Sunteți pe pagina 1din 4

Diagnostic, evoluţie şi prognostic în rinolalie.

Ipati Maria - profesor logoped CLI Buzău


Georgescu Atena - profesor logoped CLI Buzău

În cadrul tulburărilor de pronunţie – articulaţie dislalia şi rinolalia ocupă un loc semnificativ,


având elemente comune dar şi specifice, mai ales în privinţa emiterii sunetelor.
Unii autori tratează distinct rinolalia, alţii o înglobează în dislalie, astfel terapia poate fi comună
sau specifică în funcţie de caracteristicile celor două deficienţe.
Termenul de rinolalie provine din grecescul „rhinos” – nas şi „lalie” – vorbire.
Etilologia se referă la două categorii de factori:
 endogeni – mai precis ereditatea, dar alături de aceasta trebuie luaţi în seamă şi alţi factori cum
ar fi: metabolismul mamei sau echilibrul endocrin.
 exogeni – referitori la: infecţii virale în primele luni de sarcină, infecţii cronice ale mamei
(toxoplasmoza), factori toxici: alcoolism, intoxicaţii cu mercur, eter, plumb, nicotină,
folosirea unor medicamente în timpul sarcinii, diabetul, avorturi multiple, stresul.
Simptomatologia în rinolalie este determinată de :
- prezenţa unor malformaţii labio – maxilo – bucale.
- despicături congenitale, palatine(palatoschizis)
- tulburări ale altor funcţii: supt, deglutiţie, respiraţie, masticaţie
- tulburări articulatorii: deficit auditiv şi întârziere în dezvoltarea vorbirii
- nazalizare şi vorbire fonfăită.
Se contureză astfel mai multe categorii de tulburări (C. Păunescu):
 fono – articulatorii, în care insuficienţa velo – palatină determină o formă gravă de rinolalie
care conduce la o vorbire confuză, neinteligibilă, prin dislalia consoanelor s, z, ţ, ş, j şi a
grupurilor ce, ci, ge, gi. Aceleaşi sunete sunt afectate de suflu şi pierderea nazală de aer.
 tulburări de origine faringiană – în care sforăitul nazal, însoţeşte articularea tuturor
consoanelor, maximal în cazul sunetelor s, z, t,f, v şi mai uşor în cazul consoanelor b, d, g.
 tulburări de origine faringiană – exprimate prin răguşeală, monotonie a vocii, insuficienţa
vibratorie a corzilor vocale . Consoanele surde se confundă cu cele sonore.
 tulburări de origine otică, determinate de hipoacuzie, care însoţeşte despicăturile congenitale
şi se manifestă în vorbire prin substituirea de consoane.
 tulburări gloso – labiale şi dento – maxilare, care determină deformarea punctului de
articulare.
 tulburări de origine toracică, care conduc la tulburarea ritmului respirator.
Rinolalia îmbracă două forme şi o variantă combinată:
o Rinolaliua deschisă – apperta, în care suflul aerului necesar pronunţiei sunetelor se
scurge pe cale nazală. Aceasta poate fi organică, generată de malformaţii sau
insuficienta dezvoltare a vălului palatin şi în acest caz apar deformări, omisiuni,
subtituiri, înlocuiri cu sunete nedesluşite (coupe de glotte) sau poate fi funcţională
care este determinată de inabilitatea vălului palatin, imitarea vocii unor persoane
rinolalice sau tulburări de respiraţie.
o Rinolalia închisă - clausa , chiusa, în care unda respiratorie necesară sunetelor nazale
„m”, „n”se scurge pe traiectul bucal şi nu nazal. Pe lângă tulburările de pronunţie sunt
prezente şi deficienţe de rezonanţă nazală şi această formă de rinolalie poate fi
organică prezentă în deviaţiile de sept sau în vegetaţii adenoide şi funcţională , în care
nu se deschide traiectul nazal în timpul pronunţiei sunetelor nazale.
In stabilirea diagnosticului de rinolalie este necesară colaborarea logopedului cu medicul ORL
şi stomatologul care descoperă şi tratează problemele ce ţine de anomaliile dento – maxilo – palatale.
Mai mult, rezultatele postoperatorii de adenoidectomie sunt apreciate în funcţie de realizarea istmului
velo – faringian în timpul fonaţiei.
Probele propuse în diagnosticare pun în evidenţă o bună funcţionare a vălului şi o bună
închidere velară, precum şi diferenţierea celor două tipuri de nazaliatate, luând în seamă respiraţia ,
mirosul şi gustul ca şi deglutiţia.
Cea mai dificilă perioadă din viaţa copilului cu rinolalie o constituie achiziţia limbajului care se
realizează cu dificultate şi care este marcată de unele aspecte: etapa prelingvistică este întârziată,
decalajul între limbajul pasiv şi cel activ poate ajunge la 7 – 8 luni, iar vocabularul înregistrază un
număr redus de cuvinte.
Terapia logopedică poate fi instituită şi înainte de intervenţia chirurgicală, dar rezultate mai
bune se obţin după înlăturarea cauzei care a generat tulburarea de vorbire. Un rol important îl are
aplicarea metodelor şi procedeelor cu caracter general, dar şi a celor specifice, logopedice care
determină emiterea corectă a sunetelor, introducerea în vorbirea independentă, metode care sunt
utilizate şi în terapia dislaliei.
Studiu de caz
Subiectul : M.A.
Născut la 28.03.2009, judeţul Buzău.
Copil unic, având părinţi cu vârsta 37 şi 40 ani, care formează o familie normală, organizată, ce
manifestă interes faţă de recuperarea şi integrarea copilului în colectivitate.
Mama a pierdut trei sarcini succesive, până la naşterea copilului în cauză.
În perioada prenatală investigaţiile specifice efectuate nu au relevat situaţii de risc la adresa
copilului sau a mamei.
Naşterea a decurs normal, evoluţia postnatală a fost favorabilă.
Limbajul a întârziat să se dezvolte, nivelul înţelegerii fiind mai avansat decât nivelul expimării.
In jurul vârstei de 1 an şi 7 luni copilul a suferit o intervenţie chirurgicală, având diagnosticul de
„Palatoschizis”. Evoluţia postoperatorie a fost favorabilă, mai puţin dentiţia, care a suferit o erodare
severă, pierzând smalţul. În prezent, există lipsuri masive în dentiţie şi probleme de implantare.
În continuare s-a remarcat o întârziere în dezvoltarea vorbirii, vocabular limitat, frecvente
manifestări dislalice specifice pentru rinolalia deschisă.
Copilul are un intelect normal, relaţiile interpersonale sunt favorabile, pozitive, manifestă
interes pentru activităţile specifice vârstei, este înscris la grădiniţă unde are un comportament adecvat.
Este o fire veselă, receptivă.
De aproximativ 3 luni, subiectul participă la programul de recuperare în cadrul terapiei
logopedice pentru rinolalie, cu rezultate foarte bune privind:
- reeducarea respiraţiei, dezvoltarea auzului fonematic, eliminarea nazonanţei şi antrenarea
musculară prin miogimnastică, reeducarea fiecărui sunet consonant şi introducerea în vorbirea curentă.
Pe termen scurt şi mediu , sunetele deficitare vor fi corectate, iar pe termen lung se va încerca
reducerea nazonanţei.
Recomandările ce se impun se adresează familiei, care va colabora cu logopedul, în sensul
continuării acasă a exerciţiilor efectuate la cabinetul logopedic, pentru formarea şi consolidarea
deprinderilor de exprimare corectă, în scopul integrării cu succes în activitatea şcolară.

Bibliografie:
- Emil Verza – „Tratat de logopedie ” – volumul I , Bucuureşti, 2003
- Emil Verza – „Dislalia şi terapia ei” – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977
- Emil Verza – „Psihopedagogie specială” – manual cls. A XI- a , Scoli Normale
- Emil Verza – „Ce este logopedia” , Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982
- Constantin Păunescu - „Tulburările de limbaj la copil” – Editura Medicală, Bucureşti 1984
- Georgeta Burlea, Marin Burlea - „Dicţionar explicativ de logopedie ”, Editura Sedcom
Libris, Iaşi 2004
- Emilia Jurcău, Nicolae Jurcău – „Cum vorbesc copiii noştri”- Editura Dacia, Cluj Napoca
1989
- Cristina Neamţu, Alios Gherguţ – „Psihopedagogie specială”, Editura Polirom, Iaşi 2000.