DRAMA SINTETICĂ

„Leonce și Lena” este o piesă scrisă de Georg Buchner în anul 1863. Deși este numită de cele
mai multe ori comedie, piesa aduce mai mult a satiră. Este structurată în 3 acte, XI scene.

Leonce și Lena decid să fugă din regatele lor, Popo respectiv Pipi, pentru a-și putea trăi
iubirea și a evita căsătoria din obligație, aranjată în prealabil de părinții lor. Cei doi se
întalnesc în Italica, se îndrăgostesc și se căsătoresc. Apare așadar, întrebarea esențială : a fost
întalnirea celor doi determinată de soartă, sau a fost doar o întamplare? Cei doi par totuși
controlați de soartă, deși încearcă din răsputeri să scape de ea. În actul I, de pildă, Leonce are
dialogul cu Valerio, ca o prevestire a plecării sale. Totuși, Valerio se bucură și își trăiește
viața după bunul plac, așadar, poate fi interpretat aici ca semn definitoriu pentru personajul
Leonce. În același timp, în regatul Pipi, Lena se plimbă împreună cu doica sa și își plange
nemulțumirea legată de mariajul aranjat de tatăl ei. Întamplarea face, ca cele două căsătorii să
fie aranjate între protagoniști, fără știrea lor. Doica are aici rol similar cu cel al lui Valerio.
Din pricina faptului că nu îl cunoaște pe regele regatului Popo, Lena se teme că va fi
incapabilă de a-l iubi. Ea își dorește împlinirea amorului, dar nu are partener. Situația lui
Leonce e similară. Doica, înduioșată de tristețea Lenei, o duce pe aceasta în afara granițelor
regatului pentru a o scăpa de nuntă.

Leonce și Lena se îndreaptă spre Italia. În drumul lor se întalnesc accidental. Fără a ști unul de
identitatea celuilalt, ei se îndrăgostesc. Povestea de iubire ce urmează este destul de
previzibilă. Totuși, în momentul în care Leonce îi mărturisește iubirea Lenei, aceasta nu îi
răspunde la declarație. Deși povestea de dragoste nu este dezvoltată foarte mult, Buchner pune
accentul pe conceptul de destin, ideea preluată într-o oarecare măsură din Antichitate (Oedip
rege), conform căreia nu poți să fugi de ceea ce-ți este scris.

Dacă Leonce și Lena ar fi crezut că s-au întalnit din pricina destunului, ar fi fost împreună. În
actul III, cei doi se întorc în regatul Popo împreună cu Valerio și doica, pentru a fi cununați.
Pentru a evita să fie recunoscuți, se deghizează în roboți și Valerio îi prezintă drept actori ce
urmează să pună în scenă o nuntă. Regatul este pregătit pentru marele eveniment, dar lipsesc
mirii. Așadar, regele Peter îi alege pe cei doi, deghizați, pentru a juca rolul de mire și mireasă.
Cand cei doi își scot măștile sunt recunoscuți drept adevăratul prinț și prințes, iar iubirea lor e
acreditată drept reală.

Leonce și Lena sunt imaginea răzvrătirii împotriva dorinței părinților, laitmotiv inspirat poate
din „Romeo și Julieta”. Aici, totuși, cei doi ajung să îndeplinească voia părinților lor, fie fără
a cunoaște adevărata identitate a partenerului. Dacă nu ar fi fugit de destinul lor, ar fi fost
căsătoriți forțat, iar iubirea lor nu ar fi existat.

Se ridică astfel problema sorții, dar se găsește și un răspuns simplu : destinul nu poate fi
împlinit doar pe o singură cale, iar datoria de a-l duce la bun sfarșit ne aparține întru totul.
Astfel, Buchner se folosește de acest exemplu clasic, al îndrăgostiților rebeli pentru a contura
o idee mult mai vastă.
Această scriere se încadrează în categoria dramei sintetice întrucat își găsește desfășurătorul
pe parcursul acțiunii din piesă, nu în momentul de dinainte. La debutul actului I avem doar o
imagine de ansamblu și un context creat pentru personaje, dar nu asistăm în mod direct la
rezultatul unor acțiuni trecute. Finalitatea este în nunta de la palat, iar toate „peripețiile” prin
care trec cei doi se desfășoară în timp real.

Tipul de scriere sintetică este specific comediilor, datorită comicului de situație ce trebuie să
se nască pe scenă, pentru a amplicifa efectul de amuzament al publicului.