Mihai Eminescu Luceafarul

Mihai Eminescu este cel mai mare poet roman si unul dintre cei patru mari scriitori clasici, alaturi de Ion Creanga cel mai mare povestitor, Ion Luca Caragiale cel mai mare dramaturg si Ioan Slavici cel mai mare nuvelist. Un mare clasic este considerata acea persoana care a devenit un model de urmat pentru viitoarele generatii de scriitori. Marele poet s-a nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, copilaria a petrecut-o la Ipotesti o poezie reprezentativa a acestei perioade este Fiind baiet paduri cutreieram. Prima sa poezie a scriso la varsta de 16 ani si anume La mormantul lui Aron Pumnul, poezie dedicata profesorului sau de literatura. Prima poezie publicata, scrisa tot la varsta de 16 ani, se numeste De-as avea si a aparut in revista Familia. Eminescu a facut studiile in Viena si Berlin apoi s-a intors in tara si a avut functii precum: inspector scolar cunoscandu-l astfel pe marele povestitor Ion Creanga, ziarist la Timpul impreuna cu ce mai buni prieteni ai sai. Cea mai frumoasa poezie scrisa de marele poet ramane Luceafarul, un poem de sinteza publicat in anul 1883. Pentru aceasta opera, Eminescu a folosit diverse surse de inspiratie precum: mitul popular al zburatorului, valorificat si in alt text eminescian si anume Calin (file de poveste); conceptia romantica a geniului nefericit, cel care nu se va putea niciodata integra in societate si va ramane un neinteles chiar si pentru persoana iubita; studiile sale in strainatate o perioada de intense acumulari intelectuale; un basm popular cules de un calator neamt; o posibila poveste autobiografica . Din punct de vedere al structurii sale, Luceafaraul are doua planuri: terestru si cosmic si poate fi impartita in patru tablouri. Primele doua versuri au rolul de a introduce cititorul intr-o lume de poveste imprumutand aceasta formula specifica basmului: A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata... Celelate versuri din primele strofe contin prezentarea fetei si contureaza un portret fizic dar si moral. Astfel fata se remarca prin originea ei nobila si prin frumusetea ei fizica. De aceea trasatura esentiala a fetei este uciderea atat din punct de vedere fizic, ea fiind comparata cu luna in raport cu celelalte stele. Din punct de vedere moral, frumusetea fetei este comparata cu un simbol al puritatii absolute pentru orice crestin. Cum e fecioara intre sfinti Si luna intre stele Cei doi fata si luceafarul, nu numai ca provin din lumi diametral opuse dar se si indragostesc in mod diferit: pentru fata dragostea inseamna dorinta, altfel spus capriciu, superficialitate iar pentru luceafar, dragostea cere timp indelungat pentru a se forma, el are nevoie de saptamani. Il vede azi il vede mani Astfel dorinta-i gata,

El iar privind de saptamani, Ii cade draga fata. Intalnirea dintre fata de imparat si luceafar inseamna trecerea de la departe la aproape; la inceput ei doar se privesc iar acest lucru este suficient pentru a-i umple sufletul fetei. Deasemenea exista si o metamorfoza a luceafarului. Altfelspus dragostea schimba chiar si o fiinta superioara. Dragostea devine acum un ritual care are loc in fiecare seara atunci cand luceafarul devine un protector al somnului fetei careia i-nchide geana dulce. Punctul culminant al intalnirii dintre cei doi il reprezinta discutia lor care are loc in vis, element specific romantismului care inseamna o altfel de realitate in care totul devine posibil. Primul pas il face fata care ii cere luceafarului sa vina sa-i lumineze viata, altfel spus sa o ajute sa scape de banalul vietii cotidiene si sa o faca fericita. Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe o raza Patrunden casa si in gand Si viata-mi lumineaza! Desi este o fiinta superioara, luceafarul nu poate rezista fortei de atractie pe care o exercita asupra lui cuvintele fetei, comparabile cu o incantatie. Discursul luceafarului este format din patru strofe in care se face o trecere treptata de la un ton solemn, atunci cand invoca origina sa divina: cerul este tatal meu / si muma-mea e marea, la unul plin de pasiune. Refuzul fetei este unul concentrat in numai doua strofe; aparent fata incepe cu un compliment comparandu-l cu un inger, dar apoi foloseste termenul niciodata prin care isi exprima refuzul categoric. Cea de a doua strofa a discursului fetei poate fi considerata o justificare, paradoxal se considera superioara luceafarului: caci eu sunt vie, tu esti mort. Cea de a doua intalnire dintre cei doi reia, in anumite elemente pe prima, dar de data aceasta, intre cei doi are loc cu adevarat un dialog. Astfel, discursul luceafarului nu se schimba radical spre deosebire de cel al fetei care nu il mai vede ca pe un inger ci ca pe un demon. Deasemenea fata il supune la o proba, sa vina pe pamant pentru a-i demonstra cat de mult o iubeste. Nu caut vorbe pe ales Nu stiu cum as incepe Desi vorbesti pe inteles Eu nu te pot pricepe La final, chiar daca este contrariat de cererea fetei, el ii promite ca va face acel sacrificiu pentru a-i demonstra ca sentimentele sale sunt statornice si mai puternice decat orice lucru. Cel de-al doilea tablou contine tot o poveste de dragoste, dar de data aceasta ambele personaje apartin planului uman (terestru). La inceput este introdus in scena un alt personaj Catalin. Aparent, acesta are o origine necunoscuta, obscura: baiat din flori si de pripas. Deasemenea nici rolul sau social nu este unul important, el fiind un simplu paj. Toate aceste

dezavantaje sunt compensate de calitatile sale: indraznet cu ochii, viclean copil de casa. Portretul fizic al lui Catalin nu contine elemente iesite din comun, spre deosebire de frumusetea fetei care impresioneaza cititorul chiar daca in acest tablou isi pierde din unicitate, primind un nume Catalina. Intalnirea dintre cei doi nu mai are loc intr-un spatiu al nemarginirii visul, ci intr-un ungher , un element care subliniaza obscuritatea dar si inferioritatea. Deosebirea exista si in ceea ce priveste discursul celor doi indragostiti: Luceafarul foloseste un ton solemn, completat de unul plin de pasiune spre deosebire de Catalin care foloseste un limbaj familiar, colocvial. Reactia fetei desi este la inceput una plina de uimire, ea se va schimba treptat intrucat ea isi da seama ca dragostea luceafarului este una imposibila iar Catalin reprezinta optiunea posibila, reala. Tabloul al treilea contine drumul Luceafarului catre Demiurg si dialogul celor doi. Primul care vorbeste este Luceafarul, cel care, folosind un ton sobru, distins, ii cere Demiurgului un lucru imposibil si anume permisiunea de a renunta la nemurire. Prin discursul sau, Demiurgul incearca sa il convinga de faptul ca fata nu merita un asemenea sacrificiu; mai mult decat atat face o paralela intre conditia umana si cea de nemuritor, oamenii fiind comparati cu niste valuri, altfel spus niste fiinte lipsite de importanta. Dandu-si seama ca nu a reusit sa il convinga cu argumentele sale, creatorul ii mai cere un singur lucru: sa se intoarca pe Pamant pentru a intelege adevarul vorbelor sale. Tabloul patru contine discutia finala dintre fata de imparat si Luceafar; acesta este dezamagit de alegerea fetei, si o numeste chip de lut, o metafora care sugereaza adevarata conditie a fetei si anume lipsa de suflet dar si inteligenta. La randul ei, fata isi schimba si ea discursul, astfel, nu il mai cheama pe luceafar ca pe o fiinta iubita, ci ii se adreseaza acestuia asemenea unei fiinte protectoare. Ultima replica ii apartine Luceafarului si reprezinta adevarata expresie a conditiei geniului romantic, cel care va ramane mereu un neinteles pentru aceasta lume: Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece Iar eu raman in lumea mea Nemuritor si rece. Luceafarul reprezinta expresia desavarsita a geniului eminescian, un poem complex care poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere.