Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – biblioteca familiei Eminovici

Bunicul lui Mihai Eminescu, Vasile Eminovici, născut, după cum deduce Ion Roșu, „în
cetatea dintre Târnave, la 1778 (...), trebuie să fi deprins slovele (...) pe băncile «școalei de
obște», devenite, începând cu 1782, Școala normală, unde va fi avut ca profesori, probabil, pe
Ioan Pop, Samuil Coltar și pe ruda sa Dumitru Rejtar, iar ca director și catihet pe cunoscutul
corifeu al școlii ardelene, Gheorghe Șincai”. Până la venirea, în 1804, în Bucovina, Vasile
Eminovici s-a format ca dascăl „într-una din parohiile rurale din preajma Blajului” (I. Roșu,
Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, București, 1989, p. 123-124). La
Călinești, constată Gh. Ungureanu, în baza documentelor din Arhivele Statului Suceava,
„bunicul poetului a fost dascăl cu atribuția și de a învăța copiii satului” (Gh. Ungureanu,
Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 58). De la Chița (Eudochia) Huţan, fiica
surorii mai mari a căminarului, Maria, Vasile Gherasim, afla, în 1922, că „Vasile Ieminovici a
avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a
bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte şi astfel au fugit de acasă” (V. Gherasim, În satul
Eminovicienilor, în: „Bătălia bucovineană pentru Eminescu”, 2012, p. 16). Cu precizările că
Vasile Eminovici a avut trei fii – Gheorghe, Ștefan și Ioan, dintre care primii doi erau cărturari –
și că e mai puțin probabil că aceștia să fi fugit de acasă, știindu-se că baronul Ioan Cîrste l-a adus
pe Gheroghe Eminovici la Dumbrăvenii lui Balș (și cu el, probabil, a venit și Ștefan, pe care îl
găsim la aceeași curte), reținem insistența dascălului Vasile în a-și instrui copiii.
Gheorghe Eminovici, al treilea copil și cel mai mare dintre fiii Ioanei și ai lui Vasile
Eminovici, relata Matei în una dintre scrisori către Corneliu Botez, „a învăţat carte în Suceava, 3
clase, la un anume dascălul Ioniţă”, „vorbea bine ruteneşte şi ruseşte. Mai avea o memorie
uimitoare; numai din contactul cu Balş, Hurmuzaki, învăţase bine nemţeşte şi binişor franţuzeşte.
Cunoştea aproape toată Moldova. De exemplu: De-l întrebai, cine-i cutare? apoi spunea nu
numai cine-i, dar cine era tată-său, a cui fată era mamă-sa etc. Scria, nu caligrafic, dar foarte
lizibil, şi stilul era scurt şi concis”. Ținând cont de faptul că și căminarul a pus preț mare pe
instruire, trimițându-și băieții la studii la școlile din Botoșani, București, Blaj, Cernăuți, Berlin și
Viena, iar pentru fete aducea preparatori acasă, existența unei biblioteci în casa lui Eminovici de
la Ipotești este pe deplin justificată. Din aceasta însă nu s-au păstrat decât câteva volume (despre
care putem presupune că au aparținut familiei sau, despre unele, că au existat și în biblioteca de
aici). Ce cărți vor fi fost așezate pe rafturile bibliotecii lui Eminovici putem deduce din puținele
informații pe care le deținem. O primă imagine a acestei biblioteci ne-o putem face datorită
Amintirilor despre Eminescu ale lui Teodor Ștefanelli: Eminescu „cunoştea gramatica şi
literatura română mai bine decât noi toţi, iar în ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam
asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi
din România cărţi de istorie naţională, pe când noi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi,
dar nici nu le puteam afla undeva”; „l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria
românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi, în care află ce-i
trebuie” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 80); „cetea cu înlesnire slova veche
cirilică şi mai cu seamă cărţi vechi vedeam în mâna lui, iar Letopiseţele lui Kogălniceanu le lua
acasă” (Ei l-au văzut pe Eminescu, p. 86). Prin urmare, cărți de literatură, istorie, cărți vechi,
letopisețe, cărți – dacă ținem cont de limbile știute de Gheorge Eminovici – în română, rusă,
franceză și – obligatoriu, căci își trimetea patru dintre fii la studii la Cernauți – în germană.
Putem presupune, de asemenea, că dintre cele 16 titluri și 52 de volume, donate Fundației
Universitare din București, în 1895, de Matei Eminescu, care luase, la moartea lui Gheorghe
Eminovici, „biblioteca Nicului de mare valoare” (din scrisoarea Harietei către Titu Maiorescu),
unele erau din biblioteca căminarului.

Dintre volumele păstrate la Memorialul Ipotești, în camera amenajată ca birou al tatălui,

putem trece pe lista celor care au aparținut sau se puteau afla în biblioteca familiei următoarele:
Dicţionar clasic de nume proprii antice, sacre şi profane (1858); M. Kogălniceanu, Arhiva
românească (1860); Slovari (=Istoria Rusiei) (1795); Buletin. Gazeta oficială 1-98 (1842); Codu
judeciaru pentru tribunalele din Moldova (1862); Racine – Opere complete I, II, III (1864);
Pământul (slavonă); Lepturariu românesc (1863); Dictionnaire universel de Histoire et de
Geografie (1878), cu semnătura – SubLocot Eminovici.

Cărțile sunt așezate într-un dulap de colț, cândva parte din mobilierul de bibliotecă dispus
pe lateralul pereților, care are aceeași lucrătură ca biroul. Atât biroul, cât și dulapul au fost găsite
în atenansa din curte.