Boudu salvat de la înec

de Rene Fauchois

1
 Comedie în patru acte, reprezentată pentru prima dată în Theatre du Celestins, pe 14 iulie 1919 în Lyon

Traducerea realizată de Bogdan Guțu, după ediția în franceză apărută la editura Meyer &
Cie, Geneva, 1954

2
 Decorul:

Paris, undeva pe docuri. Librăria domnului M. Lestignois.

La dreapta, între cele două vitrine, o ușă de sticlă în două caturi, însă doar unul e
funcționabil. De celălalt cat stă sprijinită o ladă de cărți, care îl imobilizează.
Pe toți pereții sunt rafturi umplute de cărți.
La stânga este casa. Pe mijloc, în spate, o ușă mică care dă spre casa scării.
Deasupra casieriei, o scară de trei trepte urcă spre ușa care dă în sufrageria familiei
Lestignois.
În mijlocul încăperii o masă alungită, stivuită de cărți de toate felurile. În fața ei o
canapea de aceeași lungime.
Scaune, taburete, scară mobilă, bibliotecă rotativă.
Un bust al lui Voltaire și o fotografie mare și înrămată cu chipul lui Victor Hugo,
făcută de Nadar.
Acțiunea are loc în 1914, înaintea războiului.

3
 Personajele:

Emile Lestignois, librar

Doamna Lestignois, soția sa
Anne-Marie, servitoare
Boudu
Denis Courtois, tânăr student
Vigour
Godin
Un vânzător ambulant
O doamnă

4
 Actul I

La ridicarea cortinei, Domnul Lestignois, absorbit de lectură, nu o observă pe

Doamna Lestignois, care vine din sufragerie și coboară scările spre librărie în timp
ce își încheie nasturii mănușilor sale negre. Pe cap are pălărie, este ferchezuită
pentru plecare. Pe braț are o geantă neagră elegantă.

DOAMNA LESTIGNOIS: Deci tu nu mai vii?

LESTIGNOIS: Nu!

DOAMNA LESTIGNOIS: Încă ai timp să te îmbraci!

LESTIGNOIS: Deci eu acum sunt nud?

DOAMNA LESTIGNOIS: Vreau să spun că ți-am pregătit jobenul, iar redingota e

pe pat, te așteaptă să o îmbraci.

LESTIGNOIS: Pune-le la loc să le mănânce moliile.

DOAMNA LESTIGNOIS: Așadar mă lași să mă duc singură!

LESTIGNOIS: Dacă ți-e frică c-ai să te rătăcești, nu te mai du…

DOAMNA LESTIGNOIS: Edouard?

LESTIGNOIS: Emma?

DOAMNA LESTIGNOIS: Tu chiar nu ai deloc inimă?

LESTIGNOIS: Nu ești prea informată și n-aș vrea să-ți fac un reproș, dar cineva ar
fi trebuit să te învețe, în tinerețea ta, că omul, ca să trăiască are nevoie de acest
organ, care este în același timp centrul și organul principal al circulației sangvine. Da,
chirurgia de azi face miracole. Trăim, fără rinichi, fără stomac, dar îndepărtarea inimii
e o operație care încă nu a fost făcută, după cunoștința mea. Așadar, draga mea
nevastă, am și eu o inimă ca toată lumea.

DOAMNA LESTIGNOIS: Vezi să nu cumva să te înneci de la atâtea sentimente.

5
LESTIGNOIS: Nu mulțumesc. Nu vreau să mă înnec, îmi sunt suficiente crizele de
astm...

DOAMNA LESTIGNOIS: Parcă Ernest era prietenul tău.

LESTIGNOIS: Era. La drept vorbind am fost chiar prietenul lui devotat. Știa asta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Iar astăzi, refuzi să-l conduci spre locul de veci.

LESTIGNOIS: E mort.

DOAMNA LESTIGNOIS: Și-l lași să meargă singur pe ultimul drum??

LESTIGNOIS: Oamenii plătiți de familia lui îl vor conduce unde spui tu. Iar cât
mă privește, îți jur că nu văd de ce ar trebuie să mă mai preocupe ce i s-ar putea
întâmpla lui Ernest începând din acest moment. Și nu va fi, precum pretinzi pe
ultimul drum, ci doar corpul lui va fi dus la cimitir cei de la pompe funebre.

DOAMNA LESTIGNOIS: Șiam că nu crezi în nemurirea sufletului.

LESTIGNOIS: Dacă vrei să crezi n-ai decât. Nu te împiedic.

DOAMNA LESTIGNOIS: Deci Ernest nu mai există pentru tine.

LESTIGNOIS: Din păcate da.

DOAMNA LESTIGNOIS: Clar... Eu nu te mai înțeleg deloc.

LESTIGNOIS: Îți dai seama!

DOAMNA LESTIGNOIS: De ce-ai plâns în ziua morții lui?

LESTIGNOIS: Eu? Să plâng?

DOAMNA LESTIGNOIS: Da, te-am văzut.

LESTIGNOIS: Și tu, care crezi în nemurirea sufletului, de ce, de fiecare dată

când îl chemam la masă și sufletul trăia în corpul său, te purtai atât de urât cu Ernest,
iar acum ești cuprinsă dintr-o dată resentiment și vrei să mergi la înmorântarea acelui
trup deposedat de sufletul său imortal. De ce acum, la ora asta?

DOAMNA LESTIGNOIS: Cât e ora?

6
LESTIGNOIS (consultându-și ceasul) : Trei.

DOAMNA LESTIGNOIS: E imposibil.

LESTIGNOIS: Ba da. Poftim de te convinge. Sunt trei trecute fix.

DOAMNA LESTIGNOIS: ...Tu o iei mereu înainte...

LESTIGNOIS: Ideile mele pot fi înaintate, așa cum afirmi uneori, dar nu și
limbile ceasului meu.

DOAMNA LESTIGNOIS: Deci sunt în întârziere?

LESTIGNOIS: Așa se pare.

DOAMNA LESTIGNOIS: Am pierdut slujba.

LESTIGNOIS: Și ea pe tine.

DOAMNA LESTIGNOIS: Da, mi-ar fi fost plăcut să mă rog pentru mântuirea

prietenului tău.

LESTIGNOIS: Dacă zici tu...

DOAMNA LESTIGNOIS: Din cauza ta bietul băiat nu va avea parte de

rugăciunile mele.

LESTIGNOIS: Asta este. O să-i treacă.

DOAMNA LESTIGNOIS: Sunt supărată. M-am îmbrăcat degeaba.

LESTIGNOIS: Ai făcut un pic de sport.

DOAMNA LESTIGNOIS: Tu sigur nu mă minți?

LESTIGNOIS: Nu.

DOAMNA LESTIGNOIS: Ah!

LESTIGNOIS: Acum e trei și cinci.

DOAMNA LESTIGNOIS: Serios?

7
LESTIGNOIS: De ce te-aș înșela?

DOAMNA LESTIGNOIS: Din răutate. Normal.

LESTIGNOIS: Mulțumesc.

DOAMNA LESTIGNOIS: Ca să mă împiedici să ies.

LESTIGNOIS: Eu? Eu te împiedic să ieși?

DOAMNA LESTIGNOIS (merge spre ușa care dă în sufragerie) : Anne-Marie, cât

e ceasul?

LESTIGNOIS: Nu țipa c-ai să răgușești. Anne-Marie nu e acolo.

DOAMNA LESTIGNOIS: Unde e?

LESTIGNOIS: Am trimis-o la tânărul avocat care își vinde biblioteca, să caute

cărțile de le-am oprit ieri.

DOAMNA LESTIGNOIS: Poate n-ar fi trebuit să o trimiți la tânărul avocat.

LESTIGNOIS: Voiai să te duci tu?

DOAMNA LESTIGNOIS: De ce nu le-ai luat tu ieri?

LESTIGNOIS: Pentru că după ce-am pleacat de la el, m-am dus la sala de licitații.

DOAMNA LESTIGNOIS: Edouard, avem o responsabilitate pentru acest copil.

LESTIGNOIS: Adică?

DOAMNA LESTIGNOIS: E riscant. Nu ar fi trebuit să o trimiți pentru comisiune.

LESTIGNOIS: Dar nu am trimis-o oriunde.

DOAMNA LESTIGNOIS: Mai ales la cineva tânăr...

LESTIGNOIS: Crede-mă cu tinerii riscă mai puțin decât cu bătrânii. Și-apoi, într-
o bună zi, e posibil să-și întâlnească alesul chiar aici.

DOAMNA LESTIGNOIS: Aici?

8
LESTIGNOIS: Sunt convins că te gândești la asta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Dar eu nu mă gândesc la nimic.

LESTIGNOIS: Atunci doleanțele tale n-au niciun sens.

DOAMNA LESTIGNOIS: Sper că, în fond, nu ești atât de imoral, precum sunt
gândurile tale.

LESTIGNOIS: Oho, draga mea, chiar mai mult decât atât.

DOAMNA LESTIGNOIS: Nu înțeleg cum e posibil să găsești plăcere într-un

cinism atât de...atât de...

LESTIGNOIS: Nu te chinui să mai termini fraza, că am înțeles perfect ce vrei să

transmiți.

DOAMNA LESTIGNOIS: Vreau să spun că ai acționa precum vorbești, atunci ai

fi un monstru.

LESTIGNOIS: Consideră-mă ca atare.

DOAMNA LESTIGNOIS: Mă faci să-mi fie frică de tine.

LESTIGNOIS: Acesta este scopul meu în viaţă.

(Intră Tânărul Student)

TÂNĂRUL STUDENT: Doamnă, domnule...

DOAMNA LESTIGNOIS: Domnule, cu ce vă pot fi de folos?

TÂNĂRUL STUDENT: Aș dori să aflu prețul pentru Scrisorile lui Amabed de

Voltaire care sunt în vitrină?

DOAMNA LESTIGNOIS: Șaizeci de franci domnule.

TÂNĂRUL STUDENT: O da! o da!

LESTIGNOIS: Lipsesc câteva pagini la sfârșit, altfel ar fi valorat mai mult

TÂNĂRUL STUDENT: Domnule, aș putea să-l examinez?

9
LESTIGNOIS: Dar sigur domnule. Merg să vi-l aduc. Vă rog să luați loc aici.
Exemplarul a fost a lui d’Ambert. Are câtera erori de tipărire corectate de el însuși.

TÂNĂRUL STUDENT: O, mulțumesc domnule. Mulțumesc.

LESTIGNOIS (către Doamna Lestignois): Are un aer inteligent băiatul ăsta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Atunci eu mă dezbrac.

LESTIGNOIS: Ce? Vrei să-l seduci?

DOAMNA LESTIGNOIS: Deci, efectiv tu nu vrei să încetezi cu glumele care

au un gust atât de...

LESTIGNOIS: Un gust pe care nu poți să-l definești.

DOAMNA LESTIGNOIS: Da. Un gust indefinibil.

LESTIGNOIS: În locul tău, m-aș fi alăturat cortegiului la cimitir. Altfel nu văd

niciun rost pentru care porți doliu.

DOAMNA LESTIGNOIS: Pentru o dată în viața ta, s-ar putea să ai dreptate. Cu

un taxi, aș ajunge la timp pentru stropire.

LESTIGNOIS: Să nu cumva s-o ratezi!

DOAMNA LESTIGNOIS: E frumos afară. Soarele nu arde foarte violent. Și

cimitirul din Montparnasse nu e urât.

LESTIGNOIS: Ce-i drept, morții nu se plâng.

DOAMNA LESTIGNOIS: Mă duc.

LESTIGNOIS: Du-te liniștită.

DOAMNA LESTIGNOIS (gata de plecare) : Plimbare are să-mi facă bine.

TÂNĂRUL STUDENT: Acesta este ultimul dumneavoastră preț, domnule?

LESTIGNOIS: Absolut ultimul preț, domnule.

10
TÂNĂRUL STUDENT: Ah, păcat. Permiteți să arunc o privire printre rafturi?

LESTIGNOIS: Vă rog, domnule.

DOAMNA LESTIGNOIS : Mă întorc repede.

LESTIGNOIS: Nu te grăbi. (Doamna Lestignois pleacă) Vă place Voltaire

domnule?

TÂNĂRUL STUDENT: Nespus de mult, domnule, nespus de mult.

LESTIGNOIS: Aveți dreptate, domnule.

TÂNĂRUL STUDENT: El e cel care are dreptate, domnule.

LESTIGNOIS: În ciuda zâmbetului hidos.

TÂNĂRUL STUDENT: O, domnule, Alfred de Musset l-a privit cu

ochi răi.

LESTIGNOIS: Asta e părerea mea.

TÂNĂRUL STUDENT: Chipul său sculptat de Houdon nu inspiră neapărat

cea mai vie și fină inteligență, ci mai degrabă o milă profundă, compătimire și o
bunătate veritabilă.

LESTIGNOS: Chiar îmi place de dumneata, tinere.

TÂNĂRUL STUDENT: Este bine știut că el a fost bun.

LESTIGNOIS: Afacerea Calas!

TÂNĂRUL STUDENT: Și conduida sa cu nepoata lui Corneille!

LESTIGNOIS: Magnific.

TÂNĂRUL STUDENT: Și, în fine, toată viața sa!

LESTIGNOIS: Și dragostea oamenilor care l-a înconjurat ultimele zile! Oamenii

buni nu respectă pe cei răi.

11
TÂNĂRUL STUDENT: Un om care nu a încetat niciodată în a-i ataca pe
ipocriți, erorile, minciunile, adică ceea ce îi doare pe oameni cel mai mult, ar fi avut
oare o inimă uscată? Și zâmbetul unei priviri care vedea atât de clar și al unei guri
care vorbea atât de bine, ar fi fost hidos?

LESTIGNOIS: Așadar?

TÂNĂRUL STUDENT: Eu nu cred!

LESTIGNOIS: Cât ați cere ... pentru Scrisorile lui Amabed, domnule?

TÂNĂRUL STUDENT: O, nu domnule, mai bine renunțăm. Prețul pe care mi

l-a cerut doamna depășește veniturile mele modeste.

LESTIGNOUS: Nu vă preocupați de ce a spus doamna. Eu sunt librarul aici.

TÂNĂRUL STUDENT: Domnule, la drept vorbind, eu am intrat ca să văd

cartea de aproape, mai degrabă decât s-o cumpăr. Mi-am dat seama de raritatea și de
prețul ei. Am vrut s-o ating, s-o frunzăresc, nimic mai mult.

LESTIGNOIS: Spuneți-mi un preț!

TÂNĂRUL STUDENT: Nu.

LESTIGNOIS: Cât puteți să dați?

TÂNĂRUL STUDENT: Nu, serios vorbesc.

LESTIGNOIS: La jumătate? Treizeci de franci?

TÂNĂRUL STUDENT: Vă rog, domnule, sunt doar un biet student sărac la

drept. Am ales dreptul la recreere. Iar lectura este pasiunea mea. Deci, trebuie să îmi
cer scuze pentru inutilul deranj provocat.

LESTIGNOIS: Douăzeci de franci? Zece franci? În numele lui dumnezeu spune-

mi un preț!

TÂNĂRUL STUDENT: Dar, pentru dumnezeu, v-am spus că nu pot s-o

cumpăr.

LESTIGNOIS: Atunci doriți să vi-o ofer gratis?

TÂNĂRUL STUDENT: Nu.

12
LESTIGNOIS: Dați-mi trei franci și-am încheiat discuția.

TÂNĂRUL STUDENT: Mă insultați profund.

LESTIGNOIS: Nu, că tot sunt pe profit. Am cumpărat-o într-un lot, la kilogram.

TÂNĂRUL STUDENT: Dacă spuneți...

LESTIGNOIS: Dați-mi trei franci sau mă enervez.

TÂNĂRUL STUDENT: Poftim cinci.

LESTIGNOIS: Și poftim restul. Doi franci.

TÂNĂRUL STUDENT: A, nu. Vreau să plătesc cinci franci.

LESTIGNOIS: Ce încăpătânat e!

TÂNĂRUL STUDENT: Și dumneavoastră asemenea.

LESTIGNOIS: Dacă în momentul acesta nu luați acești doi franci, am să fiu

nevoit să vă interzic să mai intrați în prăvălia mea. Și asta mi-ar provoca o mare
durere.

TÂNĂRUL STUDENT: Atunci îi primesc.

LESTIGNOIS: Din când în când, să mai veniți pe la noi. Știu și eu câteva

lucrușoare. Mi-am petrecut viața citind cărți și iubesc tinerii ca dumneavoastră.

TÂNĂRUL STUDENT: Mulțumesc, domnule.

LESTIGNOIS: Uneori, la ora cinci, îl puteți întâlni aici pe domnul France.

TÂNĂRUL STUDENT: Anatole France?

LESTIGNOIS: El, în persoană. Se așează acolo și vorbește în timp ce răsfoiește prin cărți.

TÂNĂRUL STUDENT: Oh!

LESTIGNOIS: Da. E foarte frumos.

TÂNĂRUL STUDENT: Nu voi îndrăzni să intru dacă el este aici.

LESTIGNOIS: Desigur. Dar eu vă voi vedea și-o să vă poftesc să intrați.

13
TÂNĂRUL STUDENT: Mulțumesc încă o dată, domnule.

LESTIGNOIS: La revedere, tinere.

TÂNĂRUL STUDENT: Sunt foarte încântat de cunoștință.

LESTIGNOIS: Când sunt cunoscut, câștig.

TÂNĂRUL STUDENT: Astăzi n-ați câștigat foarte mult.

LESTIGNOIS: Să nu vă lăsați păcălit de aparențe.

TÂNĂRUL STUDENT: Mă flatați.

LESTIGNOIS: Băgați asta în buzunar.

TÂNĂRUL STUDENT: Pedepsele...

LESTIGNOIS: Are o dedicație a lui Hugo pentru Nadar.

TÂNĂRUL STUDENT: Mă umpleți...

LESTIGNOIS: Așa-i că vă place Hugo?

STUDENTUL (citește): ...Băutori caști de rouă/ Care, precum mireasa/ Vizitați poala
dealului...

LESTIGNOIS (continuând cu pasiune): ..O, surori ale corolelor vernil,/ Fiice ale luminii,
albine, Zburați departe de această mantie!

STUDENTUL: Ce geniu!

LESTIGNOIS: Categoric!

STUDENTUL: „Umbra era nupțială, augustă și solemnă...”

LESTIGNOIS: „Toate parfumurile par să iasă din inima lui; Ea își ține picioarele împreunate
precum îngerii...”

STUDENTUL: Aparent, ai spune că nu gândea.

LESTIGNOIS: Și n-avea nicio sensibilitate.

STUDENTUL: Toți ratații sunt de acord cu asta.

LESTIGNOIS: „Și aceste funduri de sticle disprețuiesc prisma”

STUDENTUL: „Pasiunile de risipesc cu anii, Una...”

14
LESTIGNOIS: A, nu! Cu asta nu sunt de acord. Am toate pasiunile de la douăzeci de ani.

STUDENTUL: Dar nu mai aveți douăzeci de ani.

LESTIGNOIS: Aveți dreptate. Am douăzeci de ani plus un astm.

STUDENTUL: Bah!

LESTIGNOIS: Va veni și rândul dumneavoastră, o să vă deprindeți chiar mai bine.

STUDENTUL: Mă păstrez.

LESTIGNOIS: Faceți foarte bine. Mi-aș goli vitrinele în buzunarele tale.

STUDENTUL: La revedere domnule Lestignois.

LESTIGNOIS (sonor): Trăiască Hugo!

STUDENTUL (fluturându-și pălăria): Trăiască Voltaire!

LESTIGNOIS: Și! Șttt!

STUDENTUL: Ce?

LESTIGNOIS: Când veți reveni, [nu veți pomeni] nimic de față cu nevastă-mea, nu-i așa?

STUDENTUL: A, da. Sigur.

LESTIGNOIS: Valorează mai mult.

STUDENTUL: Înțeleg.

LESTIGNOIS (grav): Trăiască Voltaire!

STUDENTUL: Trăiască Hugo!

(Tânărul student pleacă. Domnul Lestignois scrie în cartea sa, nu știm exact ce și scoate dintr-un
buzunar al vestei sale o sumă de bani pe care o lasă să cadă în sertarul casei.)

ANNE-MARIE (intră cu un pachet mare, abia poate să-l cuprindă cu brațele): Bună ziua, Domnule
Lestignois!

LESTIGNOIS: Ah! Într-un sfârșit te-ai întors.

ANNE-MARIE: Nu m-am distrat.

LESTIGNOIS: Ai greșit. Trebuie să te distrezi mereu.

ANNE-MARIE: „Sfârșitul” dumneavoastră, mi-a lăsat impresia că voiați să-mi reproșați că

am fost plecată prea mult timp.

15
LESTIGNOIS: Voiam doar, cu al meu „sfârșit”, să-mi exprim nerăbdarea mea de a vedea fața
ta drăguță.

ANNE-MARIE (depune pachetul pe masă) : Ouf!

LESTIGNOIS: E greu?

ANNE-MARIE: Ca să-l ridici nu. Dar ca să-l aduci de pe strada Champollion până aici, da.

LESTIGNOIS: Vino să-ți dau o recompensă...

ANNE-MARIE: Doamna nu e aici?

LESTIGNOIS: Nu, nu-ți fie frică. (o sărută pe gură)

ANNE-MARIE: Oh, cât este de plăcut.

LESTIGNOIS: Mie îmi spui?

ANNE-MARIE: Este că vă place și dumneavoastră?

LESTIGNOIS: Fără dubiu.

ANNE-MARIE: Mi se pare că sărut mai bine acum decât în trecut...

LESTIGNOIS: Nici nu se compară...

ANNE-MARIE: M-ați învățat bine.

LESTIGNOIS: Eh, mă laud și eu...

ANNE-MARIE: Am mereu limba dulce?

LESTIGNOIS: Din ce în ce mai dulce.

ANNE-MARIE: Ah!

LESTIGNOIS: Și cum eu nu sunt diabetic...

ANNE-MARIE: De ce nu ați urcat în camera mea ieri seară?

LESTIGNOIS: Am adormit la mine.

ANNE-MARIE: V-am așteptat.

LESTIGNOIS: Mititica...

ANNE-MARIE: În seara asta, o să veniți?

LESTIGNOIS: Înseara asta, cu siguranță.

16
ANNE-MARIE: Ar trebui să-mi fie rușine...

LESTINOIS: De ce?

ANNE-MARIE: Pentru tot ceea ce facem...

LESTIGNOIS: Îți displace?

ANNE-MARIE: Oh, nu...

LESTIGNOIS: Îți fac rău?

ANNE-MARIE: Acum nu.

LESTIGNOIS: Ai adunat destul așa-i?

ANNE-MARIE: Dacă aș spune așa, aș minți.

LESTIGNOIS: N-ar trebui să minți niciodată. Cu excepția cazurilor extreme în care o

minciună bună valorează mai mult decât un adevăr rău. Și chiar și așa...

ANNE-MARIE: Îmi jurați că nu voi merge în iad?

LESTIGNOIS: Am merge împreună, în orice caz.

ANNE-MARIE: Asta da.

LESTIGNOIS: Dar nu ai de ce să te temi din cauza asta. Cu ale noastre mici plăceri, noi nu
greștim cu nimic.

ANNE-MARIE: Dacă ar ști doamna Lestignois.

LESTIGNOIS: Doar n-o să-i spui...

ANNE-MARIE: Bineînțeles că nu.

LESTIGNOIS: Cu siguranță nici eu. Deci?

ANNE-MARIE: Dacă ar bănui, ea mi-ar face rău.

LESTIGNOIS: Ce crezi c-o să-ți facă?

ANNE-MARIE: Ar putea să mă bată.

LESTIGNOIS: Te-aș apăra.

ANNE-MARIE: E femeia dumneavoastră...

LESTIGNOIS: Ea?

17
ANNE-MARIE: Nu v-ați căsătorit cu ea?

LESTIGNOIS: Nu.

ANNE-MARIE: Cum, nu sunteți căsătoriți?

LESTIGNOIS: Din păcate da. M-am căsătorit, cândva, cu o tânără fată blondă și slabă
care avea idei puține și care vorbea doar rar, roșind fermecător. Această persoană, de mult timp nu
mai există.

ANNE-MARIE: Nu e doamna Lestignois?

LESTIGNOIS: Ea este, dar nu mai e aceeași.

ANNE-MARIE: Și dumneavoastră v-ați schimbat.

LESTIGNOIS: Normal.

ANNE-MARIE: În dormitor e fotografia voastră de nuntă.

LESTIGNOIS: Așa și?

ANNE-MARIE: Așa, și eu găsesc că doamna Lestignois este foarte frumoasă.

LESTIGNOIS: Și eu?

ANNE-MARIE: Acum vă iubesc mai mult.

LESTIGNOIS: Ai gusturi bune.

ANNE-MARIE: Domnule Lestignois!

LESTIGNOIS: Anne-Marie?

ANNE-MARIE: Sunt geloasă pe doamna Lestignois.

LESTIGNOIS: Nu ai niciun motiv să fii, Anne-Marie. Și nici ea nu are dreptul să fie pe tine.
Ceea ce îți ofer ție, îmi este imposibil să-i ofer ei. Ea nu îți ia niciun drept, iar tu nu o deranjezi cu
nimic.

ANNE-MARIE: Chiar și așa, tot sunt geloasă.

LESTIGNOIS: S-ar putea să fie flatată, dacă te-ar auzi.

ANNE-MARIE: Euh!

LESTIGNOIS : Ține! Asta e pentru noi. O vei duce în camera ta.

ANNE-MARIE: Ce e asta?

18
LESTIGNOIS: Daphnis și Cloe.

ANNE-MARIE: E drăguță?

LESTIGNOIS: Are imagini. Deschide-o!

ANNE-MARIE (sufocată de uimire) : Oh!

LESTIGNOIS (închide cartea) : Ai să mă aștepți să ne uităm împreună.

ANNE-MARIE: Vai, dar știți că toate acele cărți din camera mea, nu îndrăznesc să le citesc
când sunt singură sau să mă uit la imagini, când nu sunteți acolo.

LESTIGNOIS: Aceste cărți ar trebui să fie răsfoite numai în doi.

ANNE-MARIE: Chiar așa! Dacă aș avea un copil.

LESTIGNOIS: Nu!

ANNE-MARIE: S-ar putea să ne ajungă...

LESTIGNOIS: Să ne ajungă? Ție, poate. Mie, în niciun caz.

ANNE-MARIE: Spuneți că, dacă s-ar întâmpla, nu m-ați alunga?

LESTIGNOIS: Nu sunt un astfel de om.

ANNE-MARIE: La primul meu loc, am cunoscut o Picardeză care servea o doamnă de

cincizeci de ani. A zbenguit-o fiul stăpânei și când s-a mărit, au dat-o afară.

LESTIGNOIS: În primul rând, tu ești Bretonnă, în al doilea rând, eu nu sunt fiul stăpânei tale
și în al treilea rând, noi stăm la parter: trei motive pentru care, nu te-aș arunca niciodată, micuțo.

ANNE-MARIE: Mă iubiți din dragoste?

LESTIGNOIS: Ce întrebare! Iubim și altfel?

ANNE-MARIE: Chiar mă iubiți, domnule Lestignois?

LESTIGNOIS: Sigur că da, Anne-Marie!

ANNE-MARIE: Nu prea te distrezi cu mine.

LESTIGNOIS: Ba da. Ai fi preferat să mă plictisesc?

ANNE-MARIE: Nu dar...Nu mi-ați răspuns la ce v-am spus.

LESTIGNOIS: Chiar vrei să-ți răspund?

19
ANNE-MARIE: Oh, da!

LESTIGNOIS: Ei bine Anne-Marie, tu ești cea mai drăguță creatură pe care o știu. Ochii tăi
sunt frumoși. Au culoarea mării și a cerului țării tale. Când tu râzi, ei strălucesc, iar când ești
serioasă, ca acum, par să-și amintească lucruri foarte îndepărtate pe care probabil le-ai trăit într-o
altă existență, iar memoria ta le-a uitat. Vocea ta mă mișcă ca muzica. Când citesc o frază frumoasă
îmi imaginez că ți-o spun ție și mi se pare pare și mai frumoasă și o înțeleg mai bine. Mai ales
iubesc corpul tău: îl divinizez înainte de a-l cunoaște. Pe veșmântul trist al timpului nostru și al
situației tale, mersul tău lejer m-a făcut să simt armonia lui divină. Tu ești aidoma nimfelor
glorificate de poeții antici. Asemeni lor, ești suplă și știi să pășești cu grație pe covorul pădurii,
pentru a bea de la izvor și, toată nudă, în serile de vară, dansezi la lumina lunii în sunetul torțelor. În
cîteva sate din parfumatele [insule] Ciclade, la marginea unei păduri de pini, pe vremea muzelor și
zeilor, un satir cu barbă te-ar fi iubit. Ai fi fugit de el, la început, cu o teamă vagă, așa cum ai fugit
de mine. Dar dacă ar fi cântat într-o seară la nai în vreo poieniță, așa cum ți-am povestit deunăzi în
camera ta, ai fi savurat dulceața mângâierilor brațelor păroase și duioase ale semi-zeului rustic. Și
toate zeitățile cerului și pământului, ar fi sărbătorit atunci, în cor, căsătoria noastră. Încoronat cu
trandafiri și mirt, cu tirsul în mână, Bacchus ar fi prezidat sărbătoarea nupțială a lui Priape
Lestignois și Anne-Marie Chloe. Dar lumea a uitat de bucuria și frumusețea vieții, iar o civilizație
ipocrită a descoperit lucruri impure în casa lui Jupiter. Ceea ce bucură trupul a devenit păcat. Iar
iubirea este supusă unui cod bizar și ridicol care îi răpește toată grația. Neîncrederea și minciuna și
legea prezidează de acum înainte nunțile dintre bărbat și femeie. Ești tânără, Anne-Marie, și ești
săracă. Pentru a satisface moralitatea secolului, ar trebui, în așteptarea nunții ipotetice, să respingi
toate plăcerile firești și să numeri șansele care trec fără să profiți de tinerețea care nu se va întoarce.
Ai fost învățată că fecioria este o virtute. Este adevărat, dar este o o virtute pe care natura nu o
încurajează prea mult. La vârsta iluziilor m-am căsătorit, apoi anii și o experiență plăcută, la
început, m-au despărțit, treptat, de o femeie față de care nu mai am un gând sau o dorință comună.
Am îmbătrânit dar nu am încetat să fiu tânăr. Pielea aurită a nimfelor încă mă tentează. Și tablele,
domino-ul, pokerul și bridge-ul nu mă mișcă precum jocurile iubirii. De când s-a îngrășat, doamna
Lestignois este devotată, iar sărutările pe care nu le mai primește i se par imorale. Toată poezia și
poftele ei sunt acum în bucătărie, unde, pe zi ce trece, descoperă plăceri din ce în ce mai dulci. Nu o
condamn, din moment ce profit de ea. Dar pentru că soția mea legitimă este acum radical incapabilă
să mă facă să le simt, trebuie să renunț la bucuriile inocente ale cărnii? Atâta timp cât bunăvoința
zeilor îmi va lăsa puterea și gustul și atâta timp cât tinerețea ta îngăduitoare va consimți, îți voi fi
amant recunoscător, nimfă mică; iar flautul meu, evlavios, până la ultima suflare, va cânta lauda lui
Eros care unește inimile zburdalnice și buzele moi.

ANNE-MARIE: Când mă gândesc la servitoarea a treia ce are amant, un mic soldat care nu
știe să spună nimic sau la cea a domnului Ledru care s-a căsătorit cu un cărbunar mut...

LESTIGNOIS: Ai noroc Anne-Marie, dar o meriți, pentru că ești frumoasă.

ANNE-MARIE: Vă iubesc, domnule Lestignois.

LESTIGNOIS: Și eu sunt norocos. Dar du-te și ai grijă de supă și nu uita

să pui sare în bulion.

ANNE-MARIE: Nu voi uita. Mă gândeam și eu... Pe diseară!

LESTIGNOIS: Speranța, Anne-Marie este și ea un condiment împotriva anostelor nevoi

utile. (Anne-Marie iese) Este minunată, dar am adormit aseară când trebuia să mă alătur ei. La

20
naiba, orice aș spune și aș face, îmbătrânesc! Instrumentul meu a obosit, iar vreun cioban o va lua
în curând de lângă mine, cu flautul lui nou.

DOAMNA LESTIGNOIS (intră): Bună seara.

LESTIGNOIS: Deja te-ai întors?

DOAMNA LESTIGNOIS: Am ajuns la timp pentru stropire.

LESTIGNOIS: Bravo!

DOAMNA LESTIGNOIS: A fost destul de multă lume.

LESTIGNOIS: Am fost singurul său prieten.

DOAMNA LESTIGNOIS: Am făcut un mic tur al cimitirului.

LESTIGNOIS: Un aperitiv excelent.

DOAMNA LESTIGNOIS: Anne-Marie s-a întors?

LESTIGNOIS: Da.

DOAMNA LESTIGNOIS: Ai vândut ceva?

LESTIGNOIS: Da. Pedepsele.

DOAMNA LESTIGNOIS: Cât?

LESTIGNOIS: La prețul consemnat. A...am vândut, de asemenea, tânărului student,

Scrisorile lui Amabed la prețul tocmit înainte de plecarea ta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Vezi? Am avut dreptate să nu-i fac reducere,

acestui tânăr student!

LESTIGNOIS: Îți dau dreptate.

DOAMNA LESTIGNOIS: Uită-te la tipul ăla de acolo care se uită la apă!

LESTIGNOIS: Vrea să se arunce în Sena.

DOAMNA LESTIGNOIS: De ce?

LESTIGNOIS: Du-te și întreabă-l!

DOAMNA LESTIGNOIS: Ești nebun? L-am întâlnit când mă întorceam pe strada Saints-Peres.
M-am speriat de el.

LESTIGNOIS: E drept că are un aer sinistru.

21
DOAMNA LESTIGNOIS: Poliția n-ar trebui să lase asemenea figuri să circule pe stradă în plină
zi.

LESTIGNOIS: Ai vrea ca sărmanii să aibă de a ieși doar noaptea?

DOAMNA LESTIGNOIS: Cel puțin nu i-am mai vedea.

LESTIGNOIS: Sunt și mai radical decât tine: pe săraci ar trebui să-l eliminăm!

DOAMNA LESTIGNOIS: Oare nu mergi prea departe? Cum?

LESTIGNOIS: Prin eradicarea sărăciei!

DOAMNA LESTIGNOIS: Mda... (ea pleacă)

LESTIGNOIS: Asta o scoate din sărite. (privește spre platformă) Dar unde merge gâscanul
ăla? De ce coboară el pe splai? Și niciun agent bine intenționat. Vai, dar... (deschide ușa și iese)

DOAMNA LESTIGNOIS (revine fără mănuși, fără pălărie, fără geantă): Dragul meu Eduard, știai
că Ernest a avut o prietenă foarte bună? Unde te ascunzi? Nu-mi spune că ai ieșit. Eduard? Oh,
dumnezeule, cred că, sunt sigură că... Nu, e imposibil, La ce mă duce mintea? Au trecut mai bine
de zece ani de când n-a mai înotat. Dar îl cred în stare. Mă duc să văd ce se întâmplă pe splai. O, nu
s-a aruncat în apă. Câtă nesăbuință. Oh! Oh! Oh!

(în timp ce ea gesticulează și chicotește, intră domnul Lestignois, ud, purtându-l pe Boudu în brațe,
dezgustat și dezgustător)

LESTIGNOIS: Banca! Repede! Adu banca!

DOAMNA LESTIGNOIS: Vrei să prinzi moartea?

LESTIGNOIS: Lasă părerile, doar banca, doar banca...ajută-mă să deschid... Bine. Lasă ușa
deschisă.

DOAMNA LESTIGNOIS: Vine așa un...flux de aer.

LESTIGNOIS: Tocmai de asta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Anne-Marie!

LESTIGNOIS: N-o mai striga. O să i se facă frică.

DOAMNA LESTIGNOIS: Dezbracă-te. Ești tot ud.

LESTIGNOIS: Mă îndoiesc. Dar, dacă poți...aplecă-te peste capul lui și scoate-i limba, cu
batista ta.

DOAMNA LESTIGNOIS: Nu o am la mine.

LESTIGNOIS: Nu ai batistă, dar urmărești înmormântările. În ce plângi?

22
DOAMNA LESTIGNOIS: Am lăsat-o în geantă.

LESTIGNOIS: Fix când eu vreau să fac respirație artificială.

ANNE-MARIE (în timp ce intră): Oh, doamne!

LESTIGNOIS: Nu-ți fie frică, Anne-Marie!

DOAMNA LESTIGNOIS: Du-te și adu hainele domnului Lestignois care sunt pe patul său.

ANNE-MARIE: Da, doamnă.

LESTIGNOIS: Și adu-mi halatul.

ANNE-MARIE: Da, domnule!

DOMNUL GODIN (intră): Felicitările mele domnule Lestignois. Eram la fereastră când v-am
văzut plonjând. A fost splendid. Sunteți un erou.

LESTIGNOIS (plesnindu-l pe Boudu): Mulțumesc. Sunteți foarte amabil.

DOAMNA LESTIGNOIS: Îl bați?

LESTIGNOIS: Trebuie. Pentru circulație.

DOAMNA LESTIGNOIS: Banca este ruinată. Și eu care venisem să o acopăr...

LESTIGNOIS: Eu când ți-am spus să mai aștepți…

DOMNUL VIGOUR (intră): Domnule Lestignois, ceea ce ați făcut e al naibii de bine.

LESTIGNOIS (pune urechea pe pieptul lui Boudu): Respiră!

DOAMNA LESTIGNOIS: Așadar, e salvat.

LESTIGNOIS: Probabil.

D. GODIN: Vă datorează viața.

LESTIGNOIS: Ajutați-mă să-i scot vesta.

D. GODIN: Oh, la la! Este destul de matură!

LESTIGNOIS: Priviți la ceea ce îi servește drept bretele.

DOAMNA LESTIGNOIS: Tu du-te și schimbă-te!

LESTIGNOIS: Sărmanul om.

23
(Anne-Marie revine cu papucii și halatul domnului Lestignois, prosoape, o redingotă și o pălărie de
culoare)

DOAMNA LESTIGNOIS: Anne-Marie ești nebună? Nu avea nevoie de pălărie.

ANNE-MARIE: Am adus și papucii domnului.

LESTIGNOIS (scoțându-și hainele în spatele unei biblioteci rotative): Loviți-l cât puteți de
bine peste mâini și față.

DOMNUL VIGOUR: Nu faceți parte dintr-un club de salvatori?

LESTIGNOIS: Nu. De ce?

DOMNUL GODIN (care îl plesnește constant pe Boudu): Vom face o petiție să fiți decorat.

LESTIGNOIS: Nu vreau nicio decorație.

DOAMNA LESTIGNOIS: De ce nu? O meriți!

D. VIGOUR: Aveți dreptate doamnă Lestignois.

D. GODIN: Vom face ceea ce trebuie făcut.

D. VIGOUR: Eu fac parte dintr-un club de salvatori. Doar că n-am avut până acum ocazia
să salvez pe nimeni.

LESTIGNOIS: Orice-ai face, în viață ai nevoie de puțin noroc.

D. VIGOUR: Și-apoi, trebuie să știi să înoți.

DOAMNA LESTIGNOIS: Nu ați învățat?

D. VIGOUR: Mă bazam doar pe arestarea cailor fugari.

LESTIGNOIS: Și nu ați întâlnit niciunul?

D. VIGOUR: Niciodată!

LESTIGNOIS: Așteptați!

D. VIGOUR: Oh, aștept în fiecare zi! Știu, însă, cum trebuie procedat ca să primești o decorație.

DOAMNA LESTIGNOIS: Spuneți-mi!

D. VIGOUR: Trebuie să vă înscrieți într-un club de salvatori.

LESTIGNOIS: Și-or să mă dorească ei pe mine?

D. VIGOUR: E suficient să plătiți cotizația de douăzeci de franci.

24
LESTIGNOIS: Atât?

DOAMNA LESTIGNOIS: Iată-i, vă rog să ocupați!

D. VIGOUR: Mă ocup de tot.

LESTIGNOIS: Dar eu nu vreau…

D. VIGOUR: Societatea va face cererea.

DOAMNA LESTIGNOIS: Mulțumesc, domnule Vigour.

D. VIGOUR: N-aveți pentru ce.

DOAMNA LESTIGNOIS: Du-te la bucătărie caută cârpa și șterge podeaua. Grăbește-te!

ANNE-MARIE: Da, doamnă.

LESTIGNOIS: Anne-Marie, du și hainele mele. Atârnă-le de frânghie, în curte.

ANNE-MARIE: Da, domnule.

DOAMNA LESTIGNOIS: Întoarce-te repede. Inainte ca șiroaiele de apă să se scurgă pe cărți.

ANNE-MARIE (ieșind cu hainele domnului și vesta lui Boudu): Da, doamnă.

D. VIGOUR: Mă întreb ce ați pescuit…

LESTIGNOIS: Cred că un om.

D. VIGOUR: E foarte murdar.

DOAMNA LESTIGNOIS: Arată mai bine acum, dar dacă l-ai fi întâlnit înainte de a înota, v-ar fi
speriat ca pe mine.

D. GODIN (care plestește încontinuu): Nu mai pot.

LESTIGNOIS (din spatele bibliotecii turnante): Odihniți-vă.

DOAMNA LESTIGNOIS: A deschis ochii.

LESTIGNOIS (legându-și cordonul halatului): Ei bine, prietene?

BOUDU (întins pe bancă): Ai...ai…

LESTIGNOIS: Ce nu-ți convine?

BOUDU (în șezut): Sunt mort?

25
DOMNUL VIGOUR: Sunteți cât se poate de viu.

DOAMNA LESTIGNOIS (arătând spre soțul ei): Dumnealui îi datorați viața.

LESTIGNOIS: Nu-i spune așa ceva. Va crede că sunt tatăl lui.

BOUDU (aruncându-i o privire sumbră lui Lestingois): Ah!

LESTIGNOIS: Pare posomorât.

D. GODIN: Încă nu știe bine unde se află.

(Anne-Marie se întoarce să șteargă podeaua)

DOAMNA LESTIGNOIS: Repede Anne-Marie. Șterge peste tot.

BOUDU (se ridică): Așadar, o luăm de la capăt?

DOAMNA LESTIGNOIS: Ce spune?

D. GODIN: Ar putea fi nebun.

D. VIGOUR: Unde mergeți?

BOUDU: Mă duc să mă înec.

DOAMNA LESTIGNOIS: Din nou?

D. GODIN: E decis.

LESTIGNOIS: Abia ce v-am scos din apă, nu trebuie să vă întoarceți acolo.

BOUDU: De ce m-ați scos din apă?

LESTIGNOIS: Ca să vă salvez.

BOUDU: De asta m-am aruncat, ca să mă salvez.

LESTIGNOIS: Sunteți prea tânăr ca să vă sinucideți.

BOUDU: Sunt dezgustat de viața mea.

LESTIGNOIS: Curaj! O rezolvăm noi... Bag de seamă că nu prea aveți prieteni. Corect? Ei
bine, vom găsi o modalitate de a vă veni în ajutor. Nu-i așa domnilor? Ne vom asocia și vom
contribui...

DOMNUL GODIN: Sigur, sigur! Dar, iartă-mă dragă vecine, nevastă-mea trebuie să fie îngrijorată
din cauza absenței mele. Ne revedem curând...și, încă o dată, bravo pentru actul de vitejie de care ai
dat dovadă.

26
DOMNUL VIGOUR: Vin și eu. Mi-am lăsat magazinul nesupravegheat. Mă voi întoarce.
Mai ales că vreau să mă ocup de decorația dumneavoastră.

DOAMNA LESTIGNOIS: Oh, da. Nu-i așa?

LESTIGNOIS: Vă asigur, dragă vecine, că m-ați jignit insistând cu acest subiect.

DOAMNA LESTIGNOIS: Nu-l ascultați, domnule Vigour. Soțul meu este modest, dar, în fond,
este va fi, ca toată lumea, bucuros să poarte o bucată de panglică la butonieră.

DOMNUL VIGOUR: O dumnezeule, a câștigat-o pe merit.

Domnii Vigour și Godin ies. Doamna Lestignois închide ușa în urma lor.

BOUDU: Plec și eu.

LESTIGNOIS: Unde vreți să mergeți?

BOUDU

27