Tabloul întâi din structura poeziei este o poveste fantastică de iubire între Luceafă r (geniu, fiinţa superioară ) şi fata

de împă rat (aflată la varsta

când poate fi tulburată de Zbură tor; simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vă zută ca o atracţie a contrariilor, că ci fata aspiră spre
absolut în timp ce Luceafă rul doreşte să cunoască concretul. Tabloul ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor
lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafă rul de seară se îndră gosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata
la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. Eminescu singularizează fata, o unicizează („o prea frumoasă fată ”), urcând-o cu mult deasupra
semenilor să i, „Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele” pentru a o putea înzestra cu aspiraţia spre misterul de deasupra şi pentru a o putea
apropia de „fiinţa” superioară a Luceafă rului.

„A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată ,

Din rude mari împă ră teşti,

O prea frumoasă fată .”

În concepţia fetei, Luceafă rul este un spirit pentru chemarea că ruia trebuie o formulă magică . Pentru a-l putea chema lînga ea fata foloseşte
descântecul:

„Cobori în jos, luceafă r blând,

Alunecând pe-o rază ,

Pă trunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează !”

Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafă rul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat
într-un tînar palid, cu pă rul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un giulgiu vână t, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu.
Metamorfoza Luceafă rului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafă rul are pă rinţi cerul şi marea:

“Iar cerul este tată l meu

Şi muma mea e marea”.

Zeii sunt nemuritori şi Luceafă rul metamorfozat în Neptun este “un mort frumos cu ochii vii” deoarece nemurirea este pentru muritorii de rând o
formă a morţii. De aceea fata de împă rat are o senzaţie de frig.

“Că ci eu sunt vie, tu eşti mort

Şi ochiul tă u mă -ngheaţă .”

Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafă r, acesta o ascultă şi din vă ile haosului având ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în
faţa fetei. Acum vine înveşmântat în negru şi purtînd pe viţele negre de pă r o coroană ce pare că arde:”Ochii mari şi minunaţi îi lucesc
himeric/Ca două patimi fă ră saţ”

Înfă ţişarea este acum demonică , pentru că s-a nă scut din soare şi noapte. De data aceasta tânarul demonic îi fă gă duieşte miresei sale cununi de
stele şi-i oferă cerul pe care să ră sară mai stră lucitoare decât celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de
că ldură .

Alegoria este că fata, incapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafă rul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.

La această cerere Luceafă rul ră spunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să -l facă “în schimb pe o să rutare”
pentru a dovedi fetei că o iubeşte.

De aceea e hotă rît să se nască din pă cat şi să fie dezlegat de nemurire.

Al doilea tablou descrie un început de idilă între semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vă zuţi ca simbol al ‘perechii’ în
plan uman. Deşi, la început, Că tă lina ezită între ideal şi real, în fond ea îl acceptă pe Că tă lin, realizând că ei doi sunt parte din aceeaşi lume.
Comunicarea este acum directă , nu se mai face prin intermediul visului, ca în tabloul anterior.

Avem aici o atmosferă intimă , familiară . Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Că tă lina, ceea ce simbolizează faptul
că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndră gosti rapid de un bă iat oarecare. Că tă lin este viclean copil de casă , un
paj din prejma împă ră tesei, bă iat din flori dar îndră zneţ cu ochii. Urmă rind-o pe Că tă lina socoteşte că e momentul să -şi încerce norocul şi
prinzând-o într-un ungher îi serveşte Că tă linei o adevarată lecţie de dragoste.

“Dacă nu ştii, ţi-aş ară ta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binişorul.”

Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite, trecă toare, aventuroase. Că tă lina la
început este mai retrasă , mai reţinută şi îi mă rturiseşte lui Că tă lin dragostea pentru Luceafă r. Dar Că tă lin gă seşte remediul: “Hai şi-om fugi în
lume” şi astfel Că tă lina va pierde visul de luceferi.

Această dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relaţiile sentimentale în lumea inferioară . Că tă lin apare în antiteză romantică cu
Luceafă rul: viclean si îndră zneţ. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupă rile lor mă runte. Că tă lina este incapabilă să se ridice la
înă lţimea Luceafă rului, iar aceasta este incapabil să facă fericit pe cineva, sau să fie el fericit.
Tabloul al treilea al poemului cuprinde că lă toria Luceafă rului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou în planul cosmic
cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să -l ierte de
nemurire să -l facă muritor de rând. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesanţi autori de
cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atât de îndră zneţ Luceafă rului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din
cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ră tă citor printe stele.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafă rul însetat de viaţa obişnuită , de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Că tă lin
este numită Că tă lina şi Luceafă rul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.Umanizarea Luceafă rului se realizează prin
cuvântul “dor” din versul: ”El zboară , gând purtat de dor”.

În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propunemai intâi „să dau glas acelei guri?” mai apoi puterea ideală : ” Vrei poate-n faptă să ară ţi /
Dreptate şi tă rie?” sau soarta conducă torului de oşti, care să aibă : ” Oştiri spre a stră bate / Pă mântu-n lung şi marea-n larg/Dar moartea nu se
poate… “. Dialogul ia sfârşit prin sublinierea de că tre Demiurg a inutilită ţii sacrifiului:

“Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pă mânt ră tă citor

Şi vezi ce te aşteaptă . “

Într-o altă variantă a „Luceafă rului” ră spunsul Demiurgului era: „Tu nu îmi ceri numai minuni/ Ci să mă neg pe mine.”

Este surprinsă că lă toria Luceafă rului printre stele şi convorbirea cu Demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice,
cosmogonice. Viteza cu care zboară Luceafă rul este viteza Luminii:

“Porni Luceafă rul. Creşteau

În cer a lui aripe

Şi că i de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.”.

Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal, cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafă r se întoarce pe cer şi îşi
revarsă din nou razele asupra Pă mîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a
treia-a. Luceafă rul descoperă pe că ră rile din crânguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndră gostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă
să -i lumineze norocul. Oamenii sunt fiinţe trecă toare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafă rul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede,
Luceafă rul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singură tatea lui constatând cu amă ră ciune:

“Ce-ţi pasă ţie chip de lut dac-o-i fi eu sau altul?

Tră ind în cercul vostru strîmt norocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece”.

Ră spunsul final al Luceafă rului este constatarea rece, obiectivă , a diferenţelor fundamentale între două lumi antonimice: una tră ind starea pură a
contemplaţiei, cealaltă starea instinctualită ţii oarbe.