Societatea Junimea

După Unirea din 1859, s-a născut o nouă direcţie culturală, iniţiată de societatea Junimea. Aceasta, timp de
peste un sfert de secol, a reunit elita literaturii române, având un rol decisiv în apariţia primei generaţii de autori
români de mare valoare (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici). Datorită
calităţii lor de modele, perioada junimistă (1860 – 1890) a fost numită de G. Călinescu „Epoca marilor clasici”.
Întemeietorii fenomenului junimist au fost cinci tineri intelectuali cu studii universitare în străinătate: Petre P.
Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. Dezamăgiţi de starea culturii române, aceştia
au hotărât înfiinţarea, la Iaşi, în 1863, a societăţii Junimea. Numele ei arată dorinţa de a genera un suflu nou în
cultură. Bine organizată, societatea ieşeană şi-a creat o tipografie, o librărie şi o revistă cu apariţie lunară, Convorbiri
literare (1867), ceea ce explică în bună parte atracţia exercitată asupra tinerilor. Mulţi dintre aceştia, printre care
Eminescu şi Slavici, primesc burse de studiu în străinătate. Instituţionalizând astfel actul creaţiei literare, junimiştii şi-
au creat toate instrumentele pentru promovarea marilor talente şi pentru propagarea acelor principii care să aducă
rigoare în cultura şi civilizaţia română. Graţie calităţilor intelectuale, ţinutei academice şi spiritului critic, Titu
Maiorescu s-a impus de la început drept mentor al junimiştilor.
În existenţa societăţii Junimea se disting trei etape. Etapa ieşeană (1863-1874) are un pronunţat caracter
polemic (se desfăşoară ofensiva împotriva „vechii direcţii” paşoptiste) şi doctrinar (se elaborează principiile sociale şi
estetice ale grupării). Junimiştii, mai ales prin vocea lui Maiorescu, practică o aşa-numită critică de direcţie sau critică
normativă. Iniţiativele lor vizează problemele limbii române literare, emanciparea literaturii şi dezvoltarea sănătoasă a
culturii. Pe de altă parte, se caută talente apte să fie promovate.
În cea de-a doua etapă (1874 – 1885), şedinţe societăţii se desfăşoară la Iaşi, dar şi la Bucureşti, urmare a
intrării junimiştilor de frunte în viaţa politică, în Partidul Conservator. Funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice îl obligă
pe Titu Maiorescu să se stabilească în Capitală, începând cu 1874. Revista societăţii continuă să apară la Iaşi. Este etapa
de consolidare a direcţiei noi, proces subliniat şi de publicarea în paginile Convorbirilor literare a operelor de maturitate
ale lui Eminescu, Slavici, Caragiale şi Creangă. Atitudinea polemică, criticismul antipaşoptist se diminuează în favoarea
unei critici de susţinere (critică aplicată) a acestor talente sau se redirecţionează spre noi adversari ideologici. Notabilă
în acest sens este polemica Maiorescu / Constantin Dobrogeanu-Gherea, privind „arta pentru artă” şi, respectiv, „arta cu
tendinţă”.
A treia etapă începe cu anul 1885, când este mutată la Bucureşti şi revista, după ce veniseră, pe rând, în noua
capitală a României, mai întâi Titu Maiorescu, apoi cei mai mulţi dintre junimişti, ultimul fiind Iacob Negruzzi.
Activitatea de cenaclu se diminuează, iar revista capătă un caracter preponderent universitar, găzduind studii istorice,
filologice, geografice. La conducerea Convorbirilor literare  se succed oameni de cultură importanţi, dar în lunga ei viaţă
(a apărut până în 1944) nu va mai cunoaşte valoarea şi popularitatea primilor 25 de ani.
Principalele obiective ale Junimii au fost: răspândirea spiritului critic, progresul literaturii naţionale prin
descoperirea şi impunerea valorilor autentice, susţinerea originalităţii, lupta pentru unificarea limbii române literare,
educarea publicului în spiritul receptării şi înţelegerii culturii. Aceste obiective s-au realizat prin acţiuni desfăşurate
pe mai multe direcţii.
            Educarea gustului public s-a concretizat în aşa-numitele prelecţiuni populare (conferinţe pe teme variate
susţinute într-o manieră academică şi organizate în cicluri sistematice). Ele au avut ca efect formarea unui public
apt să înţeleagă cultura şi încurajarea gândirii critice.
             O altă preocupare a junimiştilor a fost unificarea limbii române literare. Ei au respins alfabetul chirilic, străin
de limba noastră, au susţinut alfabetul latin şi scrierea fonetică, fixând, totodată, regulile ortografice ale limbii române.
Aceste puncte de vedere se regăsesc în studiile maioresciene de mare impact in epoca: Regulele limbei române pentru
începători, Despre scrierea limbei române, Contra Şcoalei Barnuţiu, Beţia de cuvinte, Limba română în jurnalele din
Austria, Neologismele, Oratori, retori şi limbuţi. În studiul Neologismele, Maiorescu susţine just că ele trebuie
importate cu discernământ, combate excesul de împrumuturi neologice şi recomandă asimilarea de cuvinte din limbile
de origine latină, mai ales din franceză, pentru a nu altera spiritul limbii noastre.          
În planul culturii şi al civilizaţiei, cel mai important impact l-a avut aşa-numita teorie a „formelor fără fond”,
ce-şi are originea în studiul maiorescian În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868). Aici Titu Maiorescu
demască „direcţia falsă" pe care porniseră cultura şi civilizaţia românească odată cu acţiunile grăbite de modernizare
iniţiate de generaţia paşoptistă. Imitarea formelor civilizaţiei occidentale fără ca ele să aibă substanţă (conţinut) a dus la
falsificarea întregii vieţi publice şi la compromiterea instituţiilor pe care o naţiune trebuie să se întemeieze („Înainte de a
avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de stiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am
fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi despreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am
făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat
instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee romane (...);

1
înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut Şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică
de merit, am fundat teatrul naţional, şi am despreţuit şi falsificat toate aceste forme de cultură.”). Prin teoria „formelor
fără fond” Maiorescu acuza artificialitatea civilizaţiei române, considerând-o o caricatură a celei occidentale, şi reclama
urgenta regenerare a spiritului civic. Peste câteva decenii, un alt critic român, E. Lovinescu, îşi va construi nu mai puţin
celebra teorie a sincronismului pornind de la teoria maioresciană, apreciind însă că, în timp, formele imitate din nevoia
sincronizării sunt capabile să-şi creeze fondul propriu.
           O altă direcţie de acţiune junimistă viza promovarea literaturii valoroase, originale. Primul studiu
consacrat acestui obiectiv a fost scris de mentorul Junimii în toiul unor furtunoase discuţii de cenaclu privind
alcătuirea unei antologii de poezie română pentru uz didactic, proiect abandonat din cauza numărului prea mic de
creaţii reprezentative. Pentru că nu aveau principii estetice ferme pe baza cărora să judece valoarea unei poezii,
Maiorescu scrie în acest context studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Expunând cerinţele
poeziei autentice, Maiorescu descurajează implicit literatura mediocră şi diletantismul în poezie.
Aici, T. Maiorescu porneşte de la distincţia dintre artă şi ştiinţă, identificând obiectul specific al
fiecăreia: obiectul artei este frumosul, iar obiectul ştiinţei adevărul. În diferite arte, frumosul se exprimă cu
mijloace („materiale de lucru”) diferite: sculptorul foloseşte lemnul, piatra etc., pictorul – culorile, muzicianul
– sunetele. Spre deosebire de aceşti creatori care îşi găsesc materialul artistic în lumea fizică, scriitorul, în
general, şi poetul, în special, se folosesc de imaginile artistice, care sunt perceptibile pentru cititori prin
intermediul cuvintelor. Consecinţa imediată a celor spuse mai sus este că, pentru a fi valoros, textul poetic
trebuie să îndeplinească două exigenţe, în conformitate cu natura sa duală (poezia înseamnă „idei manifestate
în materie sensibilă”): o „condiţiune materială” şi o „condiţiune ideală”.
Condiţiunea materială a poeziei se referă la expresia poetică, la limbajul folosit de artist. Poetul
trebuie să aleagă cuvinte cele mai puţin abstracte, să folosească „epitetele ornante”, să recurgă la personificarea
obiectelor inanimate sau “prea abstracte” şi să utilizeze comparaţia, metafora, tropii în general. Maiorescu
afirmă că, pentru a sensibiliza imaginaţia cititorului, comparaţia trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie
justă (adică să alăture doi termeni care sunt compatibili, altfel devine absurdă) şi să fie nouă (originală).
Condiţiunea ideală a poeziei se referă la mesajul ei. Şi în acest caz, Maiorescu porneşte de la
sublinierea unei distincţii: „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o
pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în
aplicare practică.” În opinia lui Maiorescu, iubirea, ura tristeţea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt „idei”
poetice, iar învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt în afara poeziei, interesând cu totul alte domenii.
Pentru satisfacerea „condiţiunii ideale” a poeziei, Maiorescu le recomandă poeţilor: o mişcare rapidă a ideilor
poetice (adică “poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe
pentru gândiri puţine”), „exagerarea” trăirilor prin hiperbolă (însă criticul constată că o bună parte a
versificatorilor români „micşorează şi înjosesc ideile” poetice prin folosirea diminutivelor) şi dezvoltarea
tensiunii către „culminarea finală” sau către „catastrofă”.
Pentru a-şi susţine demonstraţia, criticul o ilustrează cu exemple, dar mai ales cu contraexemple din
poezia vremii. În finalul articolului, el justifică necesitatea criticii literare, care are puterea de a „ne feri de
mediocrităţile care, fără nicio chemare interioară, pretind a fi poeţi".
Studiul oglindeşte concepţia maioresciană despre primatul şi autonomia esteticului (teoria „artei
pentru artă”). Opera de artă (se afirmă acum pentru prima dată) are ca valoare intrinsecă frumosul, iar
domeniul artei este separat, autonom, prin însuşi specificul său, de celelalte domenii ale vieţii.
Creând o puternică emulaţie literară orientată către valoare, Junimea a coagulat o bună parte dintre
energiile scriitoriceşti din ultima parte a secolului al XIX-lea. Poezia epocii e dominată de Mihai Eminescu,
dar pot fi amintiţi şi alţi autori, mai modeşti: Samson Bodnărescu,, Veronica Micle (care scriu în manieră
eminesciană), Anton Naum, D. C. Olănescu-Ascanio, N. Beldiceanu (scriitori clasici, obiectivi şi exotici, în
linia lui Alecsandri), Th. Şerbănescu, Matilda Cugler-Poni, D. Petrino (cântecul erotic şi de lume). Proza
înfăţişează aceleaşi inegalităţi valorice. Există câţiva scriitori mărunţi ca Leon Negruzzi, Ion Pop-Florentin,
Miron Pompiliu, autori de nuvele romantice şi de culegeri de material folcloric. Alţii au o valoare medie,
Iacob Negruzzi fiind un talentat memorialist şi Nicu Gane un autor de povestiri pasionale, care-l anticipează
pe Sadoveanu. Genul este reprezentat însă, în primul rând, de I. Slavici şi I. Creangă. Literatura dramatică
nu a reţinut decât numele titanului I. L. Caragiale, ceilalţi dramaturgi trecând în uitare. Ioan Ianov a fost autor
de cânticele în maniera lui Alecsandri, D. C. Olănescu-Ascanio – un comediograf cuminte şi didactic, iar G.
Bengescu-Dabija – un imitator palid al lui Alecsandri şi Hasdeu.
              Pentru calibrul intelectual al Junimii trebuie amintiţi şi savanţii ei: A. D. Xenopol (istoric), Gh. Panu
(istoric şi memorialist), Alexandru Lambrior (lingvist), Vasile Conta (filosof).

2
 În concluzie, trebuie criticismul junimiştilor s-a păstrat în limitele judecăţii obiective, raţionale. Ei au
recunoscut meritele predecesorilor paşoptişti în procesul de modernizare a societăţii româneşti, efortul lor de
construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultură. Ceea ce i se
reproşează generaţiei paşoptiste este lipsa modernizării profunde, reale, autentice a culturii române. Or, noua
generaţie, junimistă, impune exigenţa calităţii şi doreşte sincronizarea europeană prin mari creatori. Ea construieşte un
climat de seriozitate, de rigoare şi de competenţă prefesională. Tudor Vianu consideră, în acest sens, că reperele
esenţiale ale spiritului junimist au fost: spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul clasic şi academic, ironia, spiritul
critic. Ridiculizând mediocrităţile literare şi combătând pericolele unei culturi neasimilate, Titu Maiorescu şi
societatea Junimea au reuşit să genereze marea direcţie a progresului nostru cultural şi literar.