În decursul creșterii, însușirea și dezvoltarea limbajului presupun un efort îndelungat. Acest
fapt se întâmplă spontan, de cele mai multe ori, prin relațiile cu cei din jur, datorită tendinței de a verbaliza, mai ales prin joc, ca acțiune predominantă la început de viață. Alături de aceste acțiuni spontane, apar treptat și activitățile cu scop educativ. Pe lângă particularităţile fireşti, în dezvoltarea vorbirii preşcolarilor pot să apară unele tulburări de vorbire, care au tendinţa să se stabilizeze sau chiar să se agraveze. Aceste tulburări se numesc defecte de vorbire şi ele pot apărea, în principal, din cauza unor deprinderi greşite de vorbire, cauzate sau susţinute de o educaţie lacunară sau incompetentă, dar şi din cauza unor particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor şi ale analizatorului auditiv de care depinde pronunţia corectă.
Identificarea timpurie a copiilor cu tulburări de limbaj este extrem de importantă, deoarece
orice intervenție corectiv-recuperatorie necesită cu atât mai mult efort și timp, cu cât prezentarea la logoped se amână pentru o perioadă mai lungă. Nu trebuie să trecem nici în extrema cealaltă și să vedem la prima mică greșeală de pronunție o tulburare de limbaj, mai ales în perioada de schimbare a dentiției. Este, de asemenea, hazardat să etichetăm drept bâlbâială orice nesiguranță verbală a copilului, mai ales când acesta fie dorește să spună mai multe decât reușește să formuleze oral, fie are trac în situația de comunicare respectivă. Însă atunci când tulburarea de limbaj persistă, este indicat să se apeleze la un logoped, în vederea efectuării unui control de specialitate.
Sunt evidente complexele de inferioritate pe care le provoacă deficienţele de vorbire la copiii
de vârstă preşcolară. La acestea se asociază tendinţa de izolare, de îndepărtare de ceilalţi copii, frica de a vorbi în public, de teamă să nu se facă de râs, evitarea pronunţării cuvintelor cu o structură fonetică mai dificilă şi apoi, treptat, întârzierea în ritmul general de dezvoltare a vorbirii. Aceştia sunt copiii, a căror tulburare nu a depăşit limita normalului; la ceilalţi are loc o alterare evidentă a evoluţiei întregii personalităţi. Depistarea timpurie a tulburărilor de vorbire şi aplicarea unor măsuri corespunzătoare contribuie la înlăturarea cu succes a acestora sau, în cel mai rău caz, la ameliorarea lor considerabilă.
În concluzie, se consideră oportună aprofundarea metodelor de recuperarare a tulburărilor de