Ion Ghica: ilustrul diplomat uitat al României

Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea

să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a
fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și
diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la
Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu
succes, iar cea politică cu o oarecare reușită.
Începuturile
Născut în București la 12 august 1816, învățătura lui Ion Ghica avea să înceapă tocmai în perioada în
care se înfruntau în capitala Țării Românești vechea tradiție a școlii grecești, susținută de domnii
fanarioți, și școala nouă românească introdusă de Gheorghe Lazăr.[1]
Studiază franceza la Colegiul Sfântul Sava unde îi are colegi printre alții pe C A. Rosetti și Grigore
Alecsandrescu. La 28 august 1832. i se eliberează un certificat în care se spune că a urmat cu multă
silință cursul public de aritmetică,precum și învățăturile umanioare,ieșind pe locul întâi cu primam
cum eminentia. Continuă studiile la Sfântul Sava, obținând certificatul în învâțătura trigonometriei
și a topografiei practice, certificatsemnat chiar de Petrache Poenaru. La colegiu, Ion Ghica îl
întâlnește pe Nicolae Bălcescu, cu trei ani mai tânăr decât el. Ulterior, studiază la Paris, unde obține
bacalaureatul în litere și matematică, după care urmează cursurile Școlii de mine. În 1843 devine
profesor de economie politică la Academia Mihăileană de la Iași.

Revoluția de la 1848
Ion Ghica devine membru al societății secrete „Frăția” și publică și editează în revista unionistă
„Propășirea” din 9 ianuarie 1844 până la suspendarea acesteia la 29 octombrie în același an.

La 2/14 martie 1848, cu întârziere de câteva zile, ajunge și la București marea veste a izbucnirii revoluției
din Franța, detronarea lui Ludovic-Filip, proclamarea republicii. Vestea dă aripi gândurilor tuturor „fraților”
care, pe linia vechiului plan al „Frăției”, socotesc potrivit momentul pentru ridicarea steagului revoluției
românești.[2] Imediat după aceea se constituie comitetul revoluționar român, alcătuit din Ion Ghica,
Ncolae Bălcescu și Al. G. Golescu. Ghica susține destul de aprig programul revoluționar inițiat de Nicolae
Bălcescu, care avea să fie punctul de plecare al Proclamației de la Islaz.
Ministrul de externe francez, Lamartine, îi sfătuiește pe revoluționari să nu acționeze înainte de a trata cu
guvernul de la Constantinopol, unde noul ambasador francez, generalul Aupick avea să susțină cauza
românilor. În acest context, sarcina de a comunica cu Constantinopolul îi revine lui Ion Ghica. La 17/27
mai Ion Ghica pleacă la Constantinopol cu o plenipotență semnată de membrii comitetului revoluționar,
ajunși la un total de 15 după înțelegerea cu gruparea lui Ion Heliade. La 9/21 iunie revoluția izbucnește la
Islaz, iar domnul Gheorghe Bibescu semnează la București programul elaborat de revoluționari, apoi
abdică și se refugiază la Brașov. Ion Ghica devenea astfel reprezentantul unui guvern legitim.

După ce guvernul revoluționar se impune în țară, Ion Ghica elaborează un amplu memoriu adresat Porții. 
Memoriul cuprindea cauzele revoluției și nevoile românilor. Dintre cauze, el menționa în primul rând
abuzurile adminstrației lui Bibescu și corupția ei, fiscalitatea excesivă, cupiditatea justiției, politica școlară
greșită și, totodată, duritatea cenzurii, căreia i-au căzut victime, prin suprimare, toate publicațiile
periodice.

Ca prim scop al revoluției, el indica necesitatea unei administrații corecte, devotate binelui public. Ceea
ce vor românii înainte de toate-preciza emisarul revoluțonar-este un guvern cinstit, onest și
civilizator. A le acorda un asemenea guvern înseamnă umanitate, justiție, acesta fiind,
totodată, și interesul, datoria și dreptul puterii suzerane.  [3]
După ce Suleiman-pașa, trimisul Porții la București, este înlocuit, succesorul acestuia, Fuad pașa,
primește ordin să treacă Dunărea cu 20.000 de ostași pentru a opri revoluția din Valahia. La 12/25
septembrie, Fuad Pașa intră în București și demite guvernul revoluționar. Principalii artizani ai revoluției,
precum C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu sau Ion C. Brătianu, sunt arestați și apoi exilați. Ion Ghica
primește și el interdicția de a reveni în țară,  hotărând să rămână la Constantinopol pentru a-și continua
activitatea.

Aventura din Samos

După revoluție, Ghica petrece mare parte din timp la Constantinopol susținând cauza românlor. Speranța
i se aprinde după izbucnirea războiului ruso-turc în 1853.

Foto: Ion Ghica şi Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855

În timpul războiului, la propunerea ambasadorilor Angliei, lordul Redcliffe, și celui al Franței, generalul
Baraguaj d’Hilliers, precum și a lui Reșid pașa, Ghica a fost numit guvernator al insulei Samos din Marea
Egee, stăpânită de Turcia, cu misiunea de a stârpi acțiunea piraților din arhipelag, care provocau pierderi
mari navelor engleze și fanceze ce transportau  alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în
Crimeea. În 1884, într-o scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri, Ghica va relata amicului său cu
multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca ambasador, precizând, totodată, că
acceptarea ei – deși la început propunerea l-a contrariat – s-a datorat convingerii infiltrate de
ambasadorul Angliei, că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câștigarea războiului
de către aliați și la eliberarea principatelor.[4]
Reșid pașa și ambasadorii Angliei și Franței insistă pe lângă acesta să preia guvernarea insulei Samos
măcar pentru trei luni, până când situația s-ar fi îmbunătățit pentru aliați în Crimeea. Ghica avea să
rămână în Samos nu mai puțin de patru ani și jumătate. Ghica reușește să oprească pirateria, contribuind
astfel la succesul aliaților în Crimeea.

La 18 februarie 1856, ca o răsplată a fecundei sale activități, sultanul îi atribuie titlul de bei de Samos
(prinț), acordându-i, totodată, și favoarea unei audiențe personale de felicitare.[5]
Întoarcerea în țară
În 1859, după numeroase insistențe din partea unor oameni politici precum Mihail Kogălniceanu sau Ion
Ionescu de la Brad, Ion Ghica revine în țară și este numit de Al. I. Cuza președintele al consiliului de
minștri în Moldova. Colaborarea este scrută, Cuza neavând încredere în Ghica, numindu-l în funcție doar
la insistențele lui Vasile Alecsandri. Ulterior, Ghica va face parte din monstruasa coaliție alături de C.A.
Rosetti și Lascar Catargiu. Deține de trei ori funcția de prim-ministru al României, însă fără succese
notabile. Din 1881 este numit ministru la Londra, funcție pe care o va deține pânâ în 1889.

Ion Ghica s-a remarcat pe parcursul vieții ca un român care a susținut neîncetat cauza națională. Din
păcate, locul și meritele lui Ion Ghica sunt trecute într-un plan secund al istoriei noastre, deși activitatea
sa este cel puțin egală cu a celorlalți luptători pentru cauza românilor precum Nicolae Bălcescu sau Ion
Brătianu.