Sunteți pe pagina 1din 4

Comunicarea interumană – un punct de vedere

Prof. Milea Aurora


Înv. Purice Livia
Liceul tehnologic Răchitoasa
Forma de relație interumană specifică este comunicarea prin limbaj oral și scris. Limbajul
se constituie ca o structură a gândirii care se servește în principal de afectivitate și de cunoaștere
pentru a transforma realitatea în unități conceptuale logice. De aceea, pentru a avea ce comunica,
creierul uman, trebuie să se supună unui proces de transformare, de filtrare, de cristalizare, fie
realitatea exterioară pe care o percepe prin simțuri, fie pe cea interioară. Limbajul se dezvoltă în
jurul structurii afectiv umane, el debutând ca o formă de comunicare a plăcerii sau neplăcerii pe
care copilul o percepe la un moment dat în raporturile sale cu mediul. Acest lucru se întâmplă cu
mult înaintea apariției limbajului articulat prin formele verbale nediferențiate, dar modulate afectiv,
adică cu accente, cu nuanțe afective, prin gesturi, cu valoare de indicație, prin atitudini, prin formele
mimico-gestuale. Varietatea mare a formelor de comunicare interumană se datorează tocmai
faptului că limbajul mijlocește contactul între indivizi cu scopul de progres, pe de o parte, al
structurii psihice individuale, iar pe de altă parte, al patrimoniului cultural-colectiv.
Cea mai mare parte a tulburărilor de limbaj sunt cauzate de modificări de natură organică
ale aparatului central (creier), ale aparatelor de cunoaștere periferice (simțurile) precum și ale
aparatului fono-articulator de care se servește vorbirea. Prin tulburări de limbaj înțelegem toate
abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate
în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea
componentelor cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.
Tulburările de limbaj se diferențiază de particularitățile vorbirii individuale, acestea din
urmă reprezintă variații în limitele normalului. Handicapurile de limbaj apar prin acțiunea unor
procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul nașterii sau după naștere.
O clasificare a tulburărilor limbajului este elaborată de E. Verza (1982),clasificare care ține seama
de mai multe criterii în același timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și
psihologic, potrivit căreia există : tulburări ale pronunției (dislalie, rinolalie, disartrie), tulburări de
ritm și funcția vorbirii (bâlbâiala,logonevroza,tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări de coree),
tulburări de limbaj citit-scris (agrafia, alalia, disgrafia și dislexia), tulburări polimorte de limbaj
(agrafia, alalia), tulburări de dezvoltare a limbajului(mutismul psihogen și retardul) și tulburări ale
limbajului bazate pe disfuncții psihice( dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii).

1
Dezvoltarea vorbirii copilului are etape de o complexitate și o dificultate crescute. Limbajul
nu se dezvoltă spontan, el este rezultatul unei interrelații afective de mediu, care produce o
stimulare permanentă pentru ca acesta să se producă. Acolo unde există o lipsă a relației afective
părinte-copil, vorbirea se dezvoltă greoi și târziu. Acești copii ajung în grădiniţă cu o vorbire
redusă. Intrarea în colectivitate unde unii copii au o vorbire normal dezvoltată creează la prima
categorie de copii cu vorbirea nedezvoltată un complex de inferioritate în legătură cu posibilitățile
lor de comunicare. Atunci când sunt puși să vorbească singuri în fața unei alte persoane sau în fața
clasei ei au reacții vegetative(transpirații, paloare, bâlbâială, tremurături) într-un cuvânt insucces.
Dacă acest insucces este subliniat și prin râs sau batjocură, ell creează o teamă permanentă de
exprimare verbală. Această teamă are o consecință foarte importantă asupra personalității copilului
și în special asupra laturii de relație a copilului cu mediul de viață. Mai există situații în care frica de
a vorbi reprezintă o reacție nevrogenă cauzată pe cale educațională. Prima e dată de copii care
prezintă fie o întârziere în apariția și dezvoltarea vorbirii articulate, fie defecțiuni de pronunție ca,
de exemplu, lipsa consoanei ”r”, lipsa lui ”s”, înlocuirea de consoane ”t” cu ”c”, stâlciri. Părinții
sunt, în general, foarte exigenți cu limbajul copiilor, forțând nota când nu trebuie. A doua situație
care duce la o relație similară este cea a părinților exagerați care vor să demonstreze tuturor
musafirilor marea inteligență a copilului lor punându-l să recite poezii, uneori foarte lungi.
Supraefortul de comunicare verbală duce, cum e firesc, la o reacție de apărare, pentru că un părinte
exagerat este în același timp un tip tiranic. Copilul nu-l poate refuza, dar nici nu-l poate evita. De
aceea, el se gândește cu teamă, cu frică, cu strângere de inimă ori de câte ori aude în casă că vor
veni musafiri, la spectacolul pe care trebuie să-l dea recitând de mai multe ori poezii întregi din care
nu înțelege nimic.
Desigur, motivele cele mai directe de încordare sunt eșecurile, pentru că nu se poate ca la o
cantitate așa de mare de solicitare să nu existe și binecuvântata uitare, la care părinții reacționează
mai mult sau mai puțin violent.
”Mi-e frică de unele vorbe!”( B.A.- 6 ani)
Logofobia este imposibilitatea pronunțării unuia sau mai multor cuvinte pe care copilul le
cunoaște foarte bine, dar nu le pronunță. În cazul unui băiețel de 6 ani, trimis de la școală la o
consultație logopedică pentru că la învățarea abecedarului unde mersese excepțional până la
cuvântul ”mamă”, învățătoarea a fost șocată de faptul că băiețelul nu putea să învețe cuvântul
”mamă”, nu putea nici să-l pronunțe dar nici să-l scrie. În rest, toate cuvintele le rostea corect și deci
dezvoltarea vorbirii băiatului era normală. Mai mult de-atât băiatul era inteligent. Dar își rodea pe
acuns unghiile, avea tulburări de somn și enurezis nocturn.

2
După consultația efectuată la logoped s-a constatat că nu era vorba de o tulburare de limbaj datorată
organic ci de altă natură. Bunica a povestit că mama băiatului murise cu un an în urmă într-un
accident groaznic de mașină, în Italia.
Desigur , veți spune, sunt copii cărora din nefericire le mor părinții în această epocă și totuși
continuă să le pronunțe numele cu ușurință. Aceste terenuri cu predispoziții nevrotice, cum era și
terenul băiatului, care prezintă în plus niște fixații afective, adică legături foarte puternice,
unilaterale cu unul din părinți, au reacții fobice, care sunt specifice nevrozelor.
Cea mai tipică dintre formele nevrotigene ale tulburării comunicării verbale este
logonevroza sau bâlbâiala. Poate interveni de timpuriu, încă din timpul organizării limbajului, în jur
de 3 ani sau poate interveni pe tot parcursul copilăriei și adolescenței. Trebuie încă de la început să
operăm o distincție între bâlbâiala care este legată de tulburări neurologice și este diagnosticată ca
atare, și logonevroza care este o tulburare funcțională a limbajului. Se știe că între 2-3 ani copilul
poate să prezinte forme de bâlbâială fiziologică. Cu alte cuvinte, dificultățile de articulare a unor
sunete, a unor grupe de sunete mai dificile pot da naștere la repetiții prin care copilul caută să-și
regleze cât mai exact vorbirea după modelul normal. Numai că în acest interval, dacă se intervine cu
o insistență deosebită și se atrage atenția copilului că produce asemenea repetări și că trebuie să fie
foarte ”atent” să nu mai repete, se mărește forța de încordare în timpul vorbirii, iar repetițiile
fiziologice se transformă în spasme clonice, marcând debutul nevrogen al bâlbâielii. A doua situație
care poate să ducă la dezvoltarea unei bâlbâieli timpurii este dată de existența bilingvismului. Există
d.p.d.v. neurologic o vârstă foarte bună pentru învățarea a două sau mai multe limbi. În perioada de
formare a limbajului, copilul poate vorbi două limbi, dar numai în cazul în care aceasta se întâmplă
neintenționat. Cu alte cuvinte, în cazul în care copilul nu e pus în mod metodic să vorbească două
limbi. Comutarea de pe registrul unei limbi pe alt registru al altei limbi, în perioada de formare a
limbajului, duce la apariția unei ciocniri și deci la defectarea mecanismului intim de vorbire, ceea ce
se traduce după aceea prin existența spasmului și deci a bâlbâielii. A treia situație pe care aș vrea s-
o aduc în discuție este procesul de imitație a unuia din părinți care se bâlbâie. Din acest punct de
vedere, se pare că nu este o regulă, numai acei copii ce au un teren nevrotigen. Sunt și situații când
copilul și-a dezvoltat vorbirea normal, nu a suferit nicio traumă, nicio teamă și într-o bună zi începe
să repete începutul cuvintelor sau cuvântul în întregime. Orice efort de a descoperi o situație de șoc
care să ducă la asemenea evenimente rămâne fără izbândă. Așadar, când reacțiile apar cu întârziere,
la baza acestor situații stau traumele acumulate în timp, adică e vorba de o traumatizare printr-un
conflict care se repetă luni și ani de zile și care la un moment dat reușește să rupă starea de echilibru
a sistemului nervos la nivelul limbajului. Nu de puține ori, părinți cu copii inteligenți, bine
dezvoltați se plâng că după primele două clase, copii lor încep să se bâlbâie. Nimeni nu i-a bătut,
nimeni nu i-a speriat, nimic nu te îndreptățește să crezi că ai de-a face cu începutul unei nevroze.

3
Dar o cercetare amănunțită a personalității părintelui și în special a capacității sale de a exercita
presiuni discrete, dar cu regularitate matematică asupra copilului în ceea ce privește pregătirea
exemplară, de pildă, a lecțiilor, prezentarea exemplară în fața prietenilor, implantarea exemplară a
ordinii și a disciplinei, te pot conduce ușor la cauza propriu-zisă a bâlbâielii. Avem de-a face cu un
proces de subminare permanentă, continuă, de intensitate medie, extrem de periculoasă a sistemului
nervos.
Logonevroza fiind legată de actul comunicării, care este un act permanent, are dezavantajul
că implică un cerc vicios. Trebuind să comunice în permanență, copilul constată greșelile pe care le
face și care mai totdeauna sunt subliniate. Această constatare mărește tensiunea în jurul actului
comunicării, al vorbirii. Pe măsură ce acumulatorul se încarcă, fenomenul se accentuează.
Accentuarea fenomenelor determină o manifestare din ce în ce mai spectaculoasă a bâlbâielii: când
copilul devine conștient că se bâlbâie, frica, teama sau, așa cum o numea un medic specialist
neurolog,”nevroza așteptării”, crește, adică un copil cu logonevroză intră întotdeauna în panică
înainte de a vorbi, pentru că știe că în clipa în care va vorbi vor interveni spasmele. În felul acesta el
condiționează și mai mult apariția spasmelor. Pe de altă parte, comunicarea fiind un act total și
copilul reflectând în conștiință eșecul de a se comunica pe sine, complexele care intervin dereglează
toată structura personalității și în special formele de relație. Pentru aceasta se observă la bâlbâiți o
modificare de conduită generală care merge de la închiderea în sine, de la autism și până la
brutalitate și impulsivitate. Formele de bâlbâială, fie tonice, clonice sau mixte, sunt ”maladii,, ale
sistemului de comunicare.
În concluzie, înainte de a face orice altceva, în ceea ce privește copilul, trebuie să evităm
etichetarea acestuia și, nu în ultimul rând, să-l cunoaștem mai bine, să-i cunoaștem familia, mediul
din care provine și abia atunci, în cunoștință de cauză, să luăm măsuri, să proiectăm activități de
intervenție pentru corectarea tulburărilor atât de comunicare verbală cât și a tulburărilor
psihoafective de comportament.

Bibliografie:
Caniola, I; Policari, G.;Căpraru, H.-Copilul și adolescentul, Edit. Medicală, București,1985;
Dumitrana, M.- Copilul, Familia și Grădinița, Edit. Compania, Iași, 2000;
Golu, M.- Fundamentele psihologiei, vol.II, Edit. România de mâine,2003, București;
Levine, Janet- Află ce fel de părinte ești!, Edit. BIC-ALL, București,2003;
Sion, G.,Psihologia vârstelor, Edit. România de mâine, 2003, București;
Vrășmaș, E.- Psihologia copilului- Edit. Didactică și pedagogică,2000, București.