Monolog ADAM SI EVA

Sufletul parca i se prăbușea în veșnicie, vertiginos. Avea senzația scufundării, care

însă nici nu-l înspăimânta, nici nu-l bucura, ca și când orice simțire pământească i s-ar fi șters
din fire, fără urme. Căderea ținu o secundă sau un lanț de veacuri - nu-si dădea seama. Se
schimba, însă, pe nesimțite într-o înălțare tot atât de fulgerătoare și tot atât de indiferentă.

Conștiința îi era totuși mai trează și mai cuprinzătoare. Plutea deasupra spațiului și în afara
timpului.

Golul infinit îl înconjura, monoton. Împrejur, în nesfârșit, pâlpâiau raze albe, palide, din altă
lume, ca niște ispite născătoare de amintiri ale unei existențe divine. Sufletul înțelegea și se
îndoia între regrete și speranțe. Singurătatea îl îmbrățișa și îmbrățișarea ei îl tortura. Apoi
chinul se lămuri într-o așteptare ca presimțirea unei schimbări inevitabile. Sufletul se
zbuciuma în tulburarea viitorului prezent. Conștiința își pierdea treptat limpezimea
atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nor alburiu și înăbușitor. Sferele lumii noi
apăsau ființa sufletului și îl mărgineau din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în spațiul fără
început și fără sfârșit, în bătaia timpului transparent începu senzația unei coborâri prin planuri
tot mai dese în care conștiința se subția ca un fir de argint răsucit fără cruțare.

Deodată însăși conștiința parcă se frânse în două, iar sufletul se închise într-un zid nepătruns.
Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire.
Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a
împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă
necunoscută. Timpul alerga alături, apa tulbure în care se îneacă toate schimbările.

Apoi, reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă.

Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse
ca o flacăra peste care s-a lăsat un capac greu. In golul nesfârșit, sufletul stingher pâlpâia ca o
licărire de speranță. Așteptarea dincolo de timp era străbătută mereu de o rază caldă din
infinit, aducatoare de îndemnuri. Apoi așteptarea se subția și timpul parcă începea iar să
curgă în linie dreaptă. Conștiința spațiului se închega treptat, se îngroșa în unde tot mai dese.
Planuri de materie se schimbau caleidoscopic, împovărând aripile sufletului și născând
senzația mișcării.

Era o coborâre spre o țintă nouă, nelămurită și totuși simțită ca o călăuză sigură. Sufletul
parcă își chibzuia forma, în vreme ce conștiința se zbuciuma tot mai neputincioasă. Deodată
conștiința se curmă, copleșită de îmbrățișarea lumii noi. Conștiinta singuratatii ravnea
existenta pura. Golul inca era nemarginit si sufletul nu-si gasea calea desavarsirii. Începu
asteptarea chinuitoare a unui destin ce se apropie, și de care nu te poti feri.

Apoi, asteptarea lua iar forma miscarii spre o tinta necunoscuta, cu inaltari si coborari, cu
zigzaguri neintelese. Spatiul se ingrosa, strabatut de curgerea timpului ca o tesatura din ce in
ce mai deasa. Sufletul se zbuciuma in mrejele lumii noi, serpuind neincetat parca in cautarea
unui adapost. Constiinta i se indoia, se mladia si se subtia ca o flacara in bataia vantului. Apoi
miscarea se stinse deodata si constiinta se intuneca, parca s-ar fi topit in stransoarea unei vieti
noi.
Șovăirea sufletului parea o falfaire fara inceput si fara sfarsit. Prin constiinta i se perindau
imagini diafane din alte existente, trecute si viitoare. Nedesavarsirea se lumina in suflet ca o
senzatie dureroasa care provoaca o ravna noua. Deodata miscarea reincepu ca o coborare
vijelioasa. Poarta timpului se deschise si caderea continua in linie dreapta, mereu de-a lungul
unui plan marginitor de lume. Sufletul isi da seama ca trebuie sa se scufunde in lumea aceasta
si totusi aluneca cu teama inainte, parca nu si-ar fi gasit inca momentul. În planul lumii
nedorite se infatiseaza deschizatura in care sufletul patrunde calauzit de o predestinatie
suprema. Stapanirea spatiului framanta formele materiei intr-o schimbare neintrerupta.
Constiinta se zbuciuma cumplit sub apasarea inconjuratoare, se mladie, se subtiaza pana ce se
impreuna cu materia informa...

Linia destinului se intindea intre doua lumi. Echilibrul tremurator cumpanea in constiinta
pura sperantele. si asteptarea se lamuri intr-o miscare continua spre o tinta noua. Sufletul
plutea pe linia lumii ce se deschidea in planuri multiple. Nemarginirea spatiului il cuprinse in
vartejul timpului. Constiinta se zbuciuma in transformari tot mai grele, se rasucea si se subtia.
Ca o palpaire sfioasa, sufletul se mladia mereu. Apoi constiinta se topi intr-o forma noua, o
licarire infima intr-un intuneric nabusitor. Panza asteptarii era stravezie. Palpitatiile lumilor
se rasfrangeau intr-insa, se incrucisau in esenta sufletului ca intrun centru mobil al infinitului.
si sufletul avea stralucirile constiintei atotcuprinzatoare in preajma marii mantuiri.

Apoi panza incepu sa se destrame si sufletul isi recunoscu iar singuratatea in coborarea
brusca pe linia transformarii supreme. Constiinta isi pierdea mereu luminile amestecanduse in
suvoiul timpului, rostogolindu-se in imbratisarea spatiului. Întunericul primi scanteia
spirituala a sufletului ca o samanta de eternitate.