Mihai Eminescu si scriierile sale

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,
București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai
cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[8] A publicat un singur volum antum, Poesii,
compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din
care Eminescu făcea parte.[9][10] Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și
cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[11]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și
istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice.[11][12] Temele recurente din opera sa sunt
natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului
autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și
condiția geniului.[11][13] Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se
menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie
care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea”.[14]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a urma
cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[15][16] La vârsta de
19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor
influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și
filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[12][17] Tot în această perioadă
începe să publice în revista Convorbiri literare.[18] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua
studiile.[19]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[20] Activitatea jurnalistică a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul
Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[21] Articolele de gazetă urmau linia
filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii
sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului
burghez.[21][22][23] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.[22][23]

Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie
în iunie 1883.[24][25] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au
fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de
mercur.[24][26][27] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind
înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai
probabil, intoxicației cu mercur.[26][28][27] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902.[29] A fost
ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[30]

Biografie

Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de
turci. Acolo, în 1675, s-a născut un copil care, adult fiind, a fost poreclit Iminul,[31] iar fiul lui Iminul a
fost Iovul lui Iminul, născut în 1705, care a fost hirotonit preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în
conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei Mitropoliei de la Carloviț.[32][33]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în
1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă. În urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către
românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj prin
1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba
română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[33] Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif,
elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[33]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735,[33] iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența
mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut în 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a
însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811,
iar Agafia însoțește familia fiului său, Vasile, în Bucovina și se stinge la Călineștii Cuparencu în anul 1818
la vârsta de 83 de ani.[33]