Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la
Mihail Eminovici
naștere

Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5]

Botoșani, Moldova

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

București, România

Înmormântat Cimitirul Bellu

Părinți Gheorghe Eminovici[*]

Raluca Eminovici

Frați și surori Henriette Eminescu[*]

Matei Eminescu[*]

Naționalitate român

Cetățenie Principatul Moldovei (1850–1856)

Principatele Unite (1856–1881)
Regatul României (1881–
1889)

Ocupație poet, jurnalist

Limbi vorbite limba română[6]

 limba germană

Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Limbi limba română

Mișcare/curent
Romantism
literar

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut „La mormântul lui Aron Pumnul”

(autopublicat, ian. 1866)
„De-aș avea” (în revista Familia, 9
mar. 1866)[1]

Opere
Luceafărul
semnificative

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Sch
iller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la

tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului
românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii
postmoderni, optzeciști)

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15

iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca
fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur volum
antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni

din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice.[10]
[11]
Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui
Eminescu, este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12] Într-un articol din Encyclopædia
Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul
poeziei românești, creând o școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români,
la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.[13]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a

urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[14][15] La
vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor
autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin
opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][16] Tot în această perioadă începe să publice în
revista Convorbiri literare.[17] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[18]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[19] Activitatea jurnalistică a lui
Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[20] Articolele de gazetă
urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător
al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[20][21][22] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii.[21][22]

Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din
gazetărie în iunie 1883.[23][24] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate
mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții
de clorură de mercur.[23][25][26] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru
Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată,
cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[25][27][26] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și
de aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902.
[28]
A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[29]

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă

de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea
poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat
de turci. Acolo, în 1675, s-a născut un copil care, adult fiind, a fost poreclit Iminul,[30] iar fiul lui Iminul
a fost Iovul lui Iminul, născut în 1705, care a fost hirotonit preot sub numele sârbizat de Iovul
Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei Mitropoliei de la Carloviț.[31][32]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la
turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă. În urma apelului episcopului Inocențiu Micu-
Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat
spre Blaj prin 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ
gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. [32] Iovul Iminovici a
avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[32]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735,[32] iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut în 1778, a făcut școala normală
din Blaj și s-a însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțește familia fiului său, Vasile, în Bucovina și se stinge
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[32]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut în 10 februarie 1812, a fost tatăl