O scrisoare pierdută

- I.L. Caragiale
Tema și viziunea

I. L. Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește,

astfel în opinia lui Garabet Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”,
formula sa artistică fiind „realismul tipic” .
„O scrisoare pierdută” apare în 1884, dar este publicată un an mai târziu în
revista „Convorbiri literare”. Este una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe
lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu
reacțiunea”, opere în care scriitorul urmărește surprinderea moravurilor
societății burgheze din acea perioadă.
Opera este o comedie realistă de moravuri, aparținătoare genului dramatic.
Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate acțiuni, fapte,
întâmplări cu caracter amuzant, conflictul este dominat de comic, personajele
sunt ridiculizate prin moravurile lor, autorul folosește ironia, sarcasmul, satira
pentru a ridiculiza moravurile sociale, cu scopul de a le corecta.
„O scrisoare pierdută” aparține genului dramatic, deoarece prezintă trăsături
specifice precum: conținutul structurat în acte și scene (comedie în patru acte),
conflictul dramatic se învârte în mod comic în jurul unei scrisori
compromițătoare de amor, generând o serie de întâmplări neprevăzute, sunt
folosite didascaliile, se remarcă tipurile de comic: de limbaj, de nume, de
caracter, de intenție. Comicul de situație este prezent în scena în care Zaharia îi
povestește lui Tipătescu despre scrisoarea de amor adresată de acesta din urmă
tocmai soției sale, Zoe Trahanache. Aflându-se în postura de soț înșelat, tot
Zaharia va încerca să îl liniștească pe Tipătescu, acesta din urmă fiind terifiat de
posibilitatea descoperirii relației amoroase cu Zoe.
Putem încadra textul în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor,
caracterul satiric (o perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice
românești din secolul al XIX-lea), prin susținerea valorilor clasice de bine,
frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic, moralizator dar și prin
respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de munte”,
timp- secolul al XIX-lea, acțiune).Se încadrează în realism prin impresia de
veridicitate pe care o creează, prin utillizarea tehnicii detaliilor și prin
construcția personajelor tipologice: tipul încornoratului (Trahanache), tipul
primului amorez (Tipătescu), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și
al demagogului (Cațavencu), tipul cetățeanului, tipul servitorului (Pristanda),
prostul fudul (Farfuridi), prostul ticălos (Dandanache).
Tema o reprezintă viața distorsionată a burgheziei bucureștene și
dorința de parvenire de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Societatea bucureșteană
prezentată este dominată de vicii, defecte, minciuni, adulter, demagogie,
falsitate, trafic de putere și de influență. Tot conflictul de moravuri se produce în
preajma alegerilor pentru Camera Deputaților, în timpul campaniei electorale.
Conținutul operei are un puternic caracter social, dar și de viață familială.
Ca structură, opera este împărțită clasic, în 4 acte, divizate în acte și
scene, actul II și IV, având întinderea cea mai mare, de câte 14 scene.
Personajele piesei, numite de Caragiale „persoane” sunt menționate cu numele și
statutul social pe care îl deține fiecare.
Actul I începe cu o scenă expozitivă,semnificativă în desfășurarea acțiunii
în care se anunță pierderea unei scrisori de dragoste trimisă de Ștefan Tipătescu
amantei sale,Zoe Trahanache, în jurul căreia se va petrece întreaga
acțiune.Punctul culminant al acestei scene, îl constituie vestea că Nae Cațavencu
nu vrea să restituie scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi numit
candidat pentru un loc de deputat. Conflictul principal se declanșează,astfel,în
momentul în care Cațavencu amenință că va publica scrisoarea
compromițătoare.Zoe este disperată și le impune lui Tipătescu și lui Trahanache
să-l numească pe Cațavencu candidat.
Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor
pentru fiecare tabără politică. Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați
politici ai lui Tipătescu, se tem de o eventuală trădare a acestuia, fapt întreținut
și de numeroasele vizite la adversarul politic, Cațavencu. Tipătescu ordonă
arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun rezultat favorabil,
însă îl eliberează la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui Tipătescu, îi
oferă sprijin politic adversarului Cațavencu, în schimbul scrisorii. În mijlocul
acestor frământări politice și personale, se primește de la centru o depeșă prin
care se solicită alegerea unui candidat trimis de aici.
Actul al III-lea cuprinde două părți, dominate de discursul
agramat(beția de cuvinte) al lui Farfuridi și de discursul categoric demagogic al
lui Cațavencu până la punctul culminant când se anunță numele candidatului
propus de centru,Agamemnon Dandanache, dupa care urmează vacarmul și
bătaia.Pristanda ,polițaiul orașului provoacă un scandal,ședința se întrerupe
brusc, Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea care este găsită de cetățeanul
turmentat și predată destinatarului Zoe.
 Actul al IV-lea aduce înfrângerea lui Cațavencu și alegerea senilului
Agamiță Dandanache, adevărat maestru al șantajului, de vreme ce cu o scrisoare
bine păstrată își poate asigura alegerea perpetuă. Cațavencu accepta ce i-a
ordonat Zoe și conduce manifestația în cinstea noului ales.Atmosfera destinsă de
la final reface starea inițială a personajelor, fără nicio modificarea a statutului lor
dinaintea pierderii scrisorii. Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște
marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii,
fără a suferi transformări psihologice.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi
şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se
teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin
intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată. Tipătescu deţine o poziţie
centrală în ambele conflicte.
Titlul comediei este ales în mod special de autor pentru a anticipa intriga
piesei de teatru și a prezenta motivul izbucnirii conflictelor dintre personaje.
Acesta este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, articulat nehotărât, „O
scrisoare”, care ar putea fi orice scrisoare, și adjectivul provenit din participiu,
„pierdută”. Din punctul de vedere al compoziției comediei, tehnica „bulgărelui
de zăpadă” dirijează acțiunea piesei grupată în patru acte și amplifică, treptat,
începând încă din titlu, conflictele dintre personaje.
Ca structură, opera este împărțită clasic, în 4 acte, divizate în acte și
scene, actul II și IV, având întinderea cea mai mare, de câte 14 scene.
Personajele piesei, numite de Caragiale „persoane” sunt menționate cu numele și
statutul social pe care îl deține fiecare.
Trăsăturile de caracter ale personajelor sunt susținute prin limbajul pe
care îl folosesc acestea, limbaj care pledează, de asemenea, pentru realismul
situațiilor. Prezența numeroaselor greșeli de vocabular ilustrează incultura
personajelor, prin: pronunție greșită (famelie, renumerație, andrisant, plebicist),
etimologie populară (scrofuloși, capitaliști – locuitori ai capitalei) sau prin lipsa
de proprietate a termenilor (liber-schimbist înseamnă, pentru Cațavencu, elastic
în concepții).
În concluzie, comedia de moravuri „O scrisoare pierduta”exprimă vocația
de scriitor realist a lui Caragiale, nu numai prin spiritul de observație acut și prin
luciditatea cu care scrutează lumea ,ci și prin preocuparea pentru domeniul
social. Obiectivitatea, veridicitatea realizată prin tehnica acumularii detaliilor,
sunt trăsături esențiale ale acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse
ridiculizării, pentru că râsul a fost întotdeauna considerat un mijloc de amelioare
a moravurilor , atitudine prin care scriitorul atinge dezideratul educativ al artei