Alfabetul limbii române 

este totalitatea literelor folosite pentru scrierea limbii române. În prezent

conține 31 de litere și folosește cele 26 de caractere ale alfabetului latin la care se adaugă o serie de
5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice:

Literă Nume Liter Literă Nume

Nume
ă

A, a a Ș, ș șe / șî
Î, î î / î din i

Ă, ă ă T, t te / tî
J, j je / jî

Â, â î / î din a Ț, ț țe / țî
K, k ca / capa

B, b be / bî U, u u
L, l el / le / lî

C, c ce / cî V, v ve / vî
M, m em / me / mî

D, d de / dî W, w dublu ve / dublu vî
N, n en / ne / nî

E, e e X, x ics
O, o o

F, f ef / fe / fî Y, y igrec / i grec
P, p pe / pî

G, g ge / ghe / gî Z, z ze / zet / zed / zî

Q, q kü [2]/ chiu[3]

H, h haș / ha[1] / hî
R, r er / re / rî

I, i i
S, s es / se / sî

Toate literele sunt perechi: literă mare (majusculă sau capitală) și literă mică (minusculă sau de
rând).
Cele cinci litere cu diacritice: Ăă, Ââ, Îî, Șș, Țț - reiau câte o literă de bază, de care se deosebesc
prin prezența deasupra sau dedesubt a trei semne diacritice: căciula ( ˘ ), circumflexul ( ˆ )
și virgulița ( , ). Și punctul suprapus de la i și j este un semn diacritic, dar el nu are rol distinctiv în
limba română, unde i și j nu se opun literelor cu aceeași formă, dar fără punct.
  Căciula ˘ (breve sau semnul scurtimii folosit în transcrierea fonetică) este plasată
deasupra lui a: Ăă.
 Circumflexul ˆ este plasat deasupra lui a și i: Ââ, Îî.
 Virgula sau virgulița, este plasată sub s și t: Șș și Țț (nu sedila, care se folosește sub c,
de exemplu în catalană, portugheză și franceză: Çç, sau sub s, în azeră, în turcă,
în turkmenă: Șș. Conform standardului ISO 8859-2, folosit pentru scrierea în mediile
electronice, ș, spre deosebire de ț, apare în mod greșit cu sedilă).
Confuzia legată de sedilă este legată de însuși modul în care este definită sedila:
sedílă, sedile, s.f. Semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub unele consoane
pentru a le da valoarea altui sunet. - Din fr. cédille. (Dicționarul explicativ al limbii
române (DEX) 1998).
Semnele diacritice se notează în limba română și la literele mari, însă punctul suprapus nu se
notează la I și J mari. În scrierea de mână, frecvent, semnul diacritic nu se notează nici la j mic.
Această regulă nu este respectată în unele abrevieri, care, din această cauză, se citesc cu
unele deosebiri față de numele întreg.
Trebuie însă reținut că literele mari corespunzătoare lui ă, â, î, ș, ț se scriu și ele cu semnele
diacritice caracteristice: Ă, Â, Î, Ș, Ț.
Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în împrumuturi, în numele proprii străine și în formații bazate
pe ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane, scrise după model străin.
De aceea aceste litere nu erau incluse, mai demult, în alfabetul modern al limbii române. w și y
în poziție finală de cuvânt sunt încă percepute ca străine limbii române, de aceea la cuvintele cu
aceste finale, articolul și desinențele se leagă prin cratimă.
Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada ultimă, cu un
alfabet de tranziție.
În aceste condiții, dacă inițial se foloseau 43 de litere și alte semne grafice, alfabetul chirilic
adaptat a fost redus la 33 de litere în gramatica lui Ienăchiță Văcărescu (1787), apoi la 28 de
litere în gramatica lui Ion Heliade-Rădulescu (1828), pentru ca în 1835 să nu mai aibă decât 27
de litere.
În perioada în care s-a folosit alfabetul chirilic pentru scriere, limba română s-a adaptat astfel
încât să cuprindă cât mai multe litere ale acelui alfabet datorită faptului că există o legătură
foarte strânsă între limbă și sistemul de scriere folosit. După ce s-a renunțat la alfabetul chirilic,
limba română încă era adaptată scrierii cu alfabetul chirilic, așa că în locul unor litere chirilice au
apărut niște diacritice pentru niște litere ale alfabetului latin, ele fiind:

Literele din alfabetul Literele latine cu diacritice în care au fost Notația

chirilic transformate fonetică

Цц Țț [ts] > [s]

Шш Șș [ʃ]

Ѫѫ, Ꙟꙟ Îî/Ââ [ɨ]

În lucrarea Ortografia românească, din 1912, August Scriban a propus reintroducerea
semnelor ŭ și ĭ.
În urma reformei din 1953[4], după înlocuirea generală a literei â cu î și eliminarea literei â din
alfabetul modern al limbii române, au rămas 27 de litere. Acestea nu includeau literele q, w și y.
În 1964 s-a consfințit, practic, reincluderea literei â în alfabetul modern al limbii române, folosită
însă exclusiv pentru notarea cuvintelor având rădăcina român, precum și a numelor proprii, în
funcție de dorința purtătorilor lor.
În 1982 s-a consfințit prin publicarea Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române (DOOM), includerea literelor q, w, y.
Astfel, alfabetul modern al limbii române a ajuns să aibă 31 de litere. În continuare, însă, literele
q, w și y își păstrează caracterul de litere „aparte”, fiind folosite numai în cuvinte și nume proprii
străine.
În 1993, Academia Română a stabilit revenirea la scrierea generalizată cu â în grafia limbii
române, în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948.
Fiind vorba de o decizie care urmărea, probabil, simplificarea aplicării noilor reguli, ea a fost
privită ca având natură politică,[5] fiind contestată de numeroși lingviști.[6][7] În condițiile în care
scrierea cu â a fost considerată dintotdeauna o componentă a originii latine a limbii române,
modificarea din 1993 a urmărit ruperea de normele impuse în urma sovietizării de după 1945,
precum și de cele adoptate în timpul regimului comunist de dinainte de 1990.
Dorința de ușurare a aplicării noilor norme a fost cel puțin neinspirată, utilizarea lui â în locul
lui î nefiind justificată în numeroase cazuri particulare. Acesta a fost și motivul contestării de
către lingviști și de către o parte a populației, care, din spirit de frondă, au refuzat folosirea noii
norme, scriind în continuare cu î. În plus, caracterul generalizant al noii norme a bulversat multe
minți, ajungându-se la construcții hilare de genul ânchis sau capântortură, ultimul apărut chiar în
ediția DEX-ului din 1996.

Cuprins

 1Legătura dintre pronunție și scriere

 2Alfabetul fonetic
 3Alfabetul chirilic al limbii române
 4Tranziția la alfabetul latin al limbii române
 5Note
 6Bibliografie
 7Vezi și

Legătura dintre pronunție și scriere[modificare | modificare sursă]

Scrierea limbii române este în mare măsură o scriere fonetică, asociind fiecărui fonem câte o
literă. Există excepții de la această regulă, dar, prin comparație cu limbi la care scrierea
cuvintelor este determinată predominant etimologic, citirea textelor în limba română se învață
relativ ușor.

Alfabetul fonetic[modificare | modificare sursă]

Pentru situațiile când transmiterea unui text trebuie făcută literă cu literă (de exemplu în
comunicații telefonice) se folosește o serie de cuvinte a căror inițială este litera care trebuie
transmisă, în mod similar cu Alfabetul fonetic NATO:[8]

A – Ana
J – Jiu S – Sandu
B – Barbu
K – Kilogram T – Tudor
C – Constantin
L – Lazăr U – Udrea
D – Dumitru
M – Maria V – Vasile
E – Elena
N – Nicolae W – dublu V
F – Florea
O – Olga X – Xenia
G – Gheorghe
P – Petre Y – I grec
H–
Q – chiu Z – zahăr
Haralambie
R – Radu
I – Ion

Alfabetul chirilic al limbii române[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Alfabetul chirilic român.

Rugăciunea "Tatăl nostru" în limba română cu alfabet chirilic

Alfabetul chirilic român a fost utilizat pentru scrierea limbii române, începând de prin secolul al
XIV-lea, fiind o adaptare a alfabetului chirilic clasic. Cel mai vechi document păstrat sub formă
originală și scris cu caractere chirilice datează din 1392.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, susține ideea, pertinentă de altfel, că moldovenii au
scris cu litere latine, potrivit tradiției, până după Conciliul de la Florența (1439). Se cunoaște
faptul că mitropolitul Damian, întâistătător al Mitropoliei Moldovei, între 1437-1447, a participat,
împreună cu vicarul său, protopopul Constantin, la Conciliul de la Ferarra-Florența, ale cărui
decizii le-a semnat, devenind primul ierarh din Țările Române care s-a unit cu Biserica Romei.
Urmașul său în scaunul mitropolitan, Ioachim, a fost de asemenea unit,[9] însă a fost alungat din
Moldova de adversarii împăcării cu Biserica Romei, din gruparea aflată în jurul viitorului
mitropolit Teoctist, care apoi i-a luat locul. Schimbarea de direcție s-a produs în anul 1453,
după căderea Constantinopolului.
Cantemir afirmă că Alexandru cel Bun[10] ar fi poruncit arderea tuturor textelor scrise până atunci
cu caractere latine, introducând alfabetul chirilic și slavona, ca reacție la ideea împăcării cu
Biserica Romei. „Dar când mitropolitul moldovean a trecut, la acest sinod [...] de partea
papistașilor , atunci urmașul său, cu numele Theoctist — diacon al lui Marcu din Efes, bulgar de
neam, ca să stârpească aluatul papistașilor din biserica moldovenească și să taie celor tineri
prilejul de a citi vicleșugurile papistașilor — l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun[10] să izgonească din
țară nu numai pe oamenii de altă lege, ci și literele latinești și să pună în locul lor pe cele
slavonești.”[11]
Scrierea cu alfabetul chirilic a fost în uz pe teritoriul României de astăzi până în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea.
Nu trebuie să se facă nicio confuzie între alfabetul chirilic român și alfabetul chirilic
moldovenesc, care era folosit în Republica Sovietică Socialistă Autonomă
Moldovenească (RASSM) începând cu anii 1920 și, ulterior, în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM) și, în continuare, în Transnistria. Acesta este de fapt o adaptare
a alfabetului chirilic rusesc. Una dintre primele publicații tipărite cu acest alfabet a fost Plugarul
Roșu / Plugarul Roș