Elemente de fonetică articulatorie

Capitolul 2 – Elemente de fonetică articulatorie

Articularea sunetelor limbii se realizează în cavitatea bucală, cu

participarea organelor articulatorii. În funcţie de proprietăţile fizice, descrise şi
in procesul de articulare, cele două categorii fundamentale de sunete
lingvistice care se pot obtine sunt vocoidele (vocalele şi semivocalele) şi
contoidele (consoanele).

2.1. Vocoidele

Vocalele sunt rezultatul undelor sonore regulate. Numele lor derivă din
latinescul vox, vocis, ceea ce, tradus, înseamnă „rostite < cu voce>”. De
aceea sunt numite şi sunete plenisone, obţinute prin trecerea nestingherită a
curentului de aer prin tubul fonator. Ele pot fi, în principiu, prelungite oricât de
mult, pentru că nu întâmpină niciun obstacol. Diferenţa dintre diferitele unităţi
vocoide rezultă din modelarea specifică, în rostirea lor, a rezonatorului bucal.
Alături de vocale, în categoria vocoidelor sunt incluse şi semivocalele,
deoarece acestea provin din vocale şi au timbru vocalic. Comportamentul lor
se diferenţiază însă de cel al vocalelor, deoarece nu sunt plenisone (se pot
rosti numai împreună cu vocalele), nu se pot prelungi şi, cum se va vedea
mai departe, nu pot primi accent şi nu se pot constitui in centru de silabă, ca
vocalele.
Clasificarea vocalelor si a vocoidelor in general se realizează în
funcţie de următoarele criterii:
1. deschiderea (apertura) – în raport cu acest criteriu, vocalele se
clasifică în deschise, semideschise (semiînchise) şi închise.
Singura vocală deschisă în limba română este /a/; vocalele
semideschise sunt /e/, /ă/ , /o/; vocalele închise sunt /i/, /î/ şi /u/;
2. locul articulării generează următoarele serii vocalice: anterioare
(palatale) - /e/ şi /i/, mediale (centrale) - /a/, /ă/ şi /î/, posterioare
(velare) - /o/ şi /u/;
3. rotunjirea (labializarea) diferenţiază vocalele rostite cu „gura
rotundă”, numite vocale rotunjite (sau labiale) - /o/ şi /u/ -, de
vocalele nerotunjite (sau nelabiale) - /a/, /e/, /i/, /ă/ şi /î/.Cu
mentiunea ca, in pronuntarea ultimelor, buzele nu se rotunjesc.

2.2. Contoidele

Contoidele (consoanele) rezultă din unde sonore care-şi pierd

caracterul regulat (muzical). Ca fiziologie articulatorie, în producerea lor,
curentul de aer fonator întâmpină obstacole, care provoacă îngustarea şi
chiar obturarea traiectului fonic. Undele sonore suplimentare obţinute astfel
sunt nearmonice.Ca urmare,consoanele nu pot fi prelungite, precum
vocalele; există însă diferenţe în ceea ce priveşte durata de emisie a
acestora, în funcţie de închiderea parţială sau completă a canalului fonator.
Fonetică şi fonologie 1
Elemente de fonetică articulatorie

Consoanele nu sunt sunete plenisone, deci se pot rosti numai împreună cu

vocalele, de unde şi numele lor, care, tradus, înseamna „a suna (a se
pronunţa) împreună cu”.
Criteriile de clasificare a consoanelor sunt:
1. locul de articulare; 2. modul de articulare; 3. sonoritatea.

1. După locul de articulare, consoanele de clasifică în:

- bilabiale (consoane rostite prin închiderea şi deschiderea bruscă a
buzelor): /p/, /b/ şi /m/;
- labiodentale (buza inferioară atinge vârful dinţilor superiori): /f/ şi /v/;
- dentale – vârful limbii (apexul) atinge dinţii superiori: /t/ şi /d/;
- alveolare – apexul atinge baza (alveolele) incisivilor superiori: /n/, /l/
şi /r/. În cadrul alveolarelor,numite si dentale-alveolare (mixte) sunt
incluse şi consoanele /s/, /z/ , /ţ/;
- prepalatale (anteropalatale) – generate în partea anterioară a
palatului tare: /ş/ şi /j/, respectiv /č/ şi /ğ/;
- palatale (mediopalatale): /k’/ şi /g’/;
- postpalatale (velare): /k/ şi /g/;
- laringale (glotale): /h/.

2. După modul de articulare, consoanele se clasifică în:

- consoane oclusive (explozive), obţinute prin închiderea completă a
canalului fonator şi deschiderea sa bruscă: /p/ şi /b/ , /m/, /t/ şi /d/, /n/, /k’/
şi /g’/, /k/ şi /g/;
- consoane fricative (constrictive), rezultate prin îngustarea canalului
fonator şi prin frecarea aerului de pereţii acestuia: /f/ şi /v/, /s/ şi /z/, /ş/
şi /j/, /h/, /l/ şi /r/;
- consoane semioclusive (africate), ca rezultante ale unei operaţii
mixte,sunt combinaţii între o consoană oclusivă (deoarece în prima fază
canalul fonator se închide) şi una fricativă (fiindcă pe timpul al doilea canalul
fonator se deschide parţial): /ţ/, /č/ şi /ğ/.

3. După gradul de sonoritate (in raport cu participarea sau neparticiparea

coardelor vocale la emiterea sunetului şi cu gradul de alterare a undei sonore
principale,precum şi cu al celor secundare), consoanele se clasifică în:
- sonante: /m/, /n/, /l/ şi /r/, la a căror producere participă coardele
vocale, iar gradul de alterare a undelor sonore este minim (în unele limbi,
sonantele sunt sunete silabice; ex. numele oraşului ceh Brno,care se
noteaza silabat Br-no);
- nesonante sonore (sonore): /b/, /v/, /d/, /z/, /j/, /ğ/, /g’/ şi /g/, care se
rostesc cu participarea coardelor vocale, dar în condiţii de alterarea a undelor
sonore;
- nesonante surde (surde sau
nonsonore): /p/, /f/, /t/, /s/, /ţ/, /ş/, /č/, /k’/, /k/ şi /h/, care se rostesc fără
participarea coardelor vocale şi cu alterarea până la perceperea ca zgomot a
undei sonore.
Avându-se în vedere că sonorele şi surdele formează în cele mai
multe cazuri perechi sau dublete care se rostesc în acelaşi loc (au acelaşi
mod de articulare), acestea se numesc omorganice.

Fonetică şi fonologie 2
Elemente de fonetică articulatorie
În funcţie de caracteristicile evidenţiate în urma clasificării, consoanele
poartă şi alte nume:
-

- /m/ şi /n/ sunt sonante nazale, adică se rostesc şi prin participarea

rezonatorului nazal;
- /l/ şi /r/ se numesc sonante lichide, deoarece aerul fonator dă
senzaţia unei curgeri continue în timpul pronuntarii, în cazul lui /l/,
prin părţile laterale ale limbii, iar în cazul lui /r/, prin vibraţii ale
apexului,care tinde sa atinga zona anterioara a palatului. De accea
consoana /l/ este numită laterală, iar consoana /r/ - vibrantă.
Efectul fonetico-stilistic oferă, de asemenea, nume specifice unor
grupuri de consoane:
- /s/ şi /z/ - consoane siflante, deoarece exprimă „suflul”, pe care îl
imită onomatopeic;
- /ş/ şi /j/ - consoane şuierătoare.

2.3. Clasificarea sunetelor din punct de vedere acustic

Acustica sunetelor se referă la perceperea auditivă (a receptorului) a

sunetelor transmise de emiţător. În funcţie de caracteristicile articulatorii,
sunetele emise sunt percepute într-un mod specific, care face posibila astfel
o caracterizare a lor. Menţinând clasificarea în principalele două categorii de
sunete enunţate, vom identifica următoarele calităţi distinctive, atât pentru
vocale, cât şi pentru consoane.

2.3.1. Vocalele:
- caracteristici generale: caracterul armonic (muzical) şi calitatea de
sunete durative(care se pot prelungi);
- caracteristici particulare:
- după mărimea spaţiului de rezonanţă – vocale acute (se
includ aici /e/ şi /i/, adică vocalele din seria anterioara sau palatală) şi vocale
grave (/o/ şi /u/, adică seria posterioară sau velară);
- după gradul de concentrare/ dispersie a formanţilor sunetului
se constata opoziţia compact vs. difuz. Vocala compactă este /a/, care are
apertura maximă, iar formanţii sai sunt concentraţi; de aceea este numită şi
vocală orală sau deschisă. Prin opoziţie, /i/, /î/ şi /u/ sunt vocale difuze, cu o
apertură redusă şi cu un grad mare de dispersie a formanţilor sonori;
- un alt criteriu, menţionat deja în cadrul paragrafului consacrat
foneticii articulatorii, este rotunjirea, care generează acustic vocale
bemolate /o/ şi /u/.
Se observă din aceasta analiza că nu toate vocalele sunt menţionate
în respectivele clasificări, ceea ce denotă faptul că vocoidele absente
reprezintă un aspect intermediar, nerelevant.
Deşi nu foarte practică în descrierea sunetelor limbii, percepţia
acustică este importantă mai ales în ceea ce priveşte stilistica fonologică
(metafonele sau metaplasmele).

2.3.2. Consoanele:

Fonetică şi fonologie 3
Elemente de fonetică articulatorie
- caracteristici acustice generale. Se percep ca un complex de unde
sonore regulate şi neregulate, de sunete şi zgomote, în diferite grade, de la
sonante la surde.
- diferenţele dintre unităţile consonantice se referă la:

- înălţime: consoane acute – dentalele şi palatalele; consoane

grave, situate,ca loc de articulare, la extremităţile cavităţii bucale – labialele
si labiodentalele, respectiv velarele şi laringala;
- după gradul de concentrare/ dispersie a componentelor
acustice, consoanele sunt compacte (formanţii sunt concentraţi în zona
velară sau centrală a rezonatorului, cu situarea prelungita până în locul
articulării prepalatalelor) şi, respectiv, difuze (articulate în partea antrioară a
cavităţii bucale) – labialele şi dentalele;
- în raport cu gradul de continuitate a fluxului sonor perceput
auditiv, consoanele se clasifică în: consoane întrerupte – oclusivele, continue
– fricativele şi stridente (ţiuitoare) – africatele.

Sarcini de învăţare:
1. Definiţi, prin contrast, vocoidele şi contoidele.
2. Caracterizaţi vocoidele din punctul de vedere al modului de articulare.
3. Ce caracteristică particularizează vociodele o şi u în raport cu celelalte?
4. Încercaţi să alcătuiţi un tablou sintetic de clasificare a vociodelor.
5. Care sunt criteriile după care se clasifică fonemele contoide?
6. Ce criterii de clasificare au în comun contoidele cu vocoidele?
7. Ce criterii diferă între contoide şi vocoide?
8. Ce consecinţe are acest lucru?
9. Ce vocoide au reprezentări fonematice diferite faţă de literele
(„imaginile” reproduse în scris) respective?
10. Prezentaţi caracteristicile acustice ale vocalelor.
11. Cum se pot clasifica fonemele consonantice după gradul de
concentrare?
12. Identificaţi în cuvinte tipuri de consoane compacte şi bemolate.
13. Ce este ambitusul vocal?
14. Caracterizaţi vocile unor cunoscuţi după înălţime şi gradul de
concentrare al sunetelor.

Fonetică şi fonologie 4