Caracterizarea personajului Harap-Alb

din basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Andrei Matia
Clasa a X-a B
Harap-Alb este personajul principal al basmului “Povestea lui Harap-Alb” scris de Ion Creangă.
Ion Creangă este unul dintre cei mai mari scriitori români, facând parte din Epoca Marilor
Clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. Opera acestuia face parte
din curentul realist, fiind foarte vastă si extrem de apreciată in lumea literară. Creangă
umanizează fantasticul, conferă caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie personajele negative
într-un registru comic şi „spune” o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului, numit „Crăişor”,
e menit să ocupe tronul împăratului Verde, care n-avea urmaşi în descendenţă masculină, să
asigure după moartea lui, conducerea împărăţiei. Motivul călătoriei şi metafora drumului vor
căpăta importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns legate de un destin aflat sub
o stea norocoasă.
Harap-Alb este personajul principal al basmului “Povestea lui Hapar-Alb”. Potrivit tipologiei
basmului, el este protagonistul, neofitul care străbate un parcurs inițiatic presărat cu obstacole
pentru a se desăvârși ca viitor împărat, demn urmaș al unchiului său. Chiar dacă păstrează
simbolistica și tipologia personajului din basmul popular, Harap-Alb se îndepărtează de model
fiind individualizat prin nume, comportament și limbaj. Astfel, cel mai mic dintre fiii craiului nu
mai este un model de frumusețe fizică și morală, dotat cu puteri supranaturale, confirmate pe
parcursul drumului. Din potrivă, autorul prezintă un personaj în formare, cu trăiri și reacții
normale, umane, care pe măsură ce depășește probele, se maturizează.
Eroul însumează calități excepționale umane dar nu supraumane, fiind construit pe o
schemă realistă. Prin urmare, Ion Creangă antropomorfizează fantasticul, iar absența calităților
supranaturale este suplinită de ajutoare și donatori.
Caracterizarea directă
Însușirile realiste ale personajului reies din caracterizarea directă făcută de narator sau de
celelalte personaje, fiul de crai fiind considerat “boboc în felul său la trebi de aiestea”, “slab de
înger”, “mai fricos ca o femeie”, “uneori mânios”, din toate aceste secvențe reiese faptul că
Harap-Alb este încă necopt la minte și actionează instinctive, fapt care urmeaza să se schimbe pe
parcursul poveștii, acesta devenind mai înțelept și mult mai matur, defaot acesta-i fiind destinul.
Totuși Sfânta Duminică i se adresează cu admirație și respect “admirate crăișor”, în timp ce
spânul îl numește cu dispreț sluga vicleană.
La finalul drumului său, personajul trece într-un plan superior al existenței. Statutul inițial
este cel de neinițiat iar fiul cel mic, crescut în umbra fraților, are ocazia de a-și dovedi
superioritatea. El trăiește într-un orizont al inocenței, justificat prin tinerețe și lipsa de experiență.
Calitățile și le descoperă prin intermediul probelor la care este supus. Prima probă, cea a
milosteniei, dezvăluie disponibilitatea pentru statutul imperial.
Caracterizarea indirectă
Caracterizarea indirecta reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea sa față de ceilalți
și din limbaj.
Crăişorul, botezat de Spân, la ieşirea din fântână, Harap-Alb, nu este un Făt-Frumos
plecat să înfăptuiască fapte de vitejie, nu are însuşiri supranaturale, nu înfruntă zmei sau balauri.
Este ajutat, sfătuit, îndrumat de cei care îi apreciază bunătatea sufletească. Aceasta este trăsătura
morală esenţială, dezvăluită de multe dintre secvenţele narative: miluirea cerşetoarei cu un bănuţ,
ocolirea furnicilor pentru a nu le strica nunta, găsirea adăpostului pentru roiul de albine. De
altfel, Sfânta Duminică îi aminteşte mereu: „. . . puterea milosteniei şi inima ta cea bună te
ajută”. Scopul călătoriei lui Harap-Alb este acela al desăvârşirii spirituale, în vederea conducerii
unei împărăţii, pentru care numai vitejia şi curajul nu sunt suficiente. Atunci când săvârşeşte
fapte vitejeşti are „avantaje”, căci, îmbrăcându-se cu hainele din tinereţe ale tatălui, recunoscut
pentru vitejie, având armele şi calul lui, se bucură de puterile magice ale acestora; înfruntă ursul
la pod şi e gata să-l doboare, ajutat de cal şi de paloş, ia salăţile din Grădina Ursului, după ce
ajutat de Sfânta Duminică îl adoarme pe acesta cu o fiertură vrăjită, taie capul cerbului, dar are
paloşul şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi sprijinul aceleiaşi Sfinte, reuşeşte să obţină
mâna fetei împăratului Roş, ajutat de cei cinci tovarăşi, de crăiasa albinelor, a furnicilor şi din
nou de calul său. Crăişorul are, aşadar, nevoie de minte, de experienţă, de înţelepciune.
În fântână, feciorul craiului îşi pierde identitatea, ceea ce poate să însemne şi moartea
simbolică a acestuia, iar la ieşirea din apa fântânii este botezat, căpătând o altă identitate şi o altă
existenţă, în care devine slugă. Din diferitele perioade ale basmului se desprind probele la care
este supus de Spân şi din care Harap-Alb învaţă câte ceva, conştientizându-şi greşelile, căpătând
experienţă, descoperind valori morale fără de care nu ar fi putut fi un conducător vrednic şi iubit
de supuşi.
Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate, căci
începe să creadă „celor asupriţi şi necăjiţi”, după cum îi spusese Sfânta Duminică; de asemenea
când le face „stup” albinelor, dovedeşte hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat.
„Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi-n stânga şi nu se lasă
până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea
[. . .]îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mutăciune, cu poala sîntă Măriei şi cu alte
buruieni mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi , luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă
frumuşel albinele din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos [. . .]şi apoi lăsându-l
acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.”
În relația cu celelalte personaje, eroul își arată latura prietenoasă, amabilă și sociabilă: îi
acceptă pe cei 5 în ciuda defectelor lor, le ajută pe furnci și albine, devenind deopotrivă stăpânul
macrocosmosului și a microcosmosului. Acesta descoperă sensul prieteniei, dovedind la
întâlnirea cu cei cinci uriaşi maturitate în gândire, realizând că găsirea fetei năzdrăvane a
împăratului Roş nu-i o treabă simplă şi că are nevoie de ajutor; chiar dacă se amuză de
înfăţişarea lor căci îi numeşte pocitanie, schimonositură, namilă onanie, dihanie îi priveşte ca pe
nişte prieteni, care într-adevăr, şi-au justificat prezenţa în călătoria săvârşită.
Faţă de aceştia, Harap-Alb e tolerant şi prietenos. „. . .ca tovarăş era părtaş la toate: şi la
pagubă şi la căştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii”.
Iniţiativa de a-i lua cu dânsul îi aparţine, el devenind „conducătorul”, pe care ceilalţi îl
respectă. Comportamentul în faţa împăratului subliniază faptul că stăpâneşte un limbaj adecvat,
respectând ceremonialul de la curte şi politeţea exprimării: „Preaînălţate împărate! Luminăţia sa,
nepotul preaputernicului Verde-împărat. . .”; „Să trăiţi luminate împărate”; „Luminarea-voastră,
de-acum cred că nu-ţi mai face nici o împiedicare, pentru că ne-am adus întru îndeplinire tot ce
ne-aţi poruncit”.
În timpul călătoriei cunoaşte şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă
sensibilitatea tânărului, ce nu poate fi desăvârşit numai prin vitejie şi prin înţelepciunea
dobândită. Este şi un prilej de a-şi verifica tăria de caracter, căci, deşi „o prăpădea din ochi de
dragă ce-i era” şi n-ar fi dus-o în faţa Spânului, respectă un cod al onoarei, necălcând jurământul
făcut.
Fata împăratului Roş, „farmazoană” fiind, spune tuturor adevărul, demascându-l pe spân, care,
considerându-l trădător pe Harap-Alb, îi taie capul. Acesta trebuie să moară, pentru a dispărea
sluga şi pentru ca feciorul de crai să-şi reia identitatea pierdută, altfel spus, pentru ca Binele să
învingă Răul.
Ca personaj de basm, ipostază a unui Făt-Frumos, Harap-Alb nu are nci o însuşirea fantastică;
mai mult, el se comportă ca un flăcău ce doreşte să facă pe plac tatălui său, se simte urgisit de
Spân şi se plânge calului şi Sfintei Duminici, galben la faţă, „olicăindu-se”, speriat de greutatea
probelor la care l-a supus Spânul, văicărindu-se, dorindu-şi moartea, regretând neascultarea care
l-a făcut să ajungă „slugă la dârloagă”, amintindu-şi de sfatul tatălui său referitor la răutatea
omului spân şi a celui roş.
De-a lungul călătoriei săvârşite, Harap-Alb a fost „supus” unui proces de iniţiere, „formatorii”
lui fiind: Sfânta Duminică (ce poate fi considerată o „bătrână a timpurilor”), pentru că aceasta,
cunoscându-i destinul, îi spune ce să facă şi cum să procedeze pentru a reuşi în călătorie şi pentru
a trece de primele două probe la care este supus de Spân, calul este alt iniţiator, rolul său fiind de
a-l ajuta cu vorba, dându-i tot felul de pilde, de a-l conduce unde este necesar şi de a acţiona la
momentul oportun; când consideră că procesul de iniţiere s-a încheiat şi că feciorul craiului
trebuie „să învie”, recăpătându-şi identitatea, îl „înşfacă cu dinţii de cap pe Spân, zboară cu
dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi
pulbere”. În sfârşit, cel mai drastic, dar şi cel mai eficient dintre iniţiatori este Spânul, care
punându-l la cele mai grele munci, îl obligă să-şi călească voinţa şi caracterul său, după cum se
exprimase calul „să prindă la minte”. Fecioraşul de crai, ocrotit la curtea tatălui său, „orb şi surd”
la ce se petrecea în jurul său, cu statutul de „novice”, învaţă să cunoască lumea, privind cu
atenţie, ascultându-i pe cei din jur, mici şi mari, putenici sau neajutoraţi şi devine om întreg,
capabil să conducă o împărăţie, aşa cum îi prezisese Sfânta Duminică.
În concluzie Harap-Alb este un personaj simbolic care excelează prin puterile lui umane, prin
firescul farmecului său, prin slăbiciunile dar și prin vrednicia sa.