Tema si viziunea despre lume in Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Andrei Matia
XB

Opera literara Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică și a apărut în
anul 1881 în vol. „Novele din popor” după ce fusese publicată în revista „Convorbiri
literare”. Ea aparține curentului realist, întrucât pune accent pe aspecte sociale înfățișând
veridic realitatea din societatea ardeleană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Caracterul
psihologic al acestei nuvele este evident în drama sufletească pe care o traversează Ghiță,
personajul principal, din cauza pierderii încrederii în sine și a neîncrederii celorlalți în el,
înstrăinându-se astfel de tot ce îl înconjoară. De aceea eroul trăiește un puternic conflict
interior, negăsind până în final calea prin care să iasă din impas. Personajele sunt puține
dar construite solid, cu trăsături de caracter motivate de firea si structura morala a
fiecăruia dintre ele.

Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu
noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, dar are și o dubla semnificație, se referă atât la
șansa de îmbogățire a lui Ghiță cât și la amenințarea morții ascunsă sub ademenitoarea
aparență a norocului.
Tema principală a nuvelei este și ea adecvată caracterului realist și psihologic al
scrierii, și anume consecințele pe care le are setea de îmbogățire asupra sufletului
individului, asupra destinului său. Acesteia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță
de a-și schimba statutul social), una moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are)
și alta psihologică (conflictul interior puternic al personajului principal).
Atât tema principală, cât și cele secundare se dezvăluie pe parcursul întregii nuvele,
dar edificatoare în acest sens și în ceea ce privește evoluția personajului sunt câteva
episoade semnificative. În primul rând este hotărârea lui Ghiță de a-și schimba destinul,
dovadă fiind răspunsul categoric care i-l dă soacrei sale;„-Vorbă scurtă, răspunse Ghiță,
să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată
săptămâna în opinci ori desculți, iar dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până
la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine,
amândoi la copilaș, iară dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei,, . Hotărâtor în evoluția
destinului lui Ghiță este și momentul primei întâlniri cu Lică, întrucât Sămădăul stîrnește
deopotrivă admirație și teamă în sufletul eroului care va evolua iremediabil spre decădere
morală. La fel de semnificativ este și episodul în care Ghiță trăiește sentimentul
culpabilității și se adresează „sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveți, cum
avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit.” . Momentul suprem însă al degradării sale
morale este acela când Ghiță, de la complicitate ajunge la crimă și o ucide pe Ana, gest
incalificabil, căci vinovat de înstrăinarea Anei este el însuși.

Aceste episoade narative evidențiază nu numai structura tematică a nuvelei și

evoluția personajului, ci și viziunea despre lume a autorului. Viziunea sau perspectiva
narativă conține opiniile, atitudinea naratorului, modalitățile și principiile acestuia, care
stau la baza întâmplărilor relatate în legătură cu lumea reală prezentată în operă. Aici, în
nuvela lui Ioan Slavici, viziunea despre lume este una obiectivă și se bazează pe
principiile morale ale scriitorului, cunoscut fiind faptul că acesta este un moralist convins,
promotor și susținător al unor teze morale specifice societății românești tradiționale,
întâlnite și în alte opere ale sale. Teza care stă la baza acestei nuvele se poate sintetiza în
proverbul „Decât bogat și pătat, mai bine sărac și curat.” ,exprimat, cu alte cuvinte, chiar
de soacra lui Ghiță în incipitul nuvelei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Așadar, se pune în discuție
raportul dintre sărăcie și bogăție și fericire- nefericire. Această viziune despre lume se
desprinde, în continuare, din acțiunea și din conflictele nuvelei sau din elementele de
tehnică narativă. După incipitul menționat, în continuare, în expozițiune, cititorul află că
hanul de la Moara cu noroc este binecuvântat deoarece aici veniturile se înmulțesc și
dorința de prosperitate se împlinește. Așa stau lucrurile și cu familia lui Ghiță, până ce la
han sosește Lică Sămădăul, fapt ce constituie intriga acțiunii, căci odată sosit acesta îi
cere cârciumarului să-l anunțe despre tot ce se întâmplă la han și în împrejurimi.

Din acest moment începe desfășurarea acțiunii care nu prezintă altceva decât
degradarea morală și sufletească a eroului, conflictul psihologic, lupta din sufletul lui
ghiță între dorința de a rămâne un om cinstit și aceea de a se îmbogăți. Astfel, îl
finanțează pe lică, dându-i toți banii, îi spune tot ce se întâmplă la han, acceptă să
urmărească turmele de porci după urmele lăsate de Sămădău, primește porcii furați din
alte turme și îi devine complice la alte ilegalități și crime:jefuirea și uciderea arendașului,
apoi a unei femei și a unui copil care trecuseră pe la han.

Punctul culminant îl constituie momentul în care Ghiță hotărăște, cu orice preț, să-l
demaște pe Lică și merge să-l aducă pe Pintea la han. Întorcându-se la cârciumă, Ghiță își
dă seama că Ana i-a fost infidelă, o ucide, la rândul lui fiind ucis de Răuț, unul dintre
oamenii lui Lică. Deznodământul este în continuare tragic, întrucât hanul este incendiat,
iar Lică se sinucide strivindu-și capul de un copac, pentru a nu fi prins de Pintea.
Finalul aduce din nou în prim-plan imaginea hanului de la moara cu noroc și prezența
bătrânei care constată „Așa le-a fost dată!...”

În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o

compoziție clasică, o structură rotundă, circulară, iar relatarea întâmplărilor se face în
mod obiectiv la persoana a III-a de către un narator omniscient. Narațiunea se îmbină cu
descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu monologul interior prin care scriitorul
sondează adâncul sufletesc al personajelor, și în mod special pe cel al protagonistului,
întrucât accentul cade pe latura psihologică a personalității acestora. Se remarcă totodată
autenticitatea limbajului presărat cu numeroase regionalisme și caracterizat prin oralitate,
spontaneitate, dar și prin sobrietate.
Privind nuvela în ansamblul ei putem constata că finalul acesteia ilustreză în mod
concludent adevărul conținut de teza morală care stă la baza ei, enunțată încă de la
început prin cuvintele bătrânei :„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Slavici nu absolutizează însă conținutul
acestei teze, deoarece dezaprobarea sa nu vizează câștigul prin muncă cinstită, ca bază a
bunăstării, ci goana nebună după un câștig obținut pe orice cale, cu orice preț, renunțând
chiar la ceea ce este omenesc și moral. Această viziune asupra lumii nuvelei este pusă în
lumină atât prin faptele relatate, cât și prin evoluția protagonistului și a relațiilor sale cu
celelalte personaje.

În opinia mea, opera literara „Moara cu noroc” de Ioan Slavici aparține realismului
clasic datorită unor trăsături precum tema, importanța acordata banului, dorința de
înavuțire, veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii și a personajelor,
obiectivizarea perspectivei narative, repere spațio-temporale precise, dialogul viu,
autentic, sobrietatea stilului cenușiu, concis, fără podoabe. Tot de realism tine si interesul
acordat pentru analiza psihologica, realizata prin utilizarea modalităților de caracterizare
a personajului, de investigare psihologică.
Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuință
și înțelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si păstrarea măsurii în toate, iar
orice abatere de la aceste principii este grav sancționata de autor.
Așadar, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este ca specie o nuvelă clasică, psihologică,
după curentul literar în care se înscrie, aceasta este și o nuvelă realistă.