TULBURARI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA PREȘCOLARI

Grădiniţa Rază de Soare Târgovişte

Prof înv preşcolar – Antonescu Graţiela Elena

« A articula clar și a pronunța exact este un semn de bună creștere, și pentru dascăl o
calitate profesională » (Robert Dottrens).

Însușirea și dezvoltarea limbajului presupun un efort îndelungat. Acest fapt se

întâmplă spontan de cele mai multe ori prin relațiile cu cei din jur datorită tendinței
de a verbaliza, mai ales prin joc ca acțiune predominantă la început de viață. Pe
langă aceste acțiuni spontane, apar treptat și activitățile cu scop educativ (ascultarea
și reproducerea de povestiri, citirea imaginilor, educația primită în gradinițe).

Pe lângă particularităţile fireşti, în dezvoltarea vorbirii preşcolarilor şi

şcolarilor mici pot să apară unele tulburări de vorbire care au tendinţa să se
stabilizeze sau chiar să se agraveze. Aceste tulburări se numesc defecte de vorbire şi
ele pot apărea, în principal, datorită unor deprinderi greşite de vorbire cauzate sau
susţinute de o educaţie lacunară sau incompetentă, dar şi datorită unor particularităţi
ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor şi analizatorului auditiv de care
depinde pronunţia corectă.

La început, vorbirea copilului se formează și se dezvoltă pe baza unor activități

nesistematice, începand ca odata cu perioada preșcolară să fie mai solicitat de
diferite sarcini și acțiuni organizate, cărora trebuie să le răspundă într-un mod
organizat, prin intermediul unei exprimări din ce in ce mai coerentă, prin cuvinte,
propoziții și fraze.

“Copilul învată exprimarea cuvintelor prin imitație și prin joc. Ulterior, la

formarea propozițiilor se respect regulile gramaticale, pe baza așa-numitului “simț al
limbii” care este diferit de la un cuvânt la altul și influențează evoluția și învățarea
limbajului.” (E. Verza, 2003) Un număr tot mai mare de copii întâmpină dificultăți
sau întârzie să prezinte acest “simț al limbii”. Lipsa de stimulare prin intermediul
poveștilor, precum și substituirea lor cu variante video ale poveștilor clasice dublate
de traduceri neadaptate limbii române oferă modele verbale deficitare.

La preșcolari se pot manifesta tulburări de vorbire ca mutismul elective, afonia

(vorbirea șoptită), disatria, logonevroza, bâlbâiala.
 Printre tulburările de vorbire cel mai des întâlnite la preșcolari, amintim
dislaliile sub forma rotacismului și sigmatismului. Se mai întâlnesc și tahilalia și
bradilalia.

Cele mai frecvente tulburări de limbaj sunt reprezentate de tulburările de

pronunție, și anume, dislaliile, care se manifestă prin deformarea, substituirea,
omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea reprodusă.

Se întâlnesc dislalii fiziologice şi dislalii patologice, revenindu-ne sarcina de a

ne ocupa mai ales de prima formă. Deosebirile între cele două deficienţe se referă la
cauzele care le-au declanşat, la posibilităţile de înlăturare.

Ea poate să afecteze unele sunete izolate, îndeosebi acelea care se pronunţă mai
târziu în evoluţia copilului, în cazul acesta este vorba de o dislalie simplă. Ea poate
să cuprindă mai multe sunete sau chiar majoritatea sunetelor, aceasta fiind denumită
dislalie polimorfa.

Consoanele care prezintă frecvenţa cea mai mare în tulburările de vorbire sunt:
s, j, r, g, c, t, s, z. Tipurile de deformare mai des întâlnite sunt sigmatismul
(finterdental, dental şi palatal), parasigmatismul (alterarea sunetelor s, z, ş, j, t, c) şi
rotacismul (mono sau polivibrant). In afară de aceste deformări, se semnalează
betacismul (b, p), capacismul (c), deltacismul (d, t), fitacismul (f, v), gamacismul (g,
h), lambdacismul (l), mutacismul (n, m).

Apariţia acestor deficienţe se explică în cele mai multe cazuri prin

particularităţile de dezvoltare ale aparatului fonator: lipsa de antrenare a
musculaturii fonatorii, a mişcărilor limbii, buzelor, maxilarelor. Trăsătura
caracteristică o constituie poziţia deplasată a limbii faţa de locul corect de articulare.

Pentru ca grădiniţa să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea

greşelilor de vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în
prealabil, aşa cum se manifestă ele la copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.
Această cunoaştere trebuie să se realizeze încă din primele săptămâni, atât de
grădiniţă, cât şi de şcoală (pe baza fişei psiho-pedagogice întocmite de educatoare),
pentru ca pe baza datelor obţinute să se poată lua măsurile, mijloacele de corectare,
tratamentul adecvat. Tratamentul tulburarilor de voce se face direct sub indrumarea
specialiștilor ( medici, logopezi).

Bibliografie

1. ,,Curriculum pentru învăţământul preşcolar,, (2009) , București;

2. Laura Hărdălău, Loredana Bejan, ,,Învăț să vorbesc corect și să fiu mai

înțelept, Editura Primus, Oradea 2013.