Disciplină: Introducere în Capitol: Domeniul practicii

logopedie logopedice

Secvență: Domeniul practicii logopedice

(120’ teorie, 240’ practică)

I. Cuprinsul secvenței
1. Delimitări terminologice
2. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni anatomo-fiziologice și
neurofiziologice
3. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni din sfera psihologie dezvoltării și a
psihologiei limbajului
4. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni lingvistice
5. Domeniul practicii logopedice-clasificarea tulburărilor de limbaj
6. Domeniul practicii logopedice- Tipologia tulburărilor pe care terapeuții
limbajului le pot aborda conform CPLOL (2016)
7. Evaluare
8. Bibliografie
II. Obiectivele secvenței
 Delimitarea terminologică a conceptului ”logopedie”.
 Delimitarea domeniului practicii logopedice din punct de vedere neuro-
fiziologic, psihologic, lingvistic.
 Delimitarea principalelor taxonomii privind tulburările de limbaj și
comunicare.
III. Cuvinte cheie
logopedie, terapia limbajului, comunicare, aparatul fono-articulator, senzorial,
motor

14
 Domeniul practicii logopedice

1. Delimitări terminologice

Logopedia este știința care se ocupă de studiul limbajului și

al tulburărilor de limbaj. Termenul logopedie provine din
cuvintele grecești „logos” și „paideia”, cuvinte care traduse
ad literam înseamnă „învățarea/educarea cuvântului”. Cu
Calculaţi
alte cuvinte, logopedia se prefigurează drept știința care studiază și
facilitează achiziția cuvântului. Prin cuvânt, se înțelege limbaj și
comunicare.
Calculaţi
Termenul logopedie este mai răspândit în țările francofone (în Franța
un termen echivalent logopediei este și cel de ortofonie, prin acest termen
subliniindu-se asocierea practicii logopedice, cu practica audiologică),
țările anglofone utilizând cu precădere termenul de terapia limbajului,
termen provenit din sintagma „speech therapy”.
Pentru termenul „speech therapy”, Bodea Hațegan (2016) propune
varianta din limba română sub forma sintagmei terapia tulburărilor de
limbaj și comunicare, înglobând astfel la nivelul practicii logopedice atât
clasicele tulburări, anume tulburările de limbaj, cât și tulburările mai noi
care constituie domeniul practicii logopediei contemporane, anume
tulburările de băut, mâncat și înghițit.
Rezumând, domeniul practicii terapiei limbajului se poate delimita pe
două mari coordonate:

15
 Fig. 1. Domeniul practicii terapiei limbajului (Netques, 2013)

În țările în care logopedia ca și specializare universitară nivel licență

și masterat se studiază în cadrul facultății de medicină, iar nu în cazul
facultății de psihologie și/sau științe ale educației, termenul care
delimitează conceptual domeniul este cel al patologiei limbajului (termenul
echivalent în limba engleză este „speech-language pathology”).
Diferența dintre terapia limbajului și patologia limbajului se
stabilește în termeni paradigmatici. Astfel, dacă conceptul de terapia
limbajului poate fi subsumat modelului paradigmatic care focalizează
asupra faptului că demersul de intervenție și abordare este unul
terapeutic, conceptul de patologia limbajului se subsumează modelului
paradigmatic medical în care accentul cade asupra faptului că domeniul
practicii este cel al patologiilor limbajului.
American Speech Hearing-Language Association-ASHA (2014)
delimiteză scopul practicii patologiei limbajului, detaliind standardele
educaționale și profilul competențelor pe care un specialist trebuie să le
demonstreze în vederea obținerii dreptului de a practica în domeniul
patologiilor limbajului.
Pentru a asigura o perspectivă dihotomică mai clară asupra
termenilor de terapia limbajului și patologia limbajului, sublinem faptul că
diferențele sunt date, mai ales de background-ul educațional al
specialistului, dacă formarea s-a realizat în domeniul educațional și
psihologic (în cadrul Facultăților de Psihologie și Științe ale Educației)
atunci încadrarea profesională se realizează prin termenul de terapia

16
limbajului. În schimb, dacă formarea s-a realizat în cadrul domeniului
medical (în cadrul Facultății de Medicină), atunci termenul utilizat este cel
al patologiei limbajului.
Este evident faptul că utilizarea celor doi termeni suscită
controverse. Astfel, dacă domeniul practicii patologiei limbajului
accentuează doar asupra tablourilor patologice ce conduc la tulburări de
limbaj (ex. patologia corzilor vocale, patologia respiratorie, patologia
tractului nazal etc.), nu ar include și aspectele cognitive (atenție,
memorie, funcții executive) ale limbajului, dar nici aspectele sociale ale
limbajului (inițierea, menținerea, încheierea unei conversații, adaptarea
conținuturilor conversației la nevoile interlocutorului etc.) (ASHA, 2014).
În aceste condiții considerăm că diferențele dintre cei trei termeni care pot
desemna domeniul practicii sunt mai degrabă de natură culturală și uzanța
este ceea ce a fixat, încetățenit unul sau celălalt dintre termeni, dincolo de
aspectele teoretice și coordonatele practice prin care se delimitează
conceptual domeniul.
Conform comisiei de Terminologie din cadrul CPLOL (Comité Permanent
de Liaison des Orthophonistes-Logopèdes de l’UE-Comitetul permanant și
de Legătură a Ortofoniștilor și Logopezilor din Europa), terapia limbajului
este:
 atât un domeniul științific, cât și unul profesional bine conturat.
Ca știință terapia limbajului se află la intersecția dintre medicină,
psihologie, lingvistică, sociologie și educație.
 profesia care evaluează, diagnostichează și oferă demersuri de
intervenție pentru tulburările de limbaj și comunicare, precum și
pentru tulburările de înghițire. Aceste tulburări pot avea cauze
diferite, pot fi dobândite sau înnăscute și pot să se manifesta pe
întreaga perioadă a vieții, din perioada micii copilării, până la
vârsta senectuții.
 profesia prin care se asigură prevenție, consiliere, educație și
cercetare în domeniul tulburărilor de limbaj și înghițire.

17
 În practica din țara noastră termenul consacrat este cel de logopedie,
un termen clasic, pe care încercăm să îl înlocuim cu unul mai
modern, mai actual cum este cel de terapia tulburărilor de limbaj și
comunicare (Bodea Hațegan, 2016).

Parcurgeți și fișați capitolul 1 din volumul Logopedia. Terapia

tulburărilor de limbaj-structuri deschise (autor Bodea Hațegan,
2016), arătând aspectele istorice care marchează domeniul practicii
logopedice și îndreptățesc utilizarea termenului de terapia tulburărilor
de limbaj și comunicare în defavoarea celui de logopedie.

2. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni

anatomo-fiziologice și neurofiziologice

Citire

Citire
Din punct de vedere anatomo-fiziologic limbajul se află la conjuncția
a două dimensiuni:
Calculaţi

Fig. 2. Dimensiunile anatomo-fiziologice ale limbajului

Ambele componente sunt construite din elemente periferice și

centrale.

18
2.1 Mecanismul motor de producere a limbajului

La nivel periferic componenta motorie a limbajului delimitează

aparatul fono-articulator. Acesta este compus din (Anca, 2007, Bodea
Hațegan, 2016):
 Plămâni,
cavități sublaringale
 Bronhii,
 Trahee,
 Laringe,
 Faringe cavități supralaringale
 Cavitate bucală,
 Cavitate nazală

Mecanismul de producere a limbajului, la nivelul componentei motorii

implică expulzarea aerului din plămâni, în procesul de expir, traversarea
undei de aer expulzat a bronhiilor și a traheei până la nivelul laringelui. În
laringe, dacă sunetele pronunțate sunt surde, corzile vocale se află în
poziție de repaos, îndepărtate, permițând trecerea liberă a undei de aer
expirator, epiglota se îndepărtează, aerul ajungând să străbată cavitatea
faringiană care are rol rezonator și îi conferă undei de aer un suflu
specific. Dacă sunetele pronunțate sunt sonore, corzile vocale se află în
poziție apropiată, aerul expulzat din plămâni se ciocnește de ele
producând vibrația acestora. Odată cu vibrarea corzilor vocale aerul este
tasat spre faringe. După parcurgerea cavității faringiene aerul ajunge la
nivelul cavității bucale unde trecerea acestuia prin cavitatea nazală poate
fi blocată (dacă sunetele ce urmează să fie pronunțate sunt orale, adică la
producerea lor nu participă cavitatea nazală). Blocarea trecerii aerului prin
cavitatea nazală se realizează prin ridicarea vălului palatin (a palatului
moale, mușchiul care atunci când se află în poziție ridicată acoperă orificiul
buco-nazal, orificiu prin care se stabilește comunicarea între cavitatea
orală și cea nazală). Dacă sunetele ce urmează să fie pronunțate sunt

19
nazale, orificiul buco-nazal este neacoperit, vălul palatin rămânând în
poziția de repaos, anume poziția coborâtă.
La nivelul cavității bucale aerul expulzat din plămâni este modelat în
funcție de mișcările organelor articulatorii active:

Fig. 3 Organele articulatorii de la nivelul cavității bucale

Musculatura facială are și ea un rol important din punctul de vedere al

mecanismului motor care susține producerea limbajului.
Componenta motorie periferică implicată în producerea limbajului este
coordonată de componenta motorie centrală, componentă poziționată la
nivelul ariei Broca (la nivelul lobului frontal, ariile 44 şi 45 după
Brodmann).
De reţinut!

Webb şi Adler (2008) punctează câteva repere istorice cu privire la aspectele de

neurofiziologia limbajului. Astfel, autorii notează:
 Pierre Paul Broca (1824-1880) a demonstrat în anul 1861, pe baza studiului pe
care l-a condus pe doi pacienţi, că există o relație între tulburările acestora de
limbaj și o anumită zonă cerebrală. Pornind de la acest studiu, zona cerebrală
identificată ca fiind relaționată cu tulburările motorii de limbaj poartă numele de
zona Broca.
 Carl Wernicke (1848-1905) în 1874 a identificat o altă zonă cerebrală ca fiind
relaționată cu tulburări de limbaj, dar tulburări de natură senzorială. Asfel că zona
20
cerebrală pe care acesta a identificat-o îi poartă numele, fiind denumită aria
Wernicke.
2.2 Mecanismul senzorial al limbajului

Analizatorul verbo-auditiv este cel care asigură baza anatomo-

fiziologică a receptării limbajului. Achiziția limbajului este un proces
developmental, un proces care presupune modelarea acțiunii motorii pe
baza feed-back-ului auditiv pe care copilul îl primește de la cei din jur. Prin
urmare, componenta receptivă se constituie în cealaltă dimensiune
importantă a procesului de producere a limbajului.
Analizatorul verbo-autiv la nivel periferic este constituit din cele trei
compartimente ale urechii (Anca, 2012, Bodea Hațegan, 2013, 2016):
 urechea externă (rolul acesteia este acela de a prelua undele sonore
din mediu și de a le canaliza înspre celelalte componente ale urechii.
Pentru a facilita această captare a undelor sonore urechea externă
are câteva pliuri care au rolul de a colecta și sistematiza stimulul
sonor, conducând-ul spre canalul auditiv, până la membrana
timpanică, care odată lovită de unda de aer începe să vibreze. Prin
vibrațiile membranei timpanice stimului sonor este transmis mai
departe oscioarelor localizate în urechea medie);
 urechea medie (rolul acesteia este de a prelua stimulul sonor
transmis de membrana timpanică sub formă de vibrații și de a crea
o pârghie între cele trei oscioare de la nivelul acesteia, anume:
ciocan, nicovală și scăriță, pârghie prin care stimulul sonor este
transmis mai departe ferestrei ovale, aceasta fiind formațiunea care
delimitează urechea medie de cea internă. Întrucât există o
diferență semnificativă între suprafața membranei timpanice și
suprafața membranei ferestrei ovale, cea din urmă fiind de 10 ori
mai mică, unda de aer transmis de lanțul de oscrioare se amplifică
în așa fel încât să aibă capacitatea să pună în mișcare lichidele din
urechea internă-perilimba și endolimfa, Păcurar, 2006);
 urechea internă (rolul acesteia este de a prelua stimulul sonor sub
formă de lucru mecanic, de a-l transforma în potențial de acțiune și
apoi în impuls nervos, la nivelul melcului cochlear și al organului lui

21
 Corti. Impulsul nervos este preluat de protoneuronul nervului auditiv
și transmis ariei auditiv primare, aria Wernike (41, 42 și 22 după
Brodmann), în vederea conferirii de semnificație stimului sonor și de
a angrena mecanismul de punere în lucru a efectorilor periferice
pentru a formula un răspuns. Efectorii periferici sunt cei care asigură
formularea out-putului verbal motor corect, ca urmarea procesării
corecte a input-ului auditiv.).

De reţinut!

Se poate nota caracterul ciclic al întregului proces de receptare și

producere de limbaj, ceea ce înseamnă că integritatea ambelor
dimensiuni anatomo-fiziologice este urmărită în demersul de evaluare
logopedică, de integritatea ambelor fiind dependentă corecta
achiziționare a limbajului.

Parcurgeți și fișați capitolul 2 din volumul Logopedia.

Terapia tulburărilor de limbaj- structuri deschise (autor
Bodea Hațegan, 2016), în vederea reamintirii
principalelor repere anatomo-fiziologice și
neurofiziologice pentru receptarea și producerea
limbajului.

22
3. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni din sfera
psihologiei dezvoltării și a psihologiei limbajului

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării și al psihologiei

limbajului focalizarea logopediei se constituie în:
 Identificarea abaterilor de la norma de achiziție a limbajului,
pe intervale de vârstă;
 Identificarea factorilor care contribuie la înregistrarea
abaterilor de la norma de achiziție a limbajului;
 Delimitarea unor strategii terapeutice care să faciliteze
achiziția funcțională a limbajului.
Având în vedere aceste aspecte se aduce în discuție problematica
cea mai spinoasă din domeniul logopedic, anume la ce vârstă-reper ar
trebui aparținătorul copilului să își facă probleme în legătură cu achiziția
limbajului de către copil și să apeleze la un logoped.
Din acest punct de vedere, putem evidenția faptul că vârsta cea mai
sensibilă pentru achiziția limbajului este intervalul 2-3 ani, iar înainte de
acest intervalul achiziția limbajului ar trebui, de asemenea, cu rigurozitate
monitorizată. În cele ce urmeză se va realiza o succintă delimitare a
principalelor achiziții pe care copilul ar trebui să le aibă, la nivelul
producției verbale, pentru a nu ridica suspiciune:

0-6 luni
 Copilul prezintă reflexul de supt, de căutare, de înghițire și nu
sunt semne de suferință neurologică;
 Copilul emite un inventar larg de sunete biologice;
 Apar primele intenții de comunicare atunci când copilul își
semnalizează comportamental neoile (ex. plânge când îi este
foame);
 În jurul vârstei de 6 luni apare lalația (gânguritul).

23
6-12 luni
 Anumite reflexe se transformă în comportamente voluntare (de
ex. reflexul de supt se transformă în comportamentul de
masticație, ceea ce permite introducerea mâncării solide în
alimentația copilului);
 Sunetele pe care copilul le poate emite se aseamănă din ce în ce
mai mult cu cele emise în mediul său înconjurător;
 Apar gesturile de recunoaștere, iar în jurul vârstei de 8 luni apare
gestul protodeclarativ, cel de indicare, ca semn al materializării
înțelegerii verbale;
 În jurul vârstei de un an copilul poate emite primele producții
verbale de tipul cuvintelor.

24
12-18 luni
 Producțiile verbale ale copilului se înmulțesc și devin din ce în ce
mai clare și mai inteligibile și pentru persoane mai puțin
familiarizate cu vorbirea copilului (utilizează aproximativ 50 de
cuvinte);
 Până la 18 luni exprimarea verbală a copilului este de tipul
holofrazei (un cuvânt este corespunzător unei întregi propoziții);
 Copilul demonstrează abilități din ce în ce mai funcționale de
comprehensiune verbală (înțelege aproximativ 250 cuvinte);
 Apar primele relații gramaticale între cuvinte (relațiile de
juxtapunere), ceea ce conduce la apariția primelor sintagme
(propoziții din doi membrii), în jurul vârstei de 18 luni-24 luni.

18-60 luni
 Abilitățile comunicaționale ale copilului se dezvoltă în salturi
calitative și cantitative, ceea de înseamnă că numărul unităților
lexicale este în progresie, la fel ca și inteligibilitatea celor
exprimate;
 Până la vârsta de 4-5 ani toate sunetele limbii române trebuie să
fie corect emise (după vârsta de 4 ani și ½ nu se mai acceptă ca
fiind fiziologigă nici măcar pronunția distorsionată a sunetului
„r”);
 Abilitățile morfo-sintactice se dezvoltă și ele, iar la vârsta de 5 ani
se consideră că scheletul structurării morfo-sintactice este
finalizat;

25
 Se realizează structurarea principalelor preachiziții ale limbajului
(schema corporală, orientarea spațio-temporală, structurile
senzorio-perceptive, lateralitatea, motricitatea grosieră și
motricitatea fină, coordonarea ochi-mână, abilitățile de procesare
cognitivă, de stocare a informației, abilitățile de focalizare a
atenției, procesările fonologice, abilitățile respiratorii) ceea ce
înseamnă că se finalizează global achiziția limbajului oral și face
posibilă achiziția limbajului scris-citit și a calculului matematic.

Fig. 4. Piramida achiziției limbajului (Roulin, 1981 apud Anca,

2009)

De reținut!

Este important de subliniat faptul că terapia

limbajului este un proces ce poate fi inițiat încă din primele zile
după naștere, perioada cea mai sensibilă pentru achiziția
limbajului fiind intervalul de vârstă 2-3 ani, ceea ce nu înseamnă
că mai târziu demersul logopedic nu poate fi eficient.
Notăm, dincolo de aceste date reper, valoarea
incontestabilă a screening-ului pentru a identifica de timpuriu
eventuale posibile deficite în structurarea limbajului, precum și a
programelor de prevenție și intervenție timpurie.
Putem concluziona subliniind faptul că vârsta-reper cea
mai importantă pentru debutul terapiei logopedice este vârsta la
care apar primele semne că achiziția limbajului nu urmează
reperele normative stabilite.
Pentru consultarea acestor repere indicăm ca principalele
26
surse bibliografice Scala integrată de dezvoltare (material
coordonat de Anca și Bodea Hațegan, 2012) și capitolul
Tulburările de limbaj și comunicare (Bodea Hațegan, 2015).
 4. Domeniul practicii logopedice-dimensiuni lingvistice

Din punct de vedere lingvistic domeniul practicii logopedice poate fi

delimitat la nivelul laturilor, componentelor limbajului, aceste elemente
constitutive fiind delimitate de paradigma structuralistă în abordarea
fenomenului de limbaj.
Prin urmare, în viziunea structuralistă limba este văzută ca un
sistem stratificat, care este compus din unități simple de bază
(fonemele), unități care se regăsesc în unitățile de rang superior
(morfemele, lexemele, sintagma și enunțul). Prin urmare, unitatea cu
gradul cel mai crescut de complexitate, enunțul, se poate construi doar
datorită relațiilor structurale dintre celelalte elemente constituente:
relații de interdependență, de dependență unilaterală, de non-
dependență, de repetare (Guțu Romalo, 1973).
Apropriind paradigma structuralistă în practica logopedică, este
evident faptul că domeniul de interes al logopedului, limbajul, devine
un domeniu unde abordarea interdisciplinară se impune.

De reținut!

Astfel, dacă în paragrafele de mai sus se subliniază

importanța cunoștințelor de natură biologică, anatomică, de natură
psihologică în abordarea limbajului, în această subdiviune se insită
asupra nevoii de cunoștințe din domeniul lingvistic, în vederea
abordării cu consistență a tulburărilor de limbaj, cunoștințe
lingvistice care la rândul lor pot fi subcategorizate în cunoștințe:
fonetice, morfologice, lexicale, sintactice sau pragmatice.

27
 Aplicațiile paradigmei structuraliste în sfera logopedică au fost
inițiate de Hațegan în (2009) prin studiul derulat în vederea elaborării
tezei de doctorat „Modalități de evaluare și dezvoltare a competenței
morfologice”. Aplicațiile au demonstrat caracterul nu numai structuralist a
demersului propus, ci și cel integrat, caracter regăsit la nivelul practicii
logopedice sub forma competenței de comunicare. Prin urmare, abordarea
logopedică pe care o propunem și prin acest suport de curs este una de
natură psiholingvistică structuralist-integrată.

Competența de comunicare este definită de Hațegan,

(2011, p. 18) astfel: „conceptul acesta a suportat
nuanţǎri diverse, prin el surprinzându-se materializarea
concepţiilor biologizante, constructiviste, cognitiviste şi
Motto
interacţioniste în studierea limbajului. Conceptul se prezintǎ sub forma
unui „concept umbrelǎ” care se revendicǎ de la o abordare multi-, pluri-,
dar şi inter- şi trans-disciplinarǎ. Competenţa de comunicare se referă la
capacitatea de a aplica şi folosi reguli gramaticale, de a formula expresii
corecte din punct de vedere gramatical şi de a le folosi corect în context
de comunicare adecvat”.

Definiția competenței de comunicare ca element central al

paradigmei structuralist-integrate pe care o propunem ca vector al
practicii logopedice surprinde caracterul interdisciplinar, caracter
multifațetat care se va constitui în constanța întregului demers de
evaluare, prevenție, diagnosticare și intervenție, în sfera tulburărilor de
limbaj și comunicare.
Abordarea structuralist-integrată pe care o propunem poate fi grafic
ilustrată în figura de mai jos, unde sunt menționate atât unitățile
constituente ale laturilor limbajului, cât și disciplinele care le studiază.
Caracterul integrator este foarte evident, unitățile de rang superior
incluzând unitățile de rang inferior (limbajul fiind un sistem de semne
integrate și integrante).

28
Fig. 5 Perspectiva structuralist-integrată asupra componentelor limbajului
și disciplinelor care le studiază

5.Domeniul practicii logopedice-clasificarea

tulburărilor de limbaj
Test

5.1 Clasificarea tulburărilor de limbaj conform DSM-5

În clasificarea tulburărilor de limbaj și comunicare, practica

internațională promovează coordonatele stabilite prin manualul asociației
psihiatrilor americani (DSM-5, 2013), mai ales în spațiul american (vezi
site-ul ASHA). În țara noastră DSM-5 (2013) are o popularitate mai
crescută în plan universitar, mai puțin în practica efectivă logopedică. Este
totuși important să menționăm direcțiile de clasificare pe care DSM-5 le
aduce în prim plan, aceste direcții asigurând logopedului debutant o
perspectivă simplificată, și în același timp, cuprinzătoare, asupra

29
tulburărilor de limbaj și comunicare. Astfel, cadrul general de clasificare pe
care DSM-5 (2013) îl propune include tulburările de limbaj și comunicare
în categoria tulburărilor neurodevelopmentale (tulburări care debutează şi
se manifestă preponderent pe perioada copilăriei, au implicaţii în plan
şcolar şi social și au o bază biologică).
Alături de tulburările de limbaj şi comunicare,
• deficitul de atenţie cu hiperactivitate (ADHD),
• tulburările din spectrul autist,
• dizabilitatea motorie,
• dizabilitatea intelectuală;
• dificultăţile specifice de învăţare
sunt celelalte categorii diagnostice reorganizate prin DSM-5 (2013).
Potrivit DSM-5 (2013) principalele categorii de tulburări de limbaj şi
comunicare sunt:
– tulburări de limbaj (speech disorders) (această categorie
delimitează tulburările receptive și expresive de limbaj),
– tulburarea sunetelor vorbirii/fonemelor (speech sound
disorder) (această categorie delimitează tulburările
articulatorii și fonologice de limbaj, punctând și asupra
deficitului de coordonare motorie care poate fi sursa etiologică
a acestor tablouri patologice),
– tulburarea de fluenţă cu manifestare la copil (bâlbâială)
(childhood-onset fluency disorder- stuttering) (delimitează
doar tulburarea de fluență manifestată în perioada de
dezvoltare, la copil și descrie simptomatologia acesteia:
blocaje, repetiții, reluări, disritmii, pauze necorespunzătoare,
vorbire pe inspir etc. ),
– tulburări de comunicare socială (pragmatică) (social pragmatic
communication disorder) (este o categorie diagnostică nouă și
se referă la dificultățile întâmpinate în sfera utilizării în
contexte sociale a comunicării verbale și non-verbale:
exprimarea salutului, obținerea/solicitarea /oferirea de

30
 informații în acord cu specificul contextului social, acomodarea
discursului la interlocutor, respectarea regulilor sociale
conversaționale etc.).
– alte tulburări nespecificate de limbaj (această categorie
include formele de tulburări de limbaj și comunicare care nu
au fost incluse mai sus).

5.2 Clasificarea tulburărilor de limbaj conform ICD-10

Alte două clasificări ale tulburărilor de limbaj și comunicare sunt cele

stabilite prin manualul de diagnostic propus de Organizația Mondială a
Sănătății-(ICD-10- Clasificarea Statistică Internaţională a Bolilor şi a
Problemelor de Sănătate Asociate, ICF-Clasificarea Internaţională a
Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (în limba română abreviat CIF).
Clasificarea propusă prin ICD-10 este utilizată pe o scară largă în
țara noastră în sectorul medical (prin urmare este foarte posibil ca
diagnosticul medical al copilului să fie unul care să includă specificatorii
din ICD-10).
Conform ICD-10 tulburările de limbaj şi comunicare sunt parte a
tulburărilor mintale şi de comportament (categoria V), subcategoria
tulburărilor psihologice de dezvoltare (F80-89).

„ În subcategoria tulburărilor psihologice de dezvoltare

sunt incluse acele tulburări care au ca puncte de reper
comune faptul că:
Motto
- se dezvoltă încă din perioada copilăriei,
- sunt caracterizate printr-o întârziere în dezvoltare care este
dependentă de maturizarea sistemului nervos central,
- evoluţia este constantă fără remisii şi reactivări.
Aceste tulburări vizează în special: abilităţile lingvistice,
abilităţile vizuo-spaţiale şi abilităţile motorii. Frecvent, acest tulburări
debutează de timpuriu, iar odată cu creşterea copilului acestea se

31
 diminuează. Desigur că în unele cazuri deficitele se păstrează şi la
vârsta adultă.” (Bodea Hațegan, 2016, p. 35).

De reținut!

Pot fi notate aspectele comune între DSM-5 și ICD-

10 în ceea ce privește delimitarea categoriei tulburărilor de limbaj
și comunicare prin indicarea debutului acestora în perioada de
dezvoltare, precum și a bazei etiologice biologice (afectarea
sistemului nervos central).

5.3 Clasificarea tulburărilor de limbaj conform CIF

Aplicațiile CIF în domeniul abordării tulburărilor de limbaj și

comunicare sunt frecvente, modelul de abordare fiind unul comprehensiv,
ușor de înțeles și utilizat în diferite contexte patologice (Eadie, 2007;
McLeod, McCormack, 2007; Hickson, Scarinci, 2007; Simeonsson, 2003;
Fisher, Thelin, 1999). Modelul propus de CIF delimitează următoarele
coordonate:
 structurile și funcțiile corpului (abordarea organică și funcțională
a analizatorului verbo-auditiv și verbo-motor, în cazul domeniului
logopedic);
 activități și participare (punctarea modului în care tulburarea de
limbaj îl împiedică sau îi facilitează copilului/adultului șansa de a se
implica în activități și sarcini în acord cu nivelul său de vârstă și
competență, precum și în acord cu interesele și nevoile acestuia);
 factori contextuali (factorii de mediu, externi care influențează
tulburarea de limbaj cu care copilul/adultul se confruntă. De
exemplu: un copil care prezintă bâlbâială beneficiază pe lângă
32
 terapia logopedică clasică și de suport tehnologic modern în
abordarea deficitului cu care se confruntă, față de unul care nici
măcar nu beneficiază de terapia logopedică clasică.);
 factori personali (particularitățile de dezvoltare ale
copilului/adultului influenţează evoluția tulburării cu care se
confruntă, precum și a implicațiilor negative ale acesteia. De
exemplu: un copil cu dizabilitate auditivă moderată, dar cu înalte
abilități cognitive, își poate recupera deficitele din plan articulator
mult mai facil, comparativ cu un copil cu același diagnostic
audiologic, dar cu abilități medii de procesare cognitivă).

5.4 Clasificarea tulburărilor de limbaj conform teoriei lui Guțu,

(1974)

Cel mai cunoscut model de abordare diagnostică, în practica logopedică

din țara noastră, este cel propus de Guțu, (1974), cu interpretările și
adăugirile propuse de Anca, (2005) și reinterpretările în paradigmă
psiholoingvistică structuralist-integrată propuse de Bodea Hațegan,
(2016).
Această clasificare propune organizarea tipologiilor tulburărilor de
limbaj și comunicare în funcție de patru criterii:

A. Criteriul componentei anatomo-fiziologice afectate

Conform acestui criteriu tulburările de limbaj și comunicare se împart în

trei mari categorii, cu subcategorii complementar-antinomice:
 Tulburări de limbaj de natură organică vs. funcțională (factorul
etiologic este fie unul structural, constitutiv, organic, fie unul de
natură funcțională; exemplu: o tulburare organică de limbaj
poate apărea în contextul în care limba are dimensiuni mai mari-
macroglosie; o tulburare funcțională de limbaj este aceea în care
deficitul apare pe fondul unei hipotonii musculare linguale);

33
  Tulburări de limbaj de natură centrală vs. periferică (factorul
etiologic este fie unul ce implică afectarea sistemului nervos
central, fie unul care presupune afectarea subcomponentelor
periferice ale analizatorului verbo-motor sau verbo-auditiv;
exemplu: o tulburare de pronunție a sunetelor siflante poate să
se datoreze leziunilor cerebrale și în acel caz diagnosticul este de
dizartrie sau acea tulburare poate să se datoreze unor
malformații ale maxilarelor și atunci tulburarea este una dislalică
mecanică);
 Tulburări de limbaj de natură motorie vs. senzorială (factorul
etiologic presupune afectarea analizatorului verbo-motor sau a
celui verbo-auditiv; exemplu: în cazul unei hipertonii musculare
linguale tulburarea de limbaj este de natură motorie, iar în cazul
unei hipoacuzii neurosenzoriale tulburarea de limbaj este de
natură senzorială).

B. Criteriul componentei lingvistice afectate

Conform acestui criteriu, în perspectivă structuralist-integrată,

tulburările de limbaj și comunicare pot fi localizate la nivelul:

A. laturii fonetico-fonologice a limbajului (afectarea acestei laturi a

limbajului delimitează categoria tulburărilor de pronunție sau a
tulburărilor articulatorii. Din această categorie fac parte: dislalia,
dizartria și rinolalia.)
B. laturii morfologice (afectarea acestei laturi a limbajului delimitează
categoria tulburărilor de limbaj cu fenotip morfologic; Van Der Lely,
1996; Van Der Lely, Rosen, McClelland, 1998);
C. laturii semantice (afectarea acestei laturi a limbajului delimitează
categoria tulburărilor de limbaj în care volumul vocabularului activ
sau pasiv și a nivelului de înțelegere verbală sunt afectate. Această
tulburare este, de obicei, secundară unui tablou de dizabilitate:

34
 auditivă, vizuală, motorie, intelectuală, TSA-tulburarea din spectrul
autist etc., dar poate să apară și pe fondul unor carențe socio-
educaționale);
D. laturii sintactice (afectarea acestei laturi a limbajului delimitează
categoria tulburărilor de limbaj de natură sintactică. De obicei,
această tulburare este delimitată sub umbrela diagnostică a
întârzierii în dezvoltarea limbajului, dar ea poate fi și secundară unui
tablou de dizabilitate sau poate să se instaleze pe fondul tulburării
de limbaj cu fenotip morfologic, constituindu-se astfel subcategoria
tulburărilor gramaticale);
E. laturii pragmatice (afectarea acestei laturi a limbajului delimitează
categoria tulburărilor de comunicare funcțională sau a tulburării de
limbaj social/pragmatică. Această categorie diagnostică poate fi și
una independentă, autonomă (conform DSM-5), sau poate să fie și
un simptom al unei tulburări de limbaj și comunicare secundară unui
tablou de dizabilitate; Adams, Lockton, Freed, Gaile, Earl, McBean,
Nash, Green Vail și Law, 2012);
F. ritmului și fluenței (afectarea acestei laturi a limbajului delimitează
categoria diagnostică a tulburărilor de ritm și fluență, categorie din
care fac parte: tahilalia, bradilalia, aftonghia, battarism-ul și
bâlbâiala);
G. vocii (afectarea vocii delimitează taboul tulburărilor de voce, tabloul
în care putem include: disfonia, afonia).
H. limbajului scris-citit (dacă toate celelalte forme de tulburări de
limbaj listate mai sus presupun afectarea limbajului oral, logopedia
vizează și tulburările care pot apărea la nivelul limbajului scris-citit.
În categoria tulburărilor limbajului scris-citit, categorie delimitată de
DSM-5, 2013 ca fiind cea a tulburărilor specifice de învățare listăm:
dislexia, disgrafia, disortografia și discalculia.);
I. tuturor componentelor limbajului (afectarea tuturor componentelor
limbajului configurează categoria tulburărilor polimorfe de limbaj,

35
 categorie din care face parte: întârzierea în dezvoltarea limbajului,
sindromul de nedezvoltarea limbajului, disfazia și afazia.)

C. Criteriul periodizării

Conform criteriului periodizării tulburările de limbaj și comunicare pot

să se instaleze:
a. perioada preverbală- tulburări care apar în intervalul de vârstă 0-2
ani (natura congenitală a acestor tulburări este foarte greu de
evidențiat în lipsa unor tablouri de dizabilitate concrete).
b. perioada de dezvoltare a limbajului- tulburări care apar în intervalul
de vârstă 2-6/7 ani.
c. perioada postverbală- tulburări care apar după vârsta de 6/7 ani.

D. Criteriul psihologic

Conform acestui criteriu este important de notat factorii de

comorbiditate, factorii care pot crește complexitatea tabloului patologic.
Se notează dacă tulburare apare sau nu pe un fond de dizabilitate (dacă
apare pe fondul unui tabloul de dizabilitate atunci tulburarea de limbaj
este un non-specifică) sau este una specifică (nu este secundară unul
tablou patologic). De asemenea, se formulează și un prognostic privind
evoluția tulburării.

De reținut!

Dincolo de categoriile și subcategoriile mai sus enunțate,

tablourile mixte de tulburări de limbaj și comunicare sunt o realitate
frecvent întâlnite în practica logopedică.

36
 6.Domeniul practicii logopedice-tipologia
tulburărilor pe care terapeuții limbajului le
pot aborda conform CPLOL (2016)

Dezbatere
Comisia de Terminologie din cadrul CPLOL (2016) a delimitat
următoarele domenii de competență pentru terapeuții limbajului, prin
Calculaţi
prisma specialiștilor care reprezintă asociațiile de profesioniști din
întreaga Europă. Astfel, domeniul de competențe al logopezilor include:
 tulburarea sunetelor vorbirii (tulburările articulatorii și
fonologice, dislalie),
 tulburările motorii de limbaj (dizartria, dispraxia),
 tulburările de ritm și fluență (tahilalia, bradilalia, bâlbâiala,
battarism-ul),
 tulburările rezonatorii (rinolalia),
 tulburările de voce (disfonia, afonia),
 tulburările de limbaj (tulburările de dezvoltare a limbajului,
afazia),
 dificultățile specifice de învățare (dislexia,
disgrafia/disortografia, discalculia),
 tulburările de comunicare (precum în TSA-tulburarea din
spectrul autist, tulburarea social/pragmatic de comunicare),
 tulburările de alimentație și înghițit (disfagia),
 tulburarea de procesare auditivă centrală,
 tulburările orofaciale de natură mio-funcționale,
 tulburări care afectează tubul lui Eustachio (această tulburare
este recunoscută doar în Franța, unde serviciile logopedice
pentru abordarea acestei tulburări sunt acoperite prin
asigurarea medicală și sunt finanțate diferit față de serviciile
logopedice din contextul hipoacuziei).

37
 De asemenea, comisia de Terminologie din cadrul CPLOL (2016) a
punctat și faptul că terapeuții limbajului asigură evaluarea, diagnosticarea
și intervenția în sfera limbajului în contextul:
 dizabilității auditive,
 post chirurgical (atunci când intervenția chirurgicală a vizat
zona gâtului sau a capului),
 traumatismelor craniene dobândite,
 post unor episoade de radioterapie,
 patologiilor respiratorii,
 malformațiilor orofaciale sau a altor patologii,
 tulburărilor de limbaj secundare unor alte tulburări de
dezvoltare sau a unor condiții patologice genetice.

Domeniul practicii logopedice include și:

 intervenția timpurie,

 utilzarea tehnicilor și modalităților de comunicare alternativă și

augmentativă,

 a tehnicilor de integrare senzorială.

Subliniem faptul că domeniul practicii terapuților

limbajului este unul extins, un domeniu care
necesită specializare continuă, dar mai ales
receptivitate pentru tot cee ce reprezintă
elementele de noutate.

7. Evaluare
1. Termenul logopedie se traduce din punct de vedere etiomologic astfel:
a. terapia limbajului;

38
b. educarea limbajului;
c. achiziția limbajului.

2. Pentru delimitarea practicii logopedice din țara noastră propunem

utilizarea termenului:
a. logopedie;
b. terapia limbajului;
c. ortofonie;
d. terapia tulburărilor de limbaj și comunicare.

3. Limajul poate fi abordat în termeni anatomo-fiziologici:

a. la nivel motor;
b. la nivel senzorial;
c. atât la nivel motor, cât și la nivel senzorial.

4. Principalele repere neuro-fiziologice pentru limbaj au fost stabilite de:

a. Noam Chomsky;
b. Jean Piaget;
c. Pierre Paul Broca;
d. Carl Wernike.

5. Intervalul de vârstă cel mai sensibil pentru achiziția limbajului este:

a. 1-3 ani;
b. 2-3 ani;
c. 0-6/7 ani.

6. Terapia tulburărilor de limbaj și comunicare poate debuta:

a. doar de la vârsta de 1 an;
b. oricând e nevoie, dar e important să fie cât mai de timpuriu;
c. doar la vârsta de 5 ani.

39
7.Paradigma integratoare pe care o propunem în abordarea tulburărilor de
limbaj și comunicare este:
a. paradigma psihologiei limbajului;
b. psihologiei dezvoltării;
c. psiholingvistică.

8.Din punct de vedere structuralist limbajul este constituit din:

a. componente integrate și integrante;
b. structuri procesuale;
c. sistem stratificat.

9. Principalele clasificări utilizate în terapia limbajului sunt:

a. ICD-10;
b. DSM-5;
c. CIF;
d. teoria lui Guțu (1974);
e. toate cele enumerate mai sus.

10.Tulburările de pronunție presupun:

a. afectarea laturii fonetico-fonologice a limbajului;
b. afectarea tuturor laturilor limbajului;
c. afectarea laturii morfologice a limbajului.

11.În categoria tulburărilor de pronunție includem:

a. dislalia;
b. bâlbâiala;
c. afazia.

12. Indicați tulburarea de ritm și fluență:

a. dizartria;
b. rinolalia;
c. întârzierea în dezvoltarea limbajului;

40
d. battarism-ul.

13.Domeniul practicii terapiei limbajului include:

a. Evaluarea, diagnosticarea și terapia tulburărilor de limbaj;
b. Evaluare, diagnosticarea și terapia tulburărilor de înghițire și
alimentație;
c. ambele categorii enunțate la punctul a și b.

14.Tulburările polimorfe de limbaj includ:

a. disfazia;
b. tulburările articulatorii și fonologice;
c. aftonghia.

15.Rinolalia este o:
a. tulburare de vorbire;
b. tulburare a sunetelor vorbirii;
c. tulburare de fluență a vorbirii.

8. Bibliografie

Adams, C., Lockton, E., Freed, J., Gaile, J., Earl, G., McBean, K., Nash
M, Green J, Vail A, & Law, J. (2012). The Social Communication
Intervention Project: A randomized controlled trial of the effectiveness of
speech and language therapy for school-age children who have pragmatic
and social communication problems with or without autism spectrum
disorder. International Journal of Language & Communication Disorders,
47(3), 233-244.
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical
manual of mental disorders (5th ed.). Arlington, VA: American Psychiatric
Publishing.

41
 Anca, M. (2005). Logopedie. Lecţii, Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeană.
Anca, M. (2009). Tehnici specifice de terapia limbajului, suport de
curs IDD, Catedra de Psihopedagogie Specială, Cluj-Napoca: Universitatea
Babeş-Bolyai.
Anca, M. (2012). Psihopedagogia deficienţilor de auz, Suport de curs
IDD, Cluj-Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai.
Anca, M., Bodea Haţegan, C. (2012)(coord. echipa de traducere).
Scala Integrată de Dezvoltare, Switzerland: Cochlear AG Press, CH-4052
Basel.
ASHA, (2014). 2014 Standards and Implementation Procedures for
the Certificate of Clinical Competence in Speech-Language Pathology,
http://www.asha.org/Certification/2014-Speech-Language-Pathology-
Certification-Standards/, retrieved in 24.12. 2016.
Bodea Haţegan, C. (2013). Tulburări de voce şi vorbire. Evaluare şi
intervenţie, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Bodea Haţegan, C. (2015). Tulburările de limbaj şi comunicare, în
Roşan, A. (coord.). Psihopedagogie specială. Modele de Evaluare şi
intervenţie, Iași: Editura Polirom, p. 212-243.
Bodea Haţegan, C. (2016). Logopedia. Terapia tulburărilor de limbaj-
structuri deschise, București: Editura Trei.
Eadie, T. L. (2007). Application of the ICF in communication after
total laryngectomy. Seminars in Speech and Language, 2007 Nov;
28(4):291-300.
Fisher, D.L. & Thelin, J.W. (1999). The World Health Organization
model of functioning and disability applied to audition. Journal of
Educational Audiology, 7, 42-49.
Guțu Romalo, V. (1973). Sintaxa limbii române. Probleme și
interpretări, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Guţu, M. (1974). Curs de logopedie, Curs Litografiat, Cluj-Napoca:
Universitatea Babeş-Bolyai.

42
 Haţegan, C. (2009). Modalităţi de evaluare şi dezvoltare a
competenţei morfologice, Teză de Doctorat, Cluj-Napoca.
Haţegan, C. (2011). Abordări structuralist-integrate în terapia tulburărilor
de limbaj şi comunicare, Cluj-napoca: Presa Universitară Clujeană.
Hickson, L., Scarinci, N. (2007). Older adults with acquired hearing
impairment: applying the ICF in rehabilitation. Seminars in Speech and
Language, 2007 Nov; 28(4):283-90.
McLeod, S., McCormack, J. (2007). Application of the ICF and ICF-
children and youth in children with speech impairment. Seminars in
Speech and Language, 2007 Nov; 28(4):254-64.
Netques (2013). ANNEX I Benchmarks for Speech and Language
Therapy Education in Europe, http://www.netques.eu/wp-
content/uploads/2014/01/Annex-benchmarks-RO.pdf, p. 3, retrieved in
20.12. 2016.
Păcurar, P.I. (2006). Anatomia şi fiziologia omului – suport de curs,
Cluj-Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai.
Simeonsson, R. J. (2003). Classification of communication disabilities
in children: contribution of the International Classification on Functioning,
Disability and Health. International Journal of Audiology, 2003 Jul; 42
Suppl 1:S2-8.
Van Der Lely, H. K. J. (1996). Grammatical specific language impaired
children: Evidence for Modularity, Koster, C; Wijnen, F. (eds.). The
Groningen Assembly on Language Acquisition, Groningen, Netherlands:
University of Groningen Press, 273-282.
Van Der Lely, H. K. J., Rosen, S., McClelland, A. (1998). Evidence for
a grammar-specific deficit in children, Current Biology, 8, 1253–1258.
Webb, W. G., Adler, R. K. (2008). Neurology for the Speech-
Language Patholoogist, Missouri: Mosby Elsevier.
http://www.cplol.eu/
http://apps.who.int/classifications/icd10/browse/2015/en

43