Analiza poeziei eminesciene ,,Numai poetul”

autor: Bratu Dorina, an I, Conversie

Mihai Eminescu este considerat cel mai mare poet român. Operele sale aparțin
curentului romantic, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie. Temele
recurente din opera sa sunt natura, dragostea, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.
Poezia ,,Numai poetul” a fost scrisă în anul 1869, făcând parte din creația de început a
poetului. A fost publicată postum, fiind percepută ca făcând parte dintre compunerile juvenile, o
operă despre care Perpessicius (Dumitru S.Panaitescu) susține că este ,,un text de o surprinzătoare
modernitate, grație strofei a doua”. Tema poeziei este condiția poetului ca și creator de frumos,
slujitor al esteticii literare. Raportul dintre creator și creație pune problema menirii artistului în
societate, a dorinței sale de a atinge condiția absolută prin opera sa.
Această poezie este o artă poetică deoarece reflectă principii și percepții legate de
semnificația artei în definitiv.
Titlul face referire la demiurgul valorilor. Adverbul restrictiv ,,numai” și articolul
hotărât ,,l” singularizează ființa desemnată , o izolează, plasând-o undeva în emisfera metafizicii.
Eul liric adoptă ipostaza contemplatorului, aducand un elogiu poetului. Subiectivitatea
este transpusă în admirația pentru harul artistului: ,,Numai poetul trece peste nemărginirea
timpurilor”. Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice.
Primul vers conține ideea efemerității omului, conotată artistic în termeni
generici : ,,Lumea toată-i trecătoare ”, are rolul de a estompa efectele impactului negativ generat de
conceptul de moarte.
Elementele cadrului natural aparținînd universului eminescian sunt asociate eternității și
vitalității. Marea, întindere aparent nesfârșită de apă, este proiecția materială a termenului ,,infinit”.
În cea de a doua secvență, titlul este recurent, insistând asupra capacității artistului de a
rămâne demn în fața timpului prin creațiile sale.
Ultima secvență conține metafora insolită ,,ramurile gândului”, ce semnifică
dimensiunea contemplativă a creației. Reflectând asupra trecerii ireversibile a timpului, eul liric este
asaltat de un amalgam de gânduri, asemeni unui filozof: o întrebare aduce cu sine încă două, și,
astfel, dintr-o sămînță a curiozității răsare misterul și se ramifică până când devine un arbore al
enigmelor.
Rima este împerecheată, însă imperfectă, poetul inserând versuri libere, acest lucru
nealterând muzicalitatea operei.
Bibliografie:
-wikipedia
-internet-referate literare