Antonin Artaud

-Teatrul și dublul său-

„Această idee a supremației cuvântului în teatru este atât de înrădăcinată în noi, iar
teatrul ne pare atât de mult ca o simplă reflectare materială a textului, încât tot ceea ce, în
teatru, depășește textul, nu e conținut în limitele lui, nici strict condiționat de el, ne pare ca
face parte din domeniul punerii în scenă, considerate drept ceva inferior în raport cu textul.”

Artaud a separat categoric limbajul teatrului și textul scris, cuvântul. Vorbește în carte
despre Vorbirea de dinaintea apariției cuvintelor, referindu-se la o însumare a tot ceea ce conține
teatrul exceptând cuvântul. În teatrul său orice creație se naște pe scenă și-și găsește scopul doar
pe scenă. Astfel, el subliniază și critică supremația cuvântului în teatrul Occidental, un teatru
psihologic, și oferă de asemenea o alternativă – Teatrul Cruzimii.

Definește teatrul Occidental drept un text realizat, un soi de varietate sonoră a limbajului,
întrucât acesta este în strânsă legătură cu textul și nu poate ieși din limitele acestuia. Critică acest
raport de inferioritate a teatrului față de cuvânt și consideră că, practic, teatrul nu este ceea ce ar
trebui să fie, ci este doar ramură a literaturii. În schimb, propune o nouă viziune, preluând
exemple din teatrul balinez, care “ne-a oferit despre teatru o idee fizică, și nu verbală, în care
teatrul este conținut în limitele a tot ceea ce se poate petrece pe o scenă, indepedent de textul
scris”, concentrând aici atenția pe gesturi, mișcări, mimică, sonorizare, lumini. În viziunea lui
Artaud limbajul teatrului este în esență un limbaj al simțurilor și nu al gândirii. Teatrul
psihologic din Occident s-a depărtat de trăsăturile de bază ale teatrului, care în cea mai mare
măsură trebuie să satisfacă simțurile, trăirile spectatorului . Ceea ce se petrece pe scenă trebuie să
fie o “poezie în spațiu” și nu un dialog purtat pe scenă ce doar răspunde la întrebări, nu te
provoacă să le adresezi. Această poezie în spațiu, ce poate sa exprime mai mult decât poezia
cuvintelor, creează imagini materiale mult mai puternice la nivel scenic decât imaginile
cuvintelor. Acest limbaj al spațiului înglobează toate mijloacele de expresie de pe scenă – lumini,
decor, arhitectură, muzică, dans, arte plastice, intonație, pantomimă, mimică, gesticulații. Fiecare
dintre aceste mijloace își are propria poezie, iar teatrul este produsul diferitelor îmbinări între
toate aceste frumoase poezii.

„Și dacă de exemplu mulțimea actuală nu mai înțelege Oedip Rege, îndrăznesc să spun că e
vina lui Oedip Rege și nu a mulțimii.”

În carte, Antonin Artaud militează pentru detașarea de trecut și de operele respectate ale acestuia.
Curajul de a aduce în discuție metode alternative de construcție a unui spectacol de la zero, fără
să te raportezi nicicum la tradiție, la ceea ce a fost, l-a făcut nemuritor. El consideră că trăiește
într-o atmosferă asfixiantă datorată respectului pe care societatea îl poartă pentru orice este
capodoperă a trecutului, pe care doar o așa zisă elită o înțelege, iar masa populației este
incapabilă din punct de vedere intelectual să o perceapă. Scriitorul îndeamnă disperat spre o
trezire la prezent și spre abandonarea acestei admirații moștenite pentru operele trecutului. În
Oedip Rege există teme precum incest, natura care își bate joc de morală, forțe mărețe carora
trebuie să le dăm ascultare și de care trebuie să ne ferim, puterea destinului și imposibilitatea
omului de a-și decide propria soartă. Toate aceste teme nu mai au nici pe departe aceeași
importanță în ziua de azi și pe lângă toate acestea, ele sunt expuse într-un cadru de costumații și
limbaj care a pierdut orice contact cu lumea contemporană. Artaud susține ca teatrul ridică un zid
plin de formalități, datorat unei mentalități nejustificate real, unei idolatrii pe care o poartă
lumea artei acestor capodopere fixate. Artaud definește capodoperele trecutului drept “fixate”,
întrucât acestea sunt capodopere pur literare, “fixate în niște forme ce nu mai răspund nevoilor
vremii”. Luadă simțul adevărului pe care îl are publicul și susține că trebuie să i se ofere un
spectacol valabil - «O mulțime, totuși, ce tremură de frica accidentelor de cale ferată, care
cunoaște cutremurele, ciuma, revoluția, războiul ; o mulțime sensibilă la chinurile dezordonate
ale dragostei poate atinge toate aceste înalte noțiuni și nu cere decât să-și dea seama de ele, dar
cu condiția să știi să-i vorbești în propriul ei limbaj și ca înțelesul acestor lucruri să nu-i
parvină prin costume și o vorbire artificială aparținând unei epoci moarte și pe care nu le vom
mai relua niciodată.«

„De altfel, situațiile nu sunt aici decât un pretext. Drama nu are loc între sentimente, ci între
stări de spirit, ele inseși osificate și reduse la gesturi, la scheme. Balinezii înfăptuiesc în
definitiv cu o rigoare extremă ideea de teatru pur, în care totul de la concepție până la
realizare, nu se împlinește și nu-și justifică existența decât prin gradul de obiectivizare pe
scenă. Ei demonstrează triumfal preponderența absolută a unui regizora cărui putere de
creație elimină cuvintele. Temele sunt vagi, abstracte, dar extrem de generoase. Numai
abundența complicată a artificiilor scenice le dă viață, impunând parcă spiritului nostru ideea
unei metafizici provenite dintr-o nouă întrebuințare a gestului si a vocii.”

Artaud afirmă ca teatrul nu trebuie să aibă un rol psihologic, ci plastic și fizic. Întrucât am definit
mai sus limbajul teatrului , autorul dezvoltă ideea că funcțiile și efectele acestui limbaj nu
trebuie comparate cu cele ale cuvintelor și ale dialogului, ci faptul că trebuie să ne întrebăm dacă
nu există atitudini, gânduri, sentimente pe care limbajul scenic să le asume și să le exprime mai
precis. Nu propune suprimarea cuvântului în teatru, ci mai curând schimbarea destinației acestuia
și mai reducerea locului său în teatru. Cuvântul trebuie privit mai întâi într-un sens concret și
spațial, măsurat în raport cu toate celelalte lucruri din scenă cu care se îmbină, iar apoi folosit
corect și într-o masură specifică teatrului ce nu este inferior cuvântului.
Teatrul cruzimii - “Vrem să facem din teatru o realitate în care să se poată crede, care să
conțină pentru suflet și simțuri acel soi de mușcatura concretă, conținută în orice senzație
adevărată.”

Artaud propune un teatru în care partea dedicată înțelegerii logice este diminuată, redusă, acest
lucru ducând la comprimarea și intensificarea energică a textului. Autorul vorbește despre un
spectacol în care toate mijloacele de exprimare scenică să exploateze sensibilitatea nervoasă a
spectatorului, astfel încât publicul se va încrede cu totul în visele teatrului.

Este o cruzime față de propria persoană să te detașezi complet de origini și să cauți să cuprinzi cu
mintea ceea ce ți se oferă ca fiind alternativă la spațiul cultural originar . E o cruzime să te expui
unei cunoașteri atât de vaste și brutale, care este pe de o parte violentă și apăsătoare, dar pe de
altă parte eliberează. Actul artistic devine mai mult decât căutare cu sens, devine eliberare. Iar
pentru asta merită sacrificat orice, inclusiv credințele cele mai intime.

«De aceea vin să propun un teatru al cruzimii. Cu mania noastră de a desconsidera tot ce ne
aparține azi tuturor, cuvântul „cruzime”, când l-am pronunțat, a vrut să spună pentru toată
lumea „sânge”. Dar teatrul cruzimii înseamnă un teatru dificil și crud mai întâi pentru mine
însumi. Pe planul reprezentării, nu este vorba de acea cruzime pe care putem s-o exercităm
unii împotriva altora, sfâșiindu-ne reciproc corpurile, disecându-ne anatomiile personale sau,
asemenea împăraților asirieni, trimițându-ne prin poștă saci cu urechi omenești, nasuri ori
nări bine decupate, ci este vorba despre o cruzime mai îngrozitoare și mai necesară, pe care
lucrurile o pot exercita asupra noastră. Nu suntem liberi. Ne putem aștepta ca cerul să se
prăvălească peste noi. Iar teatrul e destinat să ne învețe, înainte de toate, chiar acest lucru.»

Teatrul Cruzimii readuce în teatru ideea unei vieți pasionate și convulsive, cruzimea exprimând o
rigoare dusă la gradul de violentă și o condensare extremă a elementelor scenice.

În fond, putem spune despre Artaud că a fost exponentul perfect al democrației absolute în teatru
și voi încheia acest eseu cu citatul meu preferat din carte – „Așa se face că adevărata frumusețe
nu se izbește niciodată direct. Și că un apus de soare este frumos din cauza a tot ce ne face el să
pierdem.”