Motivul lumii pe dos

 Insusi titlul basmului ofera o cheie de lectura, adica sugereaza o lume carnavalizata prin oximoronul “Harap-Alb”.
Cuvantul harap inseamna sluga neagra si vine in contradictie cu termenul alb. Se sugereaza astfel o lume pe dos si
atunci avem de-a face cu celebrul motiv literar nascut din carnavalurile romane si medieval, si anume motivul lumii
pe dos. La un momentdat Harap-Alb va si spune ca lumea este una cu susul in jos si cu josul in sus.
     Evident ca lumea pe dos pe care o propune acest test e fundamental diferita de cea a unei lumi a basmului
adevarat.
     Demitizarea aceasta a basmului este accentuate de titlu si prin faptul ca substantivul propriu Harap-Alb numeste
chiar personajul principal, lucru neobijnuit intr-un basm popular. Eroul de basm popular e un model absolut, deci nu
are individualitate, ci o proiectie ideala si de aceea nu poate sa aiba un nume. Numele propriu individualizeaza si
trimite la unicitatea in timp si spatiu a unei persoane. Prin urmare Harap-Alb nu mai poate fi un arhetip si este defapt
taranul tanar care vede peste tot prilej de amuzament, rade de aspectul fizic al celor din jur, de viciile lor sau de
diferite tare intelectuale (prostia, egoismul, etc), ori se amuza de tare morale fiinca priveste lumea ca pe un urias
carnaval.

motivul lumii pe dos poate fi evidentiat prin transferarea nostalgiei paradisului pierdutin economia basmului; lumea
in care va evolua Harap-Alb este supusa haosului, de aceea lui ii revinerolul de a restabili ordinea naturala,
sentimentul de nostalgie pierzandu-si justificarea si transformandu-se intr-o stare de tristete fara obiect, deci
melancolie. Lumea pe dos este de fapt, o lume cazuta prada haosului

. Motivul lumii ca spectacol poate reprezenta revansa pe care lumea lui Creanga sio ia in fata unei lumi pe dos si
reprezinta transformarea existentei intr-un perpetuu spectacol

Lumea poate fi comparată cu o pânză de sensuri care se ţese încontinuu, dar care se schimbă de la o cultură la alta şi
de la o perioadă istorică la alta (conversaţia lumii omului). Povestea (story) noastră sau naraţiunea care reprezintă
viaţa noastră nu pleacă de nicăieri şi nu tinde spre vreo concluzie: începe pentru fiecare dintre noi în momentul în
care intrăm în conversaţia înţelegerilor şi a interpretărilor umane şi se sfârşeşte printr-o ieşire bruscă din scenă. Nu e
absolută, ci relativă. Nu începe cu formula necondiţionată „La început (ab initio)…”, ci cu formula condiţionată
„Odată ca niciodată…”. Nu se încheie cu o formulă necondiţionată, ci conduce mai departe spre o altă poveste.
Oamenii nu sunt decât naratorii poveştii vieţii lor.

A trăi devine posibil prin storytelling, ca storyteller al propriei vieţi. Spunându-şi povestea, oamenii nu fac decât să
interpreteze lumea şi circumstanţele contingente ale vieţii lor în termenii conferirii de răspunsuri la situaţii anume,
revelându-se astfel pe ei înşişi, alegându-şi în mod liber acţiunile, fie ca pe nişte anticipări ale unor satisfacţii, fie ca
pe nişte întreprinderi de actualizare şi reactualizare de sine. Într-un continuu joc al (de)voalării şi dezvăluirii de sine.