Ion Câmpineanu sau Ioan Câmpineanu[1] (n. 1798 - d.

 iunie 1863), a fost unul dintre boierii progresiști

din Țara Românească, cu preocupări culturale, participant la Revoluția de la 1848.
A fost tatăl politicianul conservator Ion I. Câmpineanu, membru fondator al Partidului Național Liberal, primul
guvernator al Băncii Naționale a României.

Familie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său, Scarlat Câmpineanu a fost înrolat în armata rusă (în 1770), apoi a căpătat rangul de vel-stolnic, vel-
clucer la 1792, vel-vistier la 1796, vel-logofăt la 1799, vel-vornic la 1803. Mama lui Ion Câmpineanu a fost
Luxandra, fiica boierului Constantin Cândescu.[2] Ion Câmpineanu s-a căsătorit, probabil în 1837, cu Ecaterina
(Catinca) Dudescu-Caribol, cu care a avut doi băieți: Costache și Ion, precum și o fată, Alexandrina.

Vremea Regulamentului organic[modificare | modificare sursă]

În timpul Regulamentului organic, Ion Câmpineanu a făcut parte din miliția înființată pe baza acestuia,
ajungând la gradul de colonel. „Partida Națională”, creată de el, a luptat pentru obținerea
independenței Principatelor Române cu sprijinul Angliei și al Franței. În anul 1838 sub conducerea lui Ion
Câmpineanu, Partida Națională întocmește două documente importante pentru istoria noastră din acea
perioadă: Act de unire și independență, încheiat la București la 1/13 noiembrie, ce este o declarație de principii
a partidei naționale din Țara Românească și Osebitul act de numire a suveranului rumânilor din 5/17 noiembrie
1838, care este un proiect de constituție ce cuprinde ideile mai înaintate ale acelor timpuri. În acest proiect de
constituție se spunea , de pildă că „Suveranul nu poate întrebuința puterea legiuitoare fără priimirea
reprezentanții naționale”. Așa-numita Constituție (art. 7 al Osebitului act...era denumit „Constituția rumânilor”)
prevedea introducerea unei forme de guvernământ constituționale și reprezentative, egalitate în fața legilor,
libertăți individuale foarte largi, toate acestea de câștigat la capătul unui „război al independenței”.[3] Mișcarea
condusă de Ion Câmpineanu a avut puternice legături cu mișcarea polonezului Adam Czartoryski (citește:
Ceartorâski), împotriva protectoratului țarist, pentru libertatea națională. În timpul răscoalei poloneze din 1830-
1831, Czartoryski a ajuns șeful guvernului răsculaților polonezi. Răscoala fiind înfrântă de țariști, el fuge la
Paris unde devine șeful luptei emigranților polonezi pentru libertatea poporului polonez. Ion Câmpineanu
considera cauza polonă legată direct de cea românească. El nu concepea o Românie liberă decât în condițiile
existenței unei Polonii libere.
Câmpineanu întreprinde călătorii la Constantinopol, la Paris (unde se întâlnește cu Adam Czartoryski și cu
personalități politice franceze) și la Londra, unde este primit de politicianul englez lord Palmerston și de alți
parlamentari englezi, cerându-le ajutorul împotriva expansiunii Rusiei.

Episodul Constantinopol[modificare | modificare sursă]

La 20 februarie 1839, Ion Câmpineanu, însoțit de Felix Colson, fost secretar al Consulatului francez la
București, a plecat clandestin spre Constantinopol. Ei au scăpat de supravegherea cordoanelor de miliție ale
Țării Românești datorită înghețului Dunării. Până la Constantinopol ei au străbătut Turcia călare.
Din unele surse (Constantin Vlăduț, 1973, op. cit. p. 164), Câmpineanu n-a reușit să se întâlnească cu oficiali
otomani și a fost obligat să se îmbarce pentru Franța, fiind urmărit de N. Aristarchi, baș capuchehaia Țării
Românești. A fost nevoit să părăsească capitala Turciei în aprilie 1839, în urma insistențelor consulului englez.
În iulie 1839, Câmpineanu și prietenul său Colson au ajuns la Paris. Aici a vizitat, în primul rând, agenția
poloneză unde a discutat cu Czartoryski asupra raporturilor și intereselor româno-poloneze. La Paris a avut
întâlniri cu unele personalități politice franceze, printre care Adolphe Thiers, președinte al Consiliului de
Miniștri, Etienne Garnier-Pagès, șeful Partidului republican de sub Ludovic Filip, J. Ch. Dupont de l'Eure viitorul
președinte al guvernului provizoriu din 1848 și alții. În prezența lui Ion Câmpineanu s-a constituit la Paris la 20
august 1839 „Societatea pentru învățătura poporului român”[4], compusă din românii aflați la Paris. Scopul
acestei societăți era regenerarea culturală și națională a poporului român. Un exemplar din procesul verbal de
constituire (semnat de Ion Ghica, A. G. Golescu, Dimitrie Brătianu) i-a fost înmânat lui Câmpineanu ca să-l facă
cunoscut „soților”, ce se vor găsi la București. Din Paris, Câmpineanu a plecat la Londra, probabil la începutul
lunii octombrie 1839, însoțit de nepotul său C. Alexandru Kretzulescu și de contele Zamoyski, colaborator
apropiat al lui Czartoryski. La Londra este primit de lordul Palmerston, căruia i-a expus doleanțele și planurile
de acțiune ale românilor, cerându-i ajutorul împotriva expansiunii Rusiei țariste; n-a putut obține decât
promisiuni. Încă de la întoarcerea sa la Paris, în toamna anului 1839, Câmpineanu aflase de la un înalt
funcționar de la Ministerul Afacerilor Externe al Franței, prieten cu tatăl lui Colson, că la înapoierea sa în țară
va fi arestat. La 3 noiembrie 1839, mitropolitul Neofit, președintele Obșteștii Adunări, era înștiințat că Ion
Câmpineanu nu mai poate fi deputat, deoarece „din înalta poruncă a curții suzerane este a se trimite în
surghiun la Filipopole.” Firmanul de exilare fusese obținut la insistențele diplomației țariste.
Mișcarea lui Câmpineanu a fost descoperită chiar atunci când organizatorul ei se reîntorcea în țară.
Câmpineanu a fost arestat la Lugoj de către austrieci și a fost adus până la granița cu Țara Românească, de
unde s-a îndreptat spre București. Pentru activitatea sa politică a fost întemnițat timp de trei ani, în timpul
domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, în martie 1840 la mănăstirea Mărgineni, apoi în 15 august 1840 la
mănăstirea Plumbuita.[1] În acea perioadă apăruse un cântec popular (răspândit de lăutarul Dumitrache
Ochialbi) având refrenul: „Aideți frați la Mărgineanu / Să-l scăpăm pe Câmpineanu”.[5] A fost eliberat din
închisoare aproximativ în martie 1841, când devenise grav bolnav. După eliberarea din închisoare, a avut o
atitudine rezervată, retrăgându-se din politică, însă a revenit cu prilejul revoluției de la 1848, când în noul
guvern provizoriu a fost ministru al Dreptății.