CAPITOLUL II

ION GHICA, REFORMELE LUI CUZA ȘI „MONSTRUOASA COALIȚIE”

Acțiunile politice ale lui Ion Ghica în timpul domniei primului domnitor al
Principatelor Unite au fost pasagere și în continuarea celor întreprinse cu mult patos la Paris,
Constantinopol sau București. Vizibil dezamăgit că a fost aproape să devină domnitor, Ghica
va continua să fie prezent în vârful politicii românești colaborând cu domnitorul pe scurte
perioade de timp. Modul în care și-a gândit acțiunile pașoptistul a stârnit numeroase
controverse în istoriografia românească. Motivele pentru care a acceptat să ajungă în fruntea
a două guverne sub Cuza, precum și îndepărtarea de acesta a făcut să curgă multă cerneală,
însă nu putem identifica o analiză concretă a acestor momente. De asemenea, nici asupra
rolului lui Ghica în cadrul „monstruoasei coaliții” istoricii nu au ajuns la un consens.
După Unirea Principatelor Române, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza, pentru Ion Ghica a început o nouă viață politică, întrucât în anul 1859, domnitorul l-a
desemnat ministru de Interne și prim-ministru al guvernului din Moldova (8 martie - 26
aprilie)1, iar ulterior ocupă aceleași funcții și în Țara Românească (11 octombrie 1859 – 27
mai 1860)2.
Numirea sa în Moldova se datora recomandării lui Vasile Alecsandri, prieten
apropiat al domnitorului și ministru de Externe în acea perioadă. Cuza era reticent în a lua
această decizie, chiar dacă îl cunoștea pe Ion Ghica încă din vremea studenției3. Principalul
argument pentru numirea sa în fruntea guvernului era faptul că Ghica avea relații strânse cu
Poarta4, iar la 26 martie urma să înceapă Conferința de la Paris a puterilor garante în cadrul
căreia trebuia să se discute situația Principatelor5.

1
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 192-193; Anastasie Iordache, op. cit., p. 219; N. Georgescu Tistu, op. cit., p. 53;
C. D. Aricescu, Politica d-lui Ioan Ghica, Ex-bey de Samos, București, 1970, p. 14; Ion Ghica, Opere, vol. 1, p.
37; Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României de la 1859-1866, Editura Machiavelli, București, 2013, p. 16;
Marin Nedelea, op. cit., p. 56; Doru Dumitrescu, Mihai Manea, op. cit., p. 336; A. D. Xenopol, op. cit., p. 88;
Dan Bogdan, op. cit., p. 149; Ion Ghica, Opere, vol. V, Editura Minerva, București, 1988, p. 281.
2
N. Georgescu Tistu, op. cit., p. 53; Anastasie Iordache, op. cit., p. 224; Stelian Neagoe, Oameni politici..., p.
317; Stelian Neagoe, Guvernele..., p. 22; A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, ediția
III, Editura Cartea Românească, București, p. 35; A.D. Xenopol, Domnia..., p. 88; Dan Bogdan, op. cit., p. 154.
3
Acest lucru reiese din scrisoarea trimisă domnitorului de către Vasile Alecsandri în care îi specifică să lase
„...orice prevențiune și pune-l la locul ce merită.” (Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 722); N. Georgescu Tistu, op.
cit., p. 53: Dan Bogdan, op. cit., p. 149.
4
Vezi capitolul anterior despre relația lui Ion Ghica cu Poarta; Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 136; Ion Ghica,
Opere, vol. I, p. 37; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 193; Anastasie Iordache, op. cit., p. 220; Dan Bogdan, op.
cit., p. 149.
5
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p.193; Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, partea I, Curs universitar,
Iași, 1981, p. 356-357.
 În scurta perioadă cât a fost la guvernare în Moldova, a reușit să ia câteva
măsuri care să consolideze unirea. Astfel, Ion Ghica a protestat împotriva politicii Austriei,
care refuza primirea unei note a ministerului de Externe al Moldovei pe care era imprimată
stema Principatelor Unite, titulatură recunoscută în mod oficial de Convenția de la Paris6, dar
și împotriva actului de navigație pe Dunăre încheiat la Viena în anul 1857, fără participarea
unui reprezentant al Moldovei7. De asemenea, a adus în Iași trupe din Muntenia, iar
garnizoana ieșeană a trimis-o la București pentru a consolida legăturile dintre Principate8.
Programul guvernului preconiza păstrarea legalității, constituirea Comisiei Centrale, sprijinul
pentru dezbaterea legilor sugerate de Convenția de la Paris, votat și acceptat de către
deputați9.
În timpul dezbaterilor, M. Kogălniceanu a propus o moțiune privind retribuirea
membrilor Comisiei Centrale. De asemenea, s-a discutat și despre unirea Principatelor sub
un domn străin dintr-o familie ereditară din Europa10. Amendamentul a fost votat de
majoritatea adunării, ceea ce a stârnit neîncrederea domnitorului în guvernul de la Iași, care a
aflat prin intermediul lui Manolache Costache Epureanu11 și Alexandru Beldiman12. Imediat
după dezbatere, aceștia au înștiințat-o pe Elena Cuza13 că domnitorul a fost trădat de Ion
Ghica și Mhail Kogălniceanu. Ghica bănuia acest lucru fapt pentru care i-a trimis intenționat
o cerere conform căruia vroia să îi demită pe Savel Manu14 și Alexandru Beldiman, pe motiv
că au părăsit postul fără să anunțe. Refuzul lui Cuza de a aproba această cerere a determinat
6
La Viena, acțiunile adunărilor din Moldova și Țara Românească au fost văzute ca revoluționare, pentru că
oficialitățile austriece continuau să privească orice formă de unire ca un obstacolîn calea pătrunderii politice și
economice la Dunărea de Jos și ca o încurajare a presupuselor tendințe centrifuge printre românii din
Transilvania și Bucovina. (Keith Hitchins, op. cit., p. 360);
7
A.D. Xenopol, op. cit., p. 91; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p.194; A.D. Xenopol, Istoria Românilor..., p. 36;
Anastasie Iordache, op. cit., p. 220; Dan Bogdan, op. cit., p. 151.
8
Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 37; A.D. Xenopol, Domnia..., p. 91; Ion Roman, op. cit., p. 186; Vasile Netea, op.
cit., p. 264.
9
Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 139; Anastasie Iordache, op. cit., p. 220; A.D. Xenopol, Istoria Românilor..., p.
36; A.D. Xenopol, Domnia..., p. 89-90; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 194.
10
Ion Ghica, op. cit., p. 139; Anastasie Iordache, op. cit., p. 250;
11
Manolache Costache Epureanu (1824-1880). Participant la revoluția de la 1848 din Moldova. În timpul lui
Cuza, anul 1860, a fost prim-ministru în Moldova, apoi în anul 1866 a prezidat Adunarea Constituantă care se
pronunță pentru aducerea unui prinț străin pe țronul României. În guvernul condus de Lascăr Catargiu a fost
ministrul Justiției (octombrie1872-martie 1873). Apoi trece în opoziție, astfel încât a făcut parte din coaliția de
la Mazar-Pașa. (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 71)
12
Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 37; Ion Ghica, Scrieri, vol. IV, p. 140; Anastasie Iordache, op. cit., p. 220-222;
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 194; A.D. Xenopol, op. cit., p. 92; Dan Bogdan, op. cit., p. 152; Ion Roman, op.
cit., p. 186.
13
Soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, născută Rosetti și fondatorea unor instituții de binefacere. (Octav-
George Lecca, op. cit., p. 197)
14
A fost adjutant al principelui Alexandru Ghica. A fost în fruntea mișcării unioniste la Iași, apoi prefect de
poliție, iar în 1859 a fost comandant superior al armatelor din Moldova. La 1864 a fost avansat ca general de
brigadă și ocupă ministerul de Război în guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu din aprilie 1864 până în
ianuarie 1866. După căderea lui Cuza, a fost deputat și primar al capitalei, apoi la 1875 se retrage din viața
politică. (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 123).
Guvernul Ghica să demisioneze la 27 aprilie 1859, precum și răspândirea ideii de lovitură de
stat în jurul tronului15, iar următorul prim-ministru a fost numit Manolache Costache
Epureanu, pe care Ion Ghica îl considera „un cinic care credea că țările altora li se deschisese
prin tractatul de la Paris un cîmp întins de dezvoltare pot fi constrânse a se conduce numai de
strășnicia poliției, încât orice avânt era contrariat de puterea polițienească, mergând până la
ciocniri și arestări”16. În noul guvern îi regăsim pe Vasile Alecsandri ca ministru de Externe
și generalul Constantin Milicescu17 la război18.
Prin urmare, Ion Ghica se retrage la Ghergani profund dezamăgit și hotărât în
privința părăsirii scenei politice. În această perioadă s-a ocupat mai mult de gospodărie, însă
ofertele de a reveni în administrație nu încetau să apară, refuzând fără ezitare chiar și
depeșele trimise de domnitor prin intermediul emisarilor și prin care îi propunea să preia unul
din cabinetele de la Iași sau București19.
În toamna lui 1859, pe când sosea la București și pe fondul unei crize
guvernamentale prin demisia prim-ministrului din Țara Românească, a primit vizita lui
Costache Negri, care era agent diplomat al Principatelor la Constantinopol, convingându-l să
accepte propunerea domnitorului20. Astfel, la data de 11 octombrie 185921, ocupa funcțiile de
prim-ministru și ministru de Interne în guvernul Țării Românești cu condiția ca Alexandru
Ioan Cuza să dizolve Adunarea pe motiv că aceasta a fost constituită doar pentru alegerea
domnitorului și nu pentru organizarea țării22.
În timpul acestui guvern, la inițiativa lui Ion Ghica s-a hotărât în mod oficial,
prin Ordinul de zi din 8 februarie 1860, folosirea alfabetului latin în Principate23, s-au adoptat
unele măsuri restrictive privind libertatea presei, acordând severe avertismente unor ziare,

15
A.D. Xenopol, Istoria Românilor..., p. 38; A.D. Xenopol, Domnia..., p. 93; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p.
194-195; Anastasie Iordache, op. cit., p. 221; Vasile Russu, „Monstruoasa Coaliție” și detronarea lui Al. I.
Cuza, în „Cuza Vodă în memoriam”, Editura Junimea, Iași, 1973, p. 548.
16
Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 141; Anastasie Iordache, op. cit., p. 222.
17
A intrat în armata Moldovei cu gradul de cadet și în 1859 a ajuns la gradul de general. În luna august a
aceluiaș an a fost numit ministru de Război și comandant al armatelor Principatelor Unite. A încetat din viață în
1868. (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 131).
18
Ion Ghica, op. cit., p. 141; A.D. Xenopol, Istoria Românilor..., p. 38-39; A.D. Xenopol, Domnia..., p. 92;
Anastasie Iordache, op. cit., p. 222.
19
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 195; Dan Bogdan, op. cit., p. 153; A.D. Xenopol, op. cit., p. 136; Ion Ghica, op.
cit., p. 142.
20
Ion Ghica, Scrisori către..., 2014, p. 7; Ion Roman, op. cit., p. 188.
21
N. Georgescu Tistu, op. cit., p. 53; Anastasie Iordache, op. cit., p. 224; Stelian Neagoe, Oameni politici..., p.
317; Stelian Neagoe, Guvernele..., p. 22; Marin Nedelea, op. cit., p. 56; Doru Dumitrescu, Mihai Manea, op. cit.,
p. 336: Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 1661; A.D. Xenopol, Istoria Românilor..., p. 35; A.D. Xenopol,
Domnia..., p. 88; Dan Bogdan, op. cit., p. 154.
22
Dan Bogdan, op. cit., p. 154; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 195; Anastasie Iordache, op. cit., p. 223-224; A.
D. Xenopol, op. cit., p. 136; Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 143-144; Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 37.
23
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 195; Ion Ghica, op. cit., p. 37-38; Ion Ghica, Opere, vol. IV, p. 40; Ion Roman,
op. cit., p. 192;
precum: „Steaua Dunării”, „Reforma” și „Curierul”. Motivul acestei restricții l-a reprezentat
atacurile la adresa guvernului și contracararea acțiunilor conservatorilor, care dețineau
majoritatea24.
În tot acest timp s-au iscat diferite conflicte între prim-ministru și membrii
Adunării, aceștia din urmă au adus severe critici la adresa lui Ion Ghica. Reproșurile vizau
mărirea bugetului estimat pentru cheltuieli, pe care a încercat să le acopere prin creșterea
impozitelor, acuzându-l totodată de abuz de putere. Drept urmare, la propunerea lui I. C.
Brătianu, cu 31 de voturi pro și 11 contra, s-a acordat vot de blam guvernului la data de 30
aprilie 1860, rămânând la putere până la constituirea noului cabinet executiv25.
În locul Guvernului Ghica a fost instaurat un guvern liberal radical condus de
Nicolae Golescu pentru scurt timp, apoi a fost prezidat de Manolache Costache Epureanu
până la 11 aprilie 186126. În perioada următoare, Ion Ghica nu mai preia nici un minister, însă
ocupă alte funcții precum deputat în Adunare (1860-1864), vicepreședinte al acesteia,
director al lucrărilor publice (1861), membru în Consiliul superior de instrucțiune publică
(1862), membru al comisiei pentru înființarea de bănci (1863) ș.a27.
Treptat, până la recunoașterea deplină a unirii Moldovei cu Țara Românească de
către Poartă, Ion Ghica se îndepărtează de poziția domnitorului, iar un motiv ce a determinat
acest fapt a fost că Alexandru Ioan Cuza nu a mai apelat la serviciile sale de a conduce vreun
cabinet, chestiune ce l-a împins spre liberalii radicali. La începutul anului 1861 Vasile
Alecsandri printr-o scrisoare îi reproșa această apropiere de Ion C. Brătianu, iar prin
sugestiile oferite anticipa „monstruoasa coaliție” 28.
După lovitura de stat din 2 mai 1864 prin care domnitorul Alexandru Ioan Cuza
a dizolvat Adunarea pentru a-și asigura calea către realizarea propriilor reformelor ce
prevedeau printre altele și împroprietărirea țăranilor. Cuza dorea să își implementeze propriul
său program de reforme după propria voință, fără modificările impuse de Adunare. Acest fapt
determină instaurarea unei domnii personale ceea ce întărește opoziția personalităților politice
ale vremii29. Printre aceste personalități se afla și Ion Ghica, care a aderat la societatea

24
Anastasie Iordache, op. cit., p. 225; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 196; C. D. Aricescu, op. cit., p. 16; Ion
Ghica, Opere, vol. I, p. 38.
25
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 197; C. D. Aricescu, op. cit., p. 24-26; Anastasie Iordache, op. cit., p. 226; Ion
Roman, op. cit., p. 193.
26
Stelian Neagoe, Guvernele..., p. 24-25; Anastasie Iordache, op. cit., p. 226; Gheorghe Adamescu, op. cit., p.
1629; Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 71; Octav-George Lecca, op. cit., p. 296; C. D. Aricescu, op. cit., p. 29.
27
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 198; Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 38; N. Georgescu Tistu, op. cit., p. 53.
28
Ion Ghica, op. cit, p. 38; Dan Bogdan, op. cit., p. 160; C. D. Aricescu, op. cit., p. 30; Dimitrie Păcurariu, op.
cit., p. 206; Ion Ghica, Scrisori către..., 2014, p. 7;
29
A. D. Xenopol, Domnia..., p. 157-158; A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Tipografia Editore
„Dacia”, Iași, 1903, p. 84-85; Keith Hitchins, op. cit., p. 372.
„Progresul”, înființată în 1864 care teoretic avea scopuri culturale, însă practic urmărea
răsturnarea domnitorului Cuza30.
Ion Ghica s-a împotrivit împroprietăririi clăcașilor realizată de Cuza și
Kogălniceanu la 1864, argumentând că ea aplica principiul de a lua de la cineva spre a da
altcuiva, că s-a dat țăranilor prea mult pământ și la un preț prea mic. În lucrarea sa „Scrieri
economice”, vol. I, susținea că „am fost pentru recunoașterea fostului clăcaș ca proprietar pe
partea de pământ ce-i acorda regulamentul, fiindcă vedeam în această măsură desființarea a
două robii, a robiei muncii și a robiei pământului; [...] pentru că aceasta fiind o chestiune care
interesa marea parte a românilor, pe 400.000 de familii de plugari, oamenii puțin luminați
puteau să pericliteze libertățile noastre; [...] claca era o cauză de dezarmonie și de luptă în
clasele societății române; [...] nu văd ce trebuință era a se lua pământ de la proprietari fără
voia lor deoarece statul și biserica aveau o destulă întindere de pământ”. Așadar, Ion Ghica
considera acest fapt o nedreptate exercitată asupra proprietarilor31, iar intervenția statului în
reglementarea relațiilor dintre proprietari și săteni ca o încălcare a dreptului de proprietate32.
Demersul către abdicarea domnitorului se manifestă pentru început prin
intermediul presei. În cursul anului 1865 și începutul anului 1866, memorialistul va publica
diverse pamflete în reviste clandestine ce se infiltrau din străinătate, precum „Clopotul”
condus de Eugeniu Carada, atacând persoana domnitorului. Un exemplu în acest sens ar fi un
articol în care Cuza a fost învinuit că a creat disensiuni între personalitățile politice ale țării
pentru a conduce unipersonal. De asemenea, Ghica îl acuză pe domnitor că a recurs la măsuri
extreme pentru a îndeplini cererile țăranilor de a fi împroprietăriți33.
Un alt organ de presă îndreptat împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza a
fost și „Revista Dunării” în paginile căruia a reapărut articolul „Reflexiuni politice” 34
cu
aluzii critice la adresa sa, Ion Ghica semnându-se la sfârșit cu inițialele „G.I.G.”35.
Suprimarea ziarului „Românul” i-a determinat pe radicali la acțiuni
conspirative. Astfel, au luat contact cu moderații liberali și conservatorii, iar în luna iunie a
anului 1865, Grigore Bibescu-Brâncoveanu36, C. N. Brăiloiu37, Dimitrie Ghica38, G. Știrbei, I.

30
Dan Bogdan, op. cit., p. 163-164; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 207; Ion Roman, op. cit., p. 200; Gheorghe
Platon, op. cit., p. 391.
31
Ion Ghica, Scriei, vol. I, p. 233-236; Marin Nedelea, op. cit., p. 60; Anastasie Iordache, op. cit., p. 247-248.
32
Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 38; Marin Nedelea, op. cit., p. 60.
33
Dan Bogdan, op. cit., p. 166; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 208.
34
Prima dată a apărut în ziarul „Independința”, nr. 44 din 8 iunie 1863, al cărui redactor era Pantazi Ghica și
care a fost dat în judecată pentru acest articol. (Dimitrie Păcurariu, op. cit., p.207)
35
Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 208; Dan Bogdan, op. cit., p. 166
36
Fiul lui Gheorghe Bibescu care a fost adoptat de ultimul dintre Brâncoveni, Banul Grigore (Octav-George
Lecca, op. cit., p. 94).
C. Brătianu, C. A. Rosetti, Anastasie Panu39 și Ion Ghica (singurul liberal moderat, ceilalți
erau conservatori sau liberali radicali) au semnat un acord secret care presupunea atragerea
armatei în vederea detronării lui Alexandru Ioan Cuza, iar în caz de vacanță a tronului să
susțină alegerea unui principe străin din familiile domnitoare din Occident40.
Cu timpul, opoziția s-a apropiat de nucleul coaliției din 1863, care avea deja un
comitet format din Lascăr Catargiu41, C. A. Rosetti, D. A. Sturdza42, Dimitrie Ghica, Petru
Mavrogheni43, Ion Cantacuzino44, N. Blaremberg și Ion Ghica45. Din cauza apropierii de
opozanții domnitorului, relația dintre Ion Ghica și Vasile Alecsandri se distanțează, însă după
detronarea lui Alexandru Ioan Cuza cei doi reiau legătura46.
Acțiunile pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza evoluau din ce în ce mai
mult. O „colaborare” la acest eveniment a avut-o și domnitorul însuși prin două acte politice.
Primul ar fi că în mesajul tronului adresat Parlamentului la deschiderea ultimei sesiuni, la 4
decembrie 1865, el arăta că a primit îndoita alegere a Țării Românești și a Moldovei în

37
Constantin Brăiloiu, om politic român, a fost magistrat, apoi profesor la Facultatea de drept. A ocupat funcția
de ministru al Justiției, de Culte și Externele. (Octav-George Lecca, op. cit., p. 89).
38
Fiu al domnitorului Grigore IV Ghica. A fost patizan al Unirii sub Alexandru Ioan Cuza. În 1859 a fost
membru al Curții de Apel. În timpul lui Cuza a fost deputat, a ocupat funcția de ministru în dese rânduri, iar o
singură dată a fost prim-ministru. În 1864 s-a remarcat împotriva lui Cuza și a luat parte la detronarea acestuia.
Astfel, până în 1868 a fost ministru de Interne, al Lucrărilor Publice, de Externe și prim-ministru. (Mihai Sorin
Rădulescu, op. cit., p. 33)
39
Om politic român, a participat la revoluția de la 1848 în Moldova. În timpul lui Grigore Ghica a fost director
al ministerului de Justiție, iar mai târziu interimar al aceluiași minister. A fost deputat și președinte al Camerei
în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 145).
40
Anastasie Iordache, op. cit., p. 248; Stan Apostol, Grupări și curente politice în România între Unire și
Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 171-172; Ioan Scurtu,
Istoria Românilor în timpul celor 4 regi. Carol I, vol. I, ediția a III-a, Editura Enciclopedică, București, 2010, p.
28.
41
Om politic român, a fost prefect de județ în Moldova înainte de 1848. De asemenea, a fost partizan al Unirii
Principatelor și a lucrat pentur alegerea lui Cuza. În timpul domniei acestuia nu a fost chemat la conducerea
țării, dar a luat parte la detronarea lui și a făcut parte din Locotenența Domnească alături de col. Haralambie și
Nicolae Golescu (1866). În timpul lui Carol I a fost ministru de Interne și prim-ministru de mai multe ori.
(Gheorghe Adamescu, op. cit., p. 1564-1565).
42
Om de stat, istoric, publicist a intrat în viața politică în 1857 ca secretar al Divanului ad-hoc. În 1858 și 1859 a
fost secretarul comisiei care a precedat alegerea lui Cuza. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a ocupat funcția de
secretar personal al domnitorului, apoi a fost numit ministru în Moldova. Până în 1866 a stat departe de viața
politică, însă a făcut parte din coliția care l-a detronat pe Cuza. După acest moment, a făcut parte din guvernul
numit de Locotenența Domnească, ocupând funcția de ministru al Lucrărilor publice. Sub președinția lui Ion
Ghica, ocupă funcția de ministru al Finanțelor din noiembrie 1870 până în martie 1871. Dipă moartea lui Ioan C.
Brătianu a fost numit președinte al Partidului Național Liberal. (Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 178).
43
Om de stat, născut în Moldova. În 1849 a fost prefect la Galați și apoi ocupă funcția de ministru al Finanțelor.
După căderea lui M. Sturdza, Petru Mavrogheni ocupă, pe rând, funcția de ministru de Externe și al Lucrărilor
Publice. Militează pentru Unirea Principatelor și candidează la tron. După alegerea lui Cuza se retrage din viața
politică. În 1866 ia parte la detronarea domnitorului și ocupă funcția de ministru al Finanțelor Guvernul Ghica.
Apoi, aceleași funcții le deține și în Guvernul Lascăr Catargiu. (Ibidem, p. 128).
44
Om politic român, amestecat în mișcarea ce avea ca scop detronarea domnitorului Cuza, apoi a făcut parte din
guvernul de la 11 februarie ocupând funcția de ministru de Justiție până în martie 1867. (Ibidem, p. 44)
45
Dan Bogdan, op. cit., p. 163; Anastasie Iordache, op. cit., p. 249.
46
Ion Ghica, Opere, vol. I, p. 39.
vederea aducerii unui prinț străin pe tronul Principatelor47. Acest fapt i-a dezarmat pe adepții
săi din Adunare și Senat, iar în Cameră, opoziția, prin interpușii ei, a creat o stare de
nemulțumire care a generat la 26 ianuarie 1866 demisia Guvernului Nicolae Crețulescu 48.
Cuza a respins această demisie la doar patru zile, dar a săvârșit o a doua eroare înlocuindu-i
pe generalii Ioan Emanoil Florescu49 de la ministerul de Interne și Savel Manu de la Război,
oameni credincioși lui50, pe care îi bănuia de complot împotriva sa, cu Nicolae Crețulescu
respectiv col. Alexandru Solomon51.
Membrii coaliției opozante au convenit să expună acțiunea lor în vederea
detronării lui Cuza câtorva comandanți militari, demonstrându-le că insurecția era gata să
izbucnească. Apelul la armată s-a făcut pentru a evita mulțimea, care ar atrage intervenția
străină52.
Prin urmare, planul lui Ion Ghica și al celorlalți membri ai coaliției a fost aplicat
în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. În această noapte, întreaga armată, cu mici excepții,
s-au orânduit în piața teatrului în apropierea palatului, în timp ce o trăsură escortată îl ducea
pe domn într-o casă din piața Sf. Gheorghe, iar după aceea la palatul său din Cotroceni53.
Mișcările de trupe erau controlate de la casele lui C. A. Rosetti și ale lui Ion Ghica, care
țineau legătura prin Vasile Boerescu54. Aceștia au organizat în acea seară banchete pentru a

47
Alexandru Lapedatu, Preludiile Căderii lui Cuza, Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice,
Seria III, Tomul XXV, MEM. 25, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului Imprimeria Națională, București,
1943, p. 20; Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, Edificarea statului Național (1848-1866). Sinteză și
culegere de texte, Editura Universității din București, 2002, p. 403.
48
Medic, diplomat, personalitate cu vastă experiență politică, membru al Academiei Române. A avut o bogată
activitate guvernamentală în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai
domnitorului. (Gheorghe Constantin, Șerbu Miliana, Miniștrii de Interne (1862-2007), Editura Ministerului de
Interne și Reformei Administrative, p. 30-34).
49
General și om politic român. În timpul lui Cuza a fost numit ministru de Război în guvernele de la Iași și
București, a realizat unificare armatelor din cele două principate și constituirea armatei române. După unirea
administrativă a Principatelor române ocupă funcția de ministru de Interne, precum și Agricultură și Lucrări
Publice. Conservator, în timpul lui Carol a fost deseori prim-ministru și ministru de Război, iar între noiembrie
1888 și decembrie 1889 a fost președinte al Senatului. ( Stan Stoica, op. cit., p. 211).
50
Dan Bogdan, op. cit., p. 166-167.
51
Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor..., p. 43-44; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi
timpuri până la moartea regelui Carol I, ediția a III-a, f. e., București, f.a., p. 457; Ioan Scurtu, Enciclopedia de
istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 123.
52
Anastasie Iordache, Ion Ghica, p. 249.
53
Ion Roman, op. cit., p. 200-201; Anastasie Iordache, op. cit., p. 250; A. D. Xenopol, Istoria Românilor din
Dacia Traiană. Domnia lui Cuza Vodă (1859-1866), vol. XIV, ediția a III-a, Editura Cartea Românească,
București, f.a., p. 82; Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1970,
p. 454; Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988, p. 31-33; Dimitrie Păcurariu, op. cit., p. 209; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor..., p.
457; I. G. Valentineanu, Din memoriile mele. Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza Vodă. 1859,
1866, 1873, f.e., București, 1898, p. 105.
54
Jurist, profesor, publicist, scriitor, traducător și om politic. A militat pentru acordarea acordarea drepturilor
politice Principatelor la Paris, precum și pentru unirea lor. În 1859 a fost deputat în Adunarea Electivă unde
propune alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și la București. după unire ocupă mai multe funcții publice: membru
al Consiliului Superior al Instrcțiunii (1863); vicepreședinte al Consiliului de Stat (1864); membru al Adunării
da impresia de normal vieții din București. La Ghica a cântat violonistul Wienawsky, iar la
Rosetti a fost atras la un joc de cărți prefectul poliției, Alexandru Beldiman55.
Trei ofițeri (Vasiliu-Pilat, Costiescu și Lipoianu56) au pătruns în acea noapte la
palat și l-au silit pe Cuza să semneze actul de abdicare: „Noi Alexandru Ioan I, conform
dorinței Națiunii întregi, și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi
11/23 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului
ales de popor”57.
Astfel, domnul a semnat actul de abdicare fără nici o reținere deoarece se
gândise de mult la demisie în favoarea unui prinț străin, fapt ce reiese și dintr-o scrisoare
trimisă împăratului Napoleon al III-lea din 25 octombrie 1865 în care susținea că „ ...aș fi
fericit să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială l-ar judeca favorabil
intereselor României, sa dau concursul meu oricărei combinații care ar fi onorată de
asentimentul Maiestății Voastre imperiale și care ar garanta viitorul patriei mele”58.
Destinul celor două personaje ale perioadei avute în discuție avea să difere
radical după 11 februarie 1866, Ion Ghica dedicându-se politicii naționale, iar Cuza își va
duce restul zilelor în exil59.
Scriitorii români precum Stelian Neagoe preciza în lucrarea sa că Ion Ghica în
viața politică „s-a manifestat ca un arogant, un obstrucționist și un orgolios. S-a vrut
Domnitor- și n-a fost...”60. Conform lui Anastasie Iordache, Ghica a renunțat la ideea de a
ocupa tronul. Acesta susține în lucrarea sa, intitulată Ion Ghica. Diplomatul și omul politic, că
liberalul Ghica era adept al monarhiei constituționale și dorea aducerea unui prinț străin în
fruntea țării prin care vedea ideea de „stabilitate și progres”61.

Constituante (1866), deputat și senator etc. a înființat Partidul Liberalilor Sinceri (1880), nereușind să se înscrie
în PNL. (Stan Stoica, op. cit., p. 73-74).
55
Dan Bogdan, op. cit., p. 167.
56
Românul, 13 februarie 1866, p. 1
57
Ibidem, p. 2; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 456; Nicolae Isar, op. cit., p. 411; A. D. Xenopol, op. cit., p.
82.
58
Nicolae Isar, op. cit., p. 399-401; Anastasie Iordache, p. 250; A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza, vol. I, p. 118;
A. D. Xenopol, Istoria Românilor..., vol. XIII, p. 54; A. D. Xenopol, Domnia...., vol. II, p. 238-239.
59
Keith Hitchins, op. cit., p. 386.
60
Stelian Neagoe, op. cit., p. 320.
61
Anastasie Iordache, op. cit., p. 255.