“Luceafarul”

-Mihai Eminescu

Poemul “Luceafarul” este o poezie romantica, care a fost reprodusa

in revista “Convorbiri literare” in anul 1883, iar ulterior a fost publicata
in singurul volum eminescian aparut in timpul vietii sale, intitulat
“Poesii”, in 1884.
O prima trasatura romantica este reprezentata de sursa de inspiratie
folclorica a textului. Eminescu s-a inspirat dintr-un basm popular
romanesc, cules de austriacul Richard Kunnsch intitulat “Fata in gradina
de aur”. Basmul descrie iubirea dintre o fata de imparat si un zmeu,
personaje simbolice, apartianand unor lumi diferite. De asemenea, este
valorificat si mitul Zburatorului, conform caruia ivirea sentimentului
erotic la tinerele fete este produsa de aparitia in visul acestora a unei
fiinte imateriale.
O alta trasatura romantica este data de imbinarea speciilor si
genurilor literare. Genul epic este prezent sub forma basmului in
incipitul textului. “A fost o data ca-n povesti, / A fost ca niciodata”.
Trasaturile dramatice se ivesc prin prezenta dialogului si a personajelor,
precum Luceafarul, fata de imparat, Catalin, Catalina, Demiurgul.
Elementele lirice se remarca prin afectivitate, limbaj expresiv si prin
exprimarea directa a gandurilor si a sentimentelor eului liric. De
asemenea, Eminescu imbina elegia, meditatia filozofica, pastelul terestru
si cel cosmic intr-o singura opera, magnum opus-ul creatiei sale.
Tema poemului este iubirea imposibila dintre fiinte ce apartin de
lumi diferite. Pe langa aceasta se remarca si conditia omului de geniu
intr-o lume neprielnica acestuia. Geniul, reprezentant al cunoasterii
absolute, nu poate iubi o fata de rand, incapabila sa-si sfideza conditia
curenta.
 O prima idee relevanta temei este prezentata in tabloul I. Acesta
are un incipit fantastic, specific basmelor “A fost o data ca-n povesti, / A
fost ca niciodata”. Primul tablou imbina planul terestru si cel cosmic
definind granita dintre cele doua si accentuand imposibilitatea iubirii
unor fiinte ce traiesc in lumi opuse. Fata de imparat este descrisa ca fiind
“una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e fecioara intre sfinti/Si luna
intre stele”, citat din care reiese unicitatea acesteia. In fiecare seara
acestea se uita pe fereastra unde “Luceafarul asteapta” si se
indragosteste de acesta. Luceafarul o observa pe fata seara de seara si
incepe sa o indrageasca, fiind incapabil sa iubeasca asemenea
muritorilor. Aceasta il cheama “Cobori in jos Luceafar bland/Alunecand
pe-o raza/Patrunde in casa si in gand/Si viata-mi lumineaza”. La prima
chemare a fetei, Luceafarul se intrupeaza din cer si din mare, intr-o
ipostaza angelica “Caci cerul este tatal meu/Si muma imi este marea” si
ia infatisarea unui “tanar voievod”. Fata il vede ca “un mort frumos cu
ochii vii”, sintetizand doua lumi antitetice. Luceafarul depune un efort
extrem pentru a se arata fetei de imparat “Din sfera mea venii cu greu/Ca
sa-ti urmez chemarea”. Ajuns in planul terestru acesta ii cere fetei sa
vina cu el si sa paraseasca lumea muritoare, insa aceasta refuza. La a
doua chemare a fetei de imparat, Luceafarul se intrupeaza din soare si
din noaptea “Si soarele e tatal meu/Iar noaptea-mi este muma” intr-o
infatisare demonica “Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”. Desi
dezamagit de refuzul initial, acesta o roaga din nou pe fata sa se lepede
de natura ei muritoare si sa vina in lumea lui, insa raspunsul este acelasi
“Pe calea ce-ai deschis, n-oi merge niciodata”. Tabloul prezinta
imposibilitatea iubirii dintre omul de geniu si omul de rand, incapabil sa-
si sfideze conditia.
O alta secventa reprezentativa temei este tabloul al treilea. Acesta
prezinta spatiul cosmic, lumea cerurilor, a Luceafarului. Prin intermediul
pastelului cosmic este descrisa lumea cereasca “Un cer de stele
dedesubt/Deasupra-i cer de stele”. Planul cosmic este de neinteles pentru
muritori “Caci unde merge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaste”.
Luceafarul pleaca din locul lui de pe cer si merge spre originile creatiei,
la Demiurg pentru a-i cere sa-l faca muritor “Reia-mi al nemuririi
nimb/Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de
iubire”. Demiurgul il numeste Hyperion, “cel ce merge deasupra”, iar
raspunsul acestuia la cererea Lucefarului adanceste antiteza dintre cele
doua lumi “Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. Lumea din care
provine Hyperion este cea cosmica, de nepatruns oamenilor, Demiurgul
fiind capabil sa-i ofere orice, insa “moartea nu se poate”. Dupa aceasta,
Creatorul il indeamna pe Luceafar sa mearga inapoi la locul lui din cer si
sa se uite spre Pamant “Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te, te-
ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta”. Tabloul al
treilea prezinta lumea omului de geniu, cea a idealurilor si a
cunostintelor absolute.
Un element de compozitie este titlul. In sens denotativ, Luceafarul
este cel mai stralucitor corp de pe bolta cereasca, planeta Venus. In sens
conotativ, acesta reprezinta geniul, idealul, cunoasterea absoluta si
lumea superioara, prezentand inca din titlu motivul central al textului,
omul de geniu si pozitia sa fata de lumea de rand.