Culegătorul de stele căzătoare

De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, aşteptînd să vadă
ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă şi impalpabilă care umple
aerul şi nu cade nicăierea, firele de beteală care se urz0065sc ca o mreajă şi apoi se
desfac ; şi ochii lui se umpleau de visuri şi sufletul lui veşnic avîntat se umplea de o
melancolie fără de margini, vrînd să scape şi el şi să se amestece mai curînd în oceanul
acesta luminos, spre care rîvnea de atîta vreme.

Uşoară ca o estompă, seara întuneca vîrfurile copacilor, dezlega umbrele din ramuri
şi le împrăştia pe drumuri, ştergea contururile florilor, amesteca laolaltă culorile.

Sus, întîile licăriri sfioase se arătau, mare şi orbitor luceafărul apărea, scînteietoare
constelaţiile îşi arătau punctele lor de foc în locul obişnuit, imens şerpuitorul drum al
robilor se strecura printre norodul de sori, de luceferi şi de stele, brăzdînd tăria şi apoi,
după cele mari şi scăpărătoare, sfioase se arătau şi cele mai mici, şi cele mai mărunte, şi
toată pulberea de diamant a celor de-abia văzute, şi tot praful stelar al celor de-abia
bănuite. Prăpăstii negre de catifea, oceane de întuneric, pustiuri de cerneală se
zugrăveau totuşi pe alocuri, nemărginitele depărtări ce se întindeau de la planetă, la
planetă, ori de la stea la stea, căscau enigmatice şi oarbe, se afirmau sfidătoare
voinţelor ce s-ar fi încumetat măcar să străbată atîta drum, virgine de viaţă încă şi
străine de fericire ori de nefericire.

Tăcut se cumpănea universul cu miile-i de astre deasupra căsuţei lui.

Tot mai alb şi mai licăritor se arăta drumul robilor de-a lungul căruia, în fiecare noapte,
se înşiră parcă şi merge spre un ţel necunoscut, spre celălalt capăt al lumii, un şireag de
miliarde de pelerini cu făcliile aprinse, şi iată că într-un tîrziu şi feeria pe care o aştepta el
cu atîta nerăbdare, ploaia de artificii multicolore, jocul nebun de rachete pe care îl
schimbă între ele bătrînele planete începea să brăzdeze tăria...

Ca un preludiu, sau ca picurii răzleţi de ploaie cînd trece un nour gonit de furtună, în
întunericul albastru alba fulguire începea.

Vii, scînteiele aprinse ale atîtor sfărîmături, ca un roi de albine de aur împrejurul stupului
de foc al soarelui, prindeau să rotească. Unele se desprindeau parcă, luate de cine ştie ce
vînt care străbate acele înălţimi nebănuite ; şi răzleţe de roi, tremurau o clipă, se făceau
albastre, se fărîmau în pulbere violetă şi apoi dispăreau. Altele, ca nişte seminţe de
diamant aruncate prin voinţa şi ştirea cuiva, se apropiau tremurătoare la un loc, păreau că
odrăslesc un mănunchi de viorele şi dispăreau la rîndul lor.

Viu înălţimile se luminau o clipă, străluciri de ape ca pe luciul unei mătase albastre
treceau; şi universul, nepăsător de risipa asta de nestemate aruncate cu atîta dărnicie, se
schimba la faţă, pălea, îşi stingea din loc în loc înflăcăratele faruri şi devenea încetul cu
încetul uriaşul clopot de sticlă anonim, ce stă deasupra capetelor noastre şi îşi ascunde
tainele cît ţine ziua.

În unele seri de august însă, vagabondele lumini ce brăzdează cerul păreau că se

înmulţesc şi plînsul acela de foc, al cine ştie cărei dureri uriaşe, amestecîndu-şi lacrimile,
cădea parcă tot mai aproape de pămînt. Dar inima lui Enric îşi avea şi ea lacrimile ei şi în
timp ce universul îşi plîngea preaplinul de lacrimi, el şi le plîngea pe ale lui, sătul de
puterea asta nevăzută ce-l ţinea încătuşat pe pămînt, în timp ce cu privirile putea să facă
ocolul lumii.

O mizantropie ciudată îl făcu să se răzleţească de toţi şi să trăiască închis în propriul lui

suflet. Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să poată trăi
pe socoteala lor. Viaţa cărţilor însă e moartă, suflul ce-a palpitat în literile negre, care au
fost scrise într-un moment de inspiraţie, e ca o adiere ce-ar trece întîi peste un mormînt,
pînă să ajungă la tine.

Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gîndirile mari ce-
au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dîre de sînge şi cîntecele de dragoste nu sunt de
ajuns ca să liniştească tumultul rîului roş care aleargă fără astîmpăr în noi. El însă nu
vedea acestea şi, urmînd să trăiască singur, cum nu mai putea să sufere oamenii, de la o
vreme nu mai putu să sufere nici pămîntul.

Frumoasa natură ce se preschimbă veşnic, bogată în decoruri şi în privelişti, pe care cei

patru mari pictori, ce sînt anotimpurile, vin pe rînd s-o zugrăvească cu penele lor
înmuiate în aur şi purpură, în lumină şi întuneric, lui nu-i mai spunea nimic. O ură
împotriva orînduielii acestea veşnice, care pune acelaşi verde pe copaci primăvara şi
amestecă acelaşi albastru spălăcit în fundul izvoarelor, îi umplea inima şi-l făcea să-şi
oblonească fereastra cît ţinea ziua. Noaptea formele se pierdeau şi marginea realului nu
mai putea să-i arate pînă unde poate merge. Noaptea el devenea un fel de locuitor
universal, un fel de fiinţă vagabondă prin lumi astrale, un suflet ce nu aştepta decît marele
suflu al morţii ca să se dezrobească şi să-şi poată lua drumul ca un fulg în nemărginire.

De la fereastra lui, el nu vedea ce misterioase forme luaseră copacii în grădină, nu simţea

ce puternic miroseau florile împrospătate de rouă, nu arunca o privire mişcătorului covor
ce-l fac umbrele pe drumuri ca să păşească misteriosul pas al fiinţelor aeriene cu care
legendele au împoporat lumea. Dincolo de vîrful copacilor era scăparea, dincolo de
mireasma florilor era hodina, mai departe de marginea orizontului era dezrobirea.

Şi în liniştea aceea în care el visa cu fruntea răzemată de fereastră, deodată, din înălţimile
tăriei, un fulg luminos se dezlipi, străbătu vertiginos spaţiul, se mări din ce în ce şi apoi,
ca un buchet căruia îi tai aţa ce-l leagă, se desfăcu într-o ploaie de flori viorii, care căzură
cu zgomot peste grădina unde sta pe gînduri visătorul.

Viu crengile arborilor se mişcară, un susur sperios porni, cîteva păsări deşteptate din
somn îşi întinseră aripele fărîmînd armonia umbrelor şi apoi totul se linişti din nou.
Copacii tăcură, reluîndu-şi somnul întrerupt, păsările făcură cîteva ocoluri şi reveniră la
loc, florile amirosiră şi mai tare. Impasibila natură îşi încremeni din nou variatele
contururi pe orizont, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut şi n-ar fi venit un oaspe străin din
cine ştie ce depărtări insondabile să povestească de alte lumi, de alte întîmplări, de altă
viaţă. Nepăsătoare, natura îşi reluă somnul, ca şi cum cerul n-ar fi rămas văduv de un
astru de foc, ca şi cum o nestemată n-ar fi căzut din uriaşa salbă ce-o poartă la gît
universul.

Enric alergă însă şi în locul lacrimilor de foc află nişte simple scorii calde încă, vreo
cîteva pietre sfărîmate, cîteva biete şi infime ţăndări de astru.

Pietre, scorii ori ţăndări, pentru dînsul erau totuşi bucăţi de cer căzute pe pămînt. Visul lui
se înfiripa şi prindea, în sfîrşit, fiinţă. Mînele lui pipăiau fărîmiturile acestea de univers,
iar lutul din care era făcut prinse să vibreze ca niciodată la atingerea acestor fărîmituri
venite de aiurea, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că făcuse şi el parte cîndva din alt tărîm şi
că poate miliarde de ani străbătuse o altă orbită, rotind împrejurul cine ştie cărui soare,
prefăcut acum în cenuşă şi împrăştiat în nemărginire.

Şi mai străin şi răzleţit de lume trăi de atunci cu bizara lui comoară o bucată de timp şi
apoi, într-o zi, dispăru cu desăvîrşire. Enigmatică îi rămase casa cu obloanele şi uşile
zăvorite, pînă ce, într-o dimineaţă, îmbătrînît şi purtînd ca o lumină lunară pe faţă, apăru
aducînd, spre mirarea vecinilor, un şir nesfîrşit de bolovani, de pietroaie de toate formele
şi în toate culorile.

Visul lui prinsese acum o formă şi începuse a sa concretiza. Neputînd să urce la cer, după
cum îl îmbia tainicul dor născut într-însul, hotărî să înfăptuiască cerul pe pămînt. Din
materialul acesta căzut din toate astrele şi adunat pretutindeni, visă să-şi dureze o casă,
să-şi înalţe o tebaidă cu sfărîmături de univers, să-şi clădească o citadelă de uranoliţi, un
mausoleu planetar în care să se izoleze şi să se îngroape ca un faraon sub o piramidă.

Un singur lucru însă îl abătu din graba care îl zorea să-şi înfăptuiască visul. În nebunia lui
şi ura pentru tot ce era pămîntesc, se gîndi cum ar face să poată clădi tot materialul
acesta, fără a-l cimenta.

Şi atunci, cu o răbdare neînchipuită, zicîndu-şi că atracţia moleculară ar înlătura uşor şi

piedica aceasta, începu, una cîte una, să şlefuiască toate pietrele, tot excedentul acesta
planetar căzut spre nenorocirea lui pe pămînt...

Casă nu a ridicat, căci o viaţă omenească nu ar fi fost îndeajuns pentru a înfăptui un

asemenea vis fantastic : şi moartea l-a găsit între sfărîmăturile lui de astre, împrejurul
cărora, vîntul, jucîndu-se, purta de ici-colo pulberea fină a atîtor universuri dispărute.

Dimitrie Anghel