THEO

E cu putință a-mi fi străin eu însumi?

O, Doamne, Doamne, plânsu-mi
te roagă spune-mi cine
mi-a smuls și știe
să poată-n mine mult mai mult ca mine?
O, Doamne, Doamne, cine,
ce foc mă poate-ncinge
cine nimeni nu m-atinge?
prin ochii mei, Iubire,
ce-i para ce se varsă,
în loc prea strâmt crescută peste fire?
Și dacă se revarsă?

În mine moartea,-n tine viața-mi toată;

tu hotărăști, tu dai și tu-mparți timpul;
trăiesc sau mor, la tine-i învoirea.
Ferice sunt din mila ta curată,
cum cel ajuns, când nu mai curge timpul,
prin tine-a contempla dumnezeirea.

Îmi sunt mai drag acum ca niciodată:

îmi cresc în ochi de când te port în mine,
cum crește-n preț, când e cioplită bine
și piatra ce-a fost stei rugos odată.
Și cum e foaia scrisă sau pictată
mai vrednică de ochiul ce-o reține,
așa și eu de când mi-ai stors din vine
(și nu mă plâng), otravă din săgeată.
precum în alții arme sau norocul,
în mine e sigiliul tău puterea
prin care-nfrunt primejdia și destinul.
și apei îi țin piept și-nlătur focul,
aprind în orbi cu semnul tău vederea
și îndulcesc cu sputa mea veninul.

GÎJU
Ce vierme-ascuns îți roade
truditul trup și pielea ți-o subție
suflet infirm? Și timp când va să vie
la ceruri pur să mi te-ntoarcă iară
și trupul să-ți deznoade
din vălul primejdios ce-l împresoară?
Îmi schimb zadarnic părul
cu anii ce coboară
când nu văd chip să-mi pot schimba năravul:
în vrerea lui tot mai vârtos mă joacă.
Doar ție, adevărul,
iubire,-ți spun: mă îneacă
pizma de morți; bolnavul
meu suflet se cutremură de sine.
O, rupe-mă de mine,
stăpâne drag, și-n mila ta m-ajută
să-ți fiu în cer făptură mult plăcută.

Mărită doamnă, spune-mi cum se face

că-n stei cioplită dăinuie-o făptură,
când cel ce-a făurit-o-n piatră dură
cu timpul în cenușă se preface?
Sub ce-a trudit făuritorul zace,
căci mai presus e arta de natură;
eu știu, o simt prin propria mea sculptură
ce vremilor le ține piept tenace.
De-aceea deopotrivă pot și ție
și mie în culori sau piatră mută
viață a ne da, o viață nesfârșită,
ca după noi prin veacuri să se știe
cât de frumoas-ai fost, și cât de slută
făptura-mi ce-a iubit îndreptățită.

De moarte sigur, dibuindu-i ceasul,

simt viața cum se scurge și mă lasă:
trupu-l desfată, sufletu-l apasă,
el morții-i cere să-și iuțească pasul.
E oarbă lumea: nu străbate glasul
dreptății-n ea, povața, pilda-aleasă,
lumina-i stinsă, ceața grea și deasă,
triumfă răul, stăruie impasul.
Când, Doamne, celor mulți ce ți se-nchină
le vei curma ajunul? Așteptarea
frânge speranța și din drum ne-abate.
La ce folos făgăduiești lumină
Când ne surprinde moartea și-nserarea
așa cum suntem, negri de păcate?