Aglae (1852-1900), născută pe 7 mai, este al optulea

copil al familiei Eminovici. În 1870 se căsătoreşte cu

profesorul Ioan Drogli, stabilindu-se în Bucovina, la
Suceava, şi mai apoi la Cernăuţi. Din această primă
căsătorie are doi copii, Ioan şi George. Rămâne văduvă
în 1887 și se recăsătoreşte în 1890 cu Heinrich Gareiss
von Dollitzsturm. Moare în 1900 și este înmormântată la
Cernăuți. Una dintre întâlnirile lui Mihai cu Aglae, la
Botoșani, e descrisă de Harieta într-o scrisoare către
Cornelia Emilian: „Venind cumnatu și sora la noi, parcă
era un instinct că nu ne mai vede, în timpul cela a venit o
rugăminte iscălită de mai mulți băieți rugându-l pe Mihai
a li da numele lui; cumnatu și sora au stăruit cinci zile
pănă l-au înduplecat să li dea voie prin propria lui
scrisoare, fără a-i trece prin minte că ar fi o speculație
din partea lor. Cumnatu și sora dziceau între altele: Dă-le
Mihai dragă căʾs băieții din Liceu și le vei face o mare
bucurie, fără ca tu să perzi în fața altor persoane”
(Botoșani, 27 noiembrie 1887).
Harieta (1852-1889), cu patru ani mai mică decât Mihai
Eminescu, suferea, din copilărie, de o deficiență fizică pe
care o descria ea însăși în una dintre scrisorile adresate
Corneliei Emilian: „Ieu sunt paralizată de amândouă
picioarele de la etatea de 5 ani și pot merge destul de
greu numai prin ajutoriul unor mașini cari sunt în
greutate de 5 ocă de fier” (19/31 mai 1887). Într-o
scrisoare adresată, probabil, lui Samson Bodnărescu,
rămasă în ciornă și datată februarie-septembrie 1873,
Berlin, Mihai Eminescu scria despre sora sa, Harieta:
„Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a
lui Napoleon I și c-o înțelepciune naturală cum rar se
află”. Este cunoscută afecțiunea Harietei pentru fratele
său, pe care l-a găzduit și l-a îngrijit, în perioada 11
aprilie 1887 – 15 aprilie 1888, în cele două camere pe
care le închiria în căsuţa de pe strada Sf. Niculai nr. 8 din
Botoșani. Harietei îi scria Eminescu în februarie 1872:
„Mult iubită Harietă, Am citit scrisoarea din urmă de-
acasă. Eram singur eu bolnav și lipsit de cugetare, de
aceea nu ți-am scris îndată. Altfel acuma sunt bine și
cred că și tu. Ascultă, pentru că am să-ți spun ceva, dar
să fie-n taină. Am auzit că tu dorești ceva și că nu spui
nimărui ceea ce dorești. Acuma te-ntreb: nici mie nu? Te
rog să-mi scrii, ca să știu cel puțin eu, – închide
scrisoarea frumușel și mi-o trimite fără s-o știe nimenea,
vom vedea atunci ce lucru mare e. Te sărut Haritiță de o
mie de ori, te rog să-mi răspunzi la ce te-ntreb și rămân
al tău frate Mihai”.
În casa familiei Eminovici exista o pianină. Doar așa se
explică aptitudinile Aglaei, care cânta suficient de bine
la acest instrument, probabil, datorită lecțiilor pe care le
lua de la profesoara care venea regulat în casa de la
Ipotești. Despre acest pian amintește și Zoe Dumitrescu-
Bușulenga: „Dincolo de ipoteticul contact cu profesoara
de pian în copilărie, dincolo de lecțiile de muzică din
anii de școală, un moment important al procesului
instruirii muzicale a poetului a fost realizat în cadrul
trupelor teatrale în care a activat tânărul Eminescu”.
Pianina marca Jean Feder a fost realizată într-un atelier
manufacturier din Bucureşti , la sfârșitul secolului al
XIX-lea . Aceasta are mecanism clasic vertical cu placă
turnată din fontă bronzată. Cutia de rezonanță este din
lemn furniruit băițuit și lăcuit, iar registrul clapelor este
protejat cu capac simplu. La bază, pianina are două
pedale pentru semitonuri realizate din alamă. Piesa nu
prezintă elemente decorative, având o realizare sobră şi
elegantă .
Şerban (1841 – 1874), primul copil al familiei
Eminovici, s-a născut la Dumbrăveni. A urmat cursurile
primare şi gimnaziale la Cernăuţi, a studiat medicina la
Viena şi Erlagen. Deşi nu-şi obţinuse titlul, profesează ca
doctor la Berlin. A murit la 33 de ani, bolnav de
tuberculoză. Este înmormântat în Berlin. Într-o scrisoare
către părinți, datată 17 iunie 1873, Eminescu scria: „Pe
Șerban îl văd rar, căci șede foarte departe de mine. Dacă
vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică
niciodată într-atâta ca să știu ce are de gând să facă. Ceea
ce știți d-voastre despre el știu și eu… și nici cred ca să-i
fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gândește.
Altfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe
cu doctori germani, și societatea lui e foarte căutată. El e
și membru la o societate științifică-medicală. Ce sunt
românii cari învață medicina aicea pe lângă el? Pot să zic
că dispar … și cu toate acestea … Eu o spun curat, nu-l
înțeleg și pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se
prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei
ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest
titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie rețete, face
chiar vizite, căci după legile prusiane [î]i este permis
aceasta, se-nțelege că sub responsabilitatea sa
personală”.
Nicolae (1843-1889), al doilea copil al familiei
Eminovici, s-a născut pe 2 februarie. După terminarea
gimnaziului la Cernăuţi, Nicu studiază dreptul la
Timişoara, în biroul avocatului Emmerich Christian.
Lipsurile materiale şi boala îl determină să se întoarcă în
1881 la Ipoteşti, unde îşi ajută tatăl în administrarea
fostei moşii a familiei. În 1884, după moartea tatălui său,
Nicu se sinucide. E înmormântat la Ipoteşti.
Iorgu (1844-1873) a fost al treilea copil al familiei
Eminovici. În iarna anului 1852, la vârsta de 8 ani, îl
găsim elev în clasa a doua elementară a Pansionului
Ladislav Ferderber din Botoșani, unde i-a avut ca
profesori pe G. Vasiliu la limba română, baronul „Lui
Soubo” – la franceză, Ladislav Ferderber – la germană și
pe Anton Verner – ca pedagog. Între 1854 și 1861, îi
găsim numele în cataloagele Liceului din Cernăuți, în
1857-1858 Iorgu locuind, împreună cu Șerban, Nicolae
și Ilie, în casa lui Aron Pumnul. Iorgu a urmat cursurile
Academiei Militare din Berlin, „apoi a intrat în armată,
unde prin cultura şi inteligenţa lui s’a remarcat într’atâta,
în cât pe la 1868-69 a fost trimes la Berlin într’o misiune
al cărui şef erà generalul G. Manu, pe atunci colonel şi
din care făceau parte: maiorul Cantili, maiorul Gorjan,
locotenent Oteteleşanu etc. Iorgu Eminovici era
însărcinat în special cu o corespondenţă a M.S. Regelui
către Bismark, sau un membru al familiei M. Sale”,
explică, în baza memoriilor lui Matei Eminescu,
Corneliu Botez (Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul
a 20 ani dela moartea sa, reeditat de Centrul Cultural
„Dunărea de Jos“, Galaţi, 2008, p. 58). Despre acest frate
al lui Eminescu își amintea I.L. Caragiale: „Militarul era
frate mai mare; tot așa de frumos, de blând și de ciudat –
o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în
câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a
dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se
intereseze foarte aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe
lângă dânsul” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca,
1989, p. 147).
Matei (1859-1929) este al zecelea copil al familiei
Eminovici. Este absolvent al Institutului Politehnic din
Praga, ofiţer în armata română, din care se retrage pentru
a face carieră în administraţie. Matei moştenește
longevitatea bătrânului Eminovici, fiind şi singurul
dintre fii săi care lasă urmaşi. Moare în 1929. Despre
Matei, scria Corneliu Botez cu ocazia editării volumului
„Omagiu lui Mihail Eminescu la 20 de ani dela moartea
sa” (Galați, 1909): „Căpitanul ne-a dat mult concurs la
acest studiu asupra, vieţii poetului şi familiei lui”. Pe
sine, căpitanul Matei Eminescu, în „Memoriu asupra
familiei Eminescu (Comunicare făcută D-lui Corneliu
Botez)”, se descria succint: „9. Matei. — Ne ştim. —
Sunt stabilit definitiv în Severin, Căpitan în retragere,
pensionar”.
Scrisorile Harietei către Cornelia Emilia – în număr de
76, prima datată cu 3/15 mai 1887 și ultima, cu 31 martie
1889 – reconstituie imaginea lui Eminescu bolnav,
abandonat (oare?) în camerele închiriate de Harieta –
bolnavă și ea – în Botoșani, pe strada Sfântul Nicolae,
nr. 8. Datorită acestor scrisori, se cunoaște cu exactitate
perioada aflării lui Eminescu la Botoșani. În podul casei
pe strada Sfântul Nicolae, nr. 8 a fost găsită o salatieră
de dimensiuni generoase, compartimentată, care a
aparținut Harietei. Salatiera din porțelan de proveniență
germană a fost realizată în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Ea este de formă pătrată, cu colțurile rotunjite,
cu patru alveole pentru salate. La mijloc, prezintă un
mâner turnat, cu elemente decorative aurii . Salatiera este
pictată pe segmente cu pigmenți de cobalt albastru
turcoaz și cadmiu violaceu, fiind conturate cu linii aurii.
Suprafețele ei au elemente decorative vegetale realizate
cu rafinament artistic.
O masă și șase scaune, găsite de ultimii proprietari ai
moșiei, familia Papadopol, în atenansă, au aparținut
familiei Eminovici. Masa, confecționată din stejar, are
tăblia ovală, lăcuită, susținută de patru picioare sculptate
cu decor vegetal – frunză de acant. Decorul vegetal
floral, persistă și pe cele șase scaune, de asemenea din
stejar, parte din set, aranjate în jurul mesei. Scaunele
sunt prelucrate prin strunjire, sculptate pe spătar şi
tapiţate cu piele de Cordoba. Atât pielea, ornamentată
prin ştanţare, cât și niturile de cupru dezvăluie
ornamentul floral. Fiind extensibilă, la masă încăpeau 12
persoane, fie că era vorba de membrii familiei, fie de
oaspeți.
În lista de zestre a Ralucăi Eminovici figurează și câteva
sfeșnice. Sfeșnicul expus în salonul casei este
confecționat din metal comun patinat. Fusul sfeșnicului
prezintă elemente decorative vegetale şi avimorfe. Baza
este de formă pătrată şi are patru picioruşe melcate spre
interior. Colţurile sunt decorate cu motive vegetale.
Faţă de masă, lucrată manual, din in ţesut în două iţe, are
broderie de lână policromă (nuanţe de albastru, galben,
oliv, maro, verde) și dantelă de mătase bej aplicată pe
margini şi pe mijloc. Cu ajour pe o singură parte, fața de
masă a fost cusută în casă de Raluca Eminovici şi
descoperită în atenansa casei, împreună cu alte lucruri
ale familiei, mutate acolo din 1878, la vânzarea casei şi a
moşiei.
Ceasul de masă, cu partea inferioară din cupru, cu decor
geometric şi floral – frunză de acant, este realizat prin
turnare şi motiv floral trandafiri. În cadrul ansamblului
este prezent şi un grup statuar din bronz patinat – o
nimfă cu amoraş. Cadranul emailat prezintă cifre
romane. A aparţinut, după mărturia lui Matei Eminescu,
familiei Eminovici, fiind primit ca dar de mulţumire
pentru munca făcută în calitate de administrator de
moşie, de la boierul Costachi Balş din Dumbrăveni,
Suceava.
Șase din cele 12 lingurițe din zestrea Ralucăi Iurașcu se
păstrează astăzi la Memorialul Ipotești. Linguriţele, de
argint, au monograma R.E. gravată pe partea de deasupra
a capătului cozii.