziția la alfabetul latin al
limbii române
Prima tipăritură în limba română cu
alfabet latin este Codicele Todorescu,
care este o Carte de cântece, din anii
1570-1573. Biserica Română Unită cu
Roma a pus în circulație pe scară largă
în secolul al XVIII-lea cărți în limba
română cu alfabet latin, între acestea
numărându-se Cartea de rogacioni
editată de Samuil Micu la Viena în anul
1779. În Transilvania generalizarea
scrierii cu litere latine a avut loc în
secolul al XIX-lea. În Țara Românească
și în Moldova, trecerea de la alfabetul
chirilic la alfabetul latin s-a realizat
treptat, pe la mijlocul secolului al XIX-
lea, prin alfabetul de tranziție.
Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic
cu cel latin a fost decretată în 1862 de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Note
1. ^ Â se folosește doar în interiorul
cuvintelor, niciodată la începutul
cuvintelor ori la sfârșitul acestora.
2. ^ Denumirea ha este ieșită din uz;
Vd. DOOM3, p. 42, nota 3.
3. ^ Folosit la inițiala și la finale
cuvintelor, iar în interiorul cuvintelor
doar în anumite condiții; Vd.
DOOM3, p. 42, nota 4.
4. ^ Vd. DOOM3, p.42.
5. ^ Singura pronunțare admisă! Vd.
DOOM2, p. XXVII
6. ^ Pronunțarea [chiu] este
nerecomandabilă. Vd. DOOM2, p.
XXVII, nota 14.
7. ^ Vd. DOOM3, p. 42.
8. ^ Hotărîre pentru aprobarea noilor
norme ortografice ale limbii romîne,
București, 16 septembrie 1953, in:
Mic Dicționar Ortografic, pp. 3-4.
9. ^ Ion Bogdan Lefter (2001). „Limba
romana speculata politic” (https://w
ww.observatorcultural.ro/articol/lim
ba-romana-speculata-politic/) .
10. ^ Acozmei, Constantin, ed. (2018).
100 de ani de grafie românească.
ISBN 978-606-94358-1-6.
11. ^ Elis Râpeanu (2018). „Cum a fost
votată, în cadrul academiei române,
revenirea la scrierea cu â și î” (http
s://uzp.org.ro/3972/cum-a-fost-vot
ata-in-cadrul-academiei-romine-re
venirea-la-scrierea-cu-a-si-i/) .
12. ^ Alfabet fonetic Român (http://stas
on.org/TULARC/languages/phoneti
c-alphabets/20-Romanian-Phoneti
c-Alphabets.html)
13. ^ Milan Șesan, Introducerea limbii
române în Biserică, In: Mitropolia
Ardealului, mai-august, 1957, Sibiu,
pp.818-830.
14. ^ ab Este o confuzie: în realitate
este vorba domnitorul Alexăndrel,
care a domnit în anii: 1449, 1452-
1454, 1455; Alexandru cel Bun
decedase în 1432, cu circa 7 ani
înaintea Conciliului de la Florența.
15. ^ Dimitrie Cantemir, Descrierea
Moldovei, traducere de Petre
Pandrea, Editura Minerva,
București, 1981, p. 257.
Bibliografie
Academia Republicii Populare
Romîne, Institutul de Lingvistică din
București, Mic Dicționar Ortografic,
Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, Ediția a II-a, 1954
Academia Republicii Populare
Romîne, Institutul de Lingvistică din
București, Îndreptar ortografic,
ortoepic și de punctuație, Editura
Academiei Republicii Populare Romîne ,
1960
Academia Republicii Socialiste
România, Institutul de Lingvistică al
Universității din București, Dicționarul
ortografic, ortoepic și morfologic al
(DOOM), Editura
limbii române
Academiei Republicii Socialiste
România, 1982
Dicționarul explicativ al limbii române
(DEX), 1998
Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al.
Rosetti”, Dicționarul ortografic,
ortoepic și morfologic al limbii române
(DOOM2), Ediția a II-a revăzută și
adăugită - Univers Enciclopedic,
București, 2005
Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru
Rosetti”, Dicționarul ortografic,
 ortoepic și morfologic al limbii române ,
Ediția a III-a revăzută și adăugită,
Coordonatoare: Ioana Vintilă-
Rădulescu, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2021. ISBN 978-
606-704-935-0.
Vezi și
Ortografia limbii române
Alfabetul chirilic român
Alfabetul Braille în limba română

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Alfabetul_limbii_române&oldid=15743052
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15
iunie 2023, ora 09:12. •
Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 4.0 ,
exceptând cazurile în care se specifică altfel.