Luceafarul

Poemul "Luceafarul" a aparut in 1883, in Agenda Societatii Academice Social Literare Romania Juna
din Viena, fiind apoi reprodus in revista "Convorbiri literare"

Romantismul este o miscare literara si artistica aparuta la sfarsitul secolului XVIII cu influente in
filozofie, drept, lingvistica si care promoveaza libertatea de exprimare.

Poemul este inspirat din basmul romanesc "Fata din gradina de aur" cules de austriacul Richard
Kunisch. Eminescu il versifica si il imobgateste cu profunde idei filozofice, marturiseste astfel fascinatia
pentru problematica geniului nefericit capabil sa depaseasca limita cunoasterii. Cea mai veche
interpretare ii apartine lui insusi, care nota pe marginea unui manuscris.

Titlul "Luceafarul" este numele planetei Venus cunoscuta in limbaj popular si sub numele de steaua
ciobanului.

Tema este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea.

Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria se realizeaza astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si
in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este consacrata
planul cosmic.

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic "A fost odata ca-n povesti / A fost
odata ca niciodata". Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul
absolut de factura populara "O prea frumoasa fata", scoate in evidenta unicitatea terestra.

Primele sapte strofe constituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste de iubire,
realizat prin motive romantice : luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda.

Motivul serii si al castelului accentueaza romantismul conferit de prezenta Luceafarului "Si cat de viu
s-aprinde el / In orsicare sara, / Spre umbra negrului castel / Cand ea o sa-i apara". Aparitia iubirii este
sustinuta de mitul zburatorului, dar miscarile sunt de mare finete si au loc in plan oniric: "Si pas cu pas in
urma ei / Aluneca-n odaie". Gesturile dezvaluie suavitatea sentimentelor de iubire: "Si cand in pat se-
ntinde drept / Copila sa se culce / I-atinge mainile pe piept, / Inchide geana dulce.", iar metafora din
versurile "Tesand cu recile-i scantei / O mreaja de vapaie" reda intensitatea si delicatetea iubirii
Luceafarului.

La chemarea fetei "O dulce-al noptii mele domn, / De ce nu vii tu? Vina" - Lucefarul se smulge din
sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun, ca un "tanar voievod",
totodata "un mort frumos cu ochii vii". Stralucirea lui este interpretata de fata ca semn al mortii "Lucesti
fara de viata [...] / Si ochiul tau ma-ngheata." si refuza sa-l urmeze.

Ca in basmele populare, dupa trei zile si trei nopti fata isi aminteste de Luceafar in somn si are loc cea
de a doua chemare identica cu prima "Cobori in jos Luceafar bland, / [...] Si viata-mi lumineaza!" iar cea
de a doua metamorfoza este una demonica " Un mandru chip se-ncheaga". Acesta este nascut din soare
si din noapte. Fata il refuza si nu ii intelege aspiratiile si ii cere sa devina muritor. Luceafarul este capabil
sa coboare la conditia umana "Da, ma voi naste din pacat / Primind o alta lege; / Cu vecinicia sunt legat, /
Ci voi sa ma dezlege."

Partea a patra este construita simetric fata de prima, prin interferenta celor doua planuri: terestru si
cosmic. Idila Catalin-Catalina are loc intr-un cadru romantic, umanizat, sub crengile de tei inflorite, in
liniste, sub lumina blanda a lunii.

Geniul redevin astru iar fata isi pierde unicitatea, numele, frumusetea, devenind o muritoare oarecare
"chip de lut".

Are loc ultima chemare doar ca aceasta este modificata, formula nu mai este magica si accentueaza
ideea ca omul obisnuit este supus sortii, fiind incapabil de a se inalta la iubirea absoluta, ideala: "Cobori
in jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n cadru si in gand, / Norocu-mi lumineaza!".

Eliberat de patima iubirii, Luceafarul se detaseaza de lumea superficiala "Ce-ti pasa tie, chip de lut /
Dac-oi fi eu sau altul?" exprimandu-si desconsiderarea fata de incapacitatea acestei lumi de a-si depasi
limitele.

Finalul poemului este o sentinta in sens justitiar in care, antiteza dintre pronumele personal de
persoana Ⅰ sg "Eu" si a doua pl "Vostru" semnifica esenta conflictului dintre etern si efemer subliinind
menirea creatoare a geniului, eliberat de patima iubirii.

Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată şi de particularitățile prozodice: măsura versurilor de

7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată.

Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei poetice eminesciene -
armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice
cultivate de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.