Cruciadele (I)

Latini, arabi și bizantini în con ict

fl
• Puţine fenomene istorice au suscitat atâta interes, dar şi atâta patimă precum cruciadele.
Complexitatea fenomenului cruciat este evidenţiată de multiple dezacorduri existente între
istoricii Cruciadelor.

• Perspectivele asupra cruciadelor „clasice” sunt multiple, istoricii de diferite confesiuni şi religii
exprimând cel mai adesea puncte de vedere complementare, divergente ori chiar opuse.

• Pe de altă parte, atitudinea faţă de cruciadă a variat în mod simţitor chiar în interiorul
aceleiaşi istoriogra i. De pildă, istoriogra a occidentală contemporană a renunţat îndeobşte
să considere mişcarea cruciată o epopee eroică a fervorii creştine, o replică la
agresiunea Islamului față de conchristiani răsăriteni şi faţă de răpirea Locurilor S nte ale
creștinismului. Atitudinea relativ favorabilă faţă de cruciade, prevalentă în secolul al XIX-lea
şi începutul celui de-al XX-lea, a lăsat locul uneia mai critice, existând chiar puncte de vedere
care consideră acest război patronat de Biserica apuseană o manifestare de fanatism.

• Istoriogra a islamică despre cruciade insistă asupra traumei provocate lumii musulmane de
agresiunea creştinătăţii apusene, o monstruozitate care a reaprins idealului
islamic al djihâd-ului.
fi
fi
fi
fi
• Din perspectiva ortodoxă, Cruciadele sunt o agresiune a creştinătăţii occidentale, un
fenomen care a accentuat ruptura dintre cele două jumătăţi ale lumii creştine, compromiţând orice
încercări ulterioare de refacere a unităţii bisericeşti.

• Cruciada a agravat schisma care nu era percepută înainte de debutul

cruciadelor ca o realitate ireversibilă, ci numai ca o rupere temporară a
comuniunii între cele două centre ecleziastice de frunte. Astfel, „schisma din 1054
nu a fost decât începutul separării Bisericilor”. Cruciadele au desăvârşit
înstrăinarea şi „au transformat schisma într-o separare de nitivă şi în ură rasială şi religioasă”.

• Îndeosebi Cruciada a IV-a, pasiunea antilatină pe care a dezlănţuit-o, justi carea a

posteriori de către Papalitate a cruciadei contra grecilor „schismatici” sub sloganul
refacerii unităţii Bisericii și colonialismul ecleziastic occidental în Levant (latinizarea
Bisericii în statele cruciate din Orient) au condus la ruptura totală dintre cele două
jumătăţi ale lumii creştine. Din această perspectivă, cruciada a fost momentul
crucial al despărţirii celor două lumi creştine.

fi
fi
 • De niţia şi limitele cronologice ale fenomenului
• Istoricii oscilează încă între o de niţie strictă a cruciadei – expediţie militară, „război sfânt”
(bellum sacrum) pe care Deus vult, proclamat de Papalitate, care oferea tuturor celor
participau la aceste întreprinderi indulgenţa plenară şi recompense veşnice, menită
să elibereze Locurile S nte şi Sfântul Mormânt a ate sub dominaţia necredincioşilor – şi o
de niţie mai cuprinzătoare, „pluralistă”, care ignoră destinaţia cruciadelor stricto sensu,
subliniind sacralizarea războiului de către Biserica medievală occidentală.
• Potrivit unei de niţii mai cuprinzătoare, trebuie incluse în categoria cruciadelor
Reconquista spaniolă, campaniile împotriva ereticilor şi schismaticilor, războaiele
împotriva adversarilor politici ai Papalităţii, expediţiile împotriva turcilor otomani din
secolul al XV-lea (Nicopole – 1396; Varna – 1444).
• În funcţie de una sau de alta dintre de niţii, istoricii „tradiţionalişti” consideră mişcarea
cruciată încheiată cu prăbuşirea statelor latine din Orient (reperul cronologic îndeobşte
acceptat ind căderea Accrei, 1291); de cealaltă parte, „pluraliştii” au dilatat limitele
cronologice ale mişcării cruciate până la 1798, data dispariţiei statului Cavalerilor
Ospitalieri din insula Malta. Pentru istoria creştinismului răsăritean, prezintă interes numai
cruciadele „clasice”, cele desfăşurate între secolele al XI-lea şi al XIII-lea.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
• Termenul de „cruciadă” a apărut la jumătatea veacului al XIII-lea sub forma crux
sau croiserie, iniţial expediţia aceasta era numită „călătoria către Ierusalim” (iter
hierosolymitanum, via Sancti Sepulchi). Aceste denumiri evidenţiau dimensiunea
penitenţială a întreprinderii şi ideea de pelerinaj (de altfel, unii istorici au de nit
cruciada drept un pelerinaj armat hotărât de papă, care promite
participanţilor recompense cereşti şi le stabileşte drept ţel cucerirea Ierusalimului).

• Mulţi factori au concurat la apariţia acestui fenomen complex. Condiţiile sociale

şi economice caracteristice secolului al XI-lea occidental au contribuit la acest ux
continuu de populaţie către Orient: o semni cativă creştere demogra că, condiţii
climatice neprielnice, lipsa pământurilor cultivabile, dezvoltarea economiei monetare
şi a schimburilor; toate aceste condiţii explică de ce oameni din toate păturile
societăţii şi-au căutat bunăstarea într-un Răsărit despre care se crede că deţine
bogăţii fabuloase. A apărut astfel mirajul „Ţării Făgăduinţei”.
fi
fi
fi
fl
• Occidentul a fost zguduit în preajma anului 1000 de o serie de calamităţi şi fenomene
cosmice extraordinare: foamete, epidemii, apariţii ale cometelor (Halley – 996, 1066),
eclipse de soare, toate aceste semne ind considerate prevestitoare ale sfârşitului lumii,
aşteptat să se producă la împlinirea unui mileniu de la Moartea Mântuitorului sau în
deceniile imediat următoare.

• Aceste spaime apocaliptice şi aşteptări milenariste au creat o atmosferă în care

foarte mulţi credincioşi s-au îndreptat spre Ierusalimul ceresc, aşteptând cu înfrigurare
eshatonul şi instaurarea Ierusalimului ceresc. O intensi care a pelerinajelor s-a constatat în
preajma anului 1033, când se împlinea un mileniu de la Patima Mântuitorului.

• Călătoria, care prin s nţenia ţintei sale devenea un pelerinaj, era foarte riscantă şi a
dobândit din acest motiv un pronunţat caracter penitenţial.

• În primele secole creştine, pelerinajul nu era considerat o obligaţie, ci un act de

credinţă care nu este indispensabil (Fericitul Ieronim). Criticate de Părinţii greci
pentru că deveniseră o modă şi îngăduiau o etalare a luxului, pelerinajele au supravieţuit
într-o formă atenuată după prăbuşirea stăpânirii bizantine asupra Ţării S nte şi cucerirea
arabă (638). Apare o teologie a pelerinajului în care acesta este asimilat
rătăcirii evreilor prin pustiu sau chiar este considerat o participare la
Patimile lui Hristos.
fi
fi
fi
fi
• Încă din veacul al VII-lea, pelerinajul gurează între penitenţele pe care le impuneau
preoţii Bisericii irlandeze (valoarea expiatorie a pelerinajului). Biserica recomandă adesea
oamenilor din toate păturile sociale, dar mai cu seamă celor care tulburau „pacea/
armistiţiul lui Dumnezeu” (treuga Dei), să meargă în pelerinaj la Locurile S nte spre a
primi iertarea păcatelor.

• În deceniile premergătoare organizării Cruciadei I, pelerinajele iau amploare şi

capătă o mare regularitate. Apar pelerinajele colective la care participă grupuri de
câteva sute de persoane sau chiar mii.

• Aceste deplasări sunt înlesnite şi de faptul că marina bizantină preia controlul

asupra Mediteranei occidentale şi sunt lichidate cuiburile piratereşti, iar autoritatea
Bizanţului se extinde până în Siria de Nord.

• Pelerinajele devin mai sigure şi datorită toleranţei manifestate de cali i fatimizi

(Cairo), care îngăduie pelerinilor să viziteze Locurile S ntei în schimbul unei
redevenţe.
fi
fi
fi
fi
• În general, cali i arabi au manifestat o relativă toleranţă faţă de minorităţile
religioase.
• Nu este mai este mai puţin adevărat că, indirect sau mai puţin vizibil,
inegalitatea este prezentă şi că nemusulmanii se a au într-o situaţie de
inferioritate în raport cu musulmanii (cetăţeni de categoria a
doua), un statut evident chiar printr-o vestimentaţie distinctă şi
caracterizat de tot felul de interdicţii.
• Erau „necredincioşi din Casa Islamului” (dâr al-Islam), necredincioşi care
încetaseră a harbi, nu mai populau „Casa războiului” (dâr al-harb), ci
acceptaseră să devină supuşi ai unui suveranul musulman şi contribuabili ai
statului islamic. Încheind un „legământ” (‘ahd) cu musulmanii, aceşti supuşi
nemusulmani primiseră amân („protecţie”, „iertare”).
• Ei rămâneau în continuare „necredincioşi” (sg. kâ r; pl. küffâr, kefere), dar
încetaseră a duşmanii comunităţii musulmane.
fi
fi
fi
fi
fl
• Erau numiţi dhimmi-i (derivat de la cuvântul arab dhimma, care avea şi
semni caţia de: „contract”, „iertare”, „protecţie”) sau „oameni ai protecţiei”
(ahl ad-dhimma) şi erau supuşi nemusulmani protejaţi, aşadar, necredincioşi care
acceptaseră să se supună unui suveran musulman şi să achite „tribut” (djizya),
devenind astfel bene ciarii unui legământ de protecţie-tributară (’ahd ad-
dhimma).
• Era, în fond, un „contract” care se încheia între comunitatea nemusulmană şi
suveranul musulman care putea rezumat în aceşti termeni: „Pentru dhimmî-i
protecţie (dhimma), asupra lor capitaţie (djizya)”; nemusulmanii îşi asumau obligaţia
de a se supune suveranului musulman plătind tribut (djizya, kharâdj), iar partea
musulmană îşi lua angajamentul de a-i proteja (dhimma).
fi
fi
fi
• Pactul lui Umar cu mai multe comunităţi siriene neprecizate – prototipul legămintelor de
protecţie tributară

• „În numele lui Dumnezeu cel Milostiv şi Îndurător. Aceasta este o scrisoare adresată robului lui Dumnezeu
Umar [ibn al-Khattab], conducător al credincioşilor (amīr al-mu’minīn), de la creştinii din aceste oraşe. Când
ai venit împotriva noastră, noi am cerut de la tine protecţie (amân) pentru noi înşine, pentru descendenţii
noştri, pentru proprietăţile noastre şi pentru toţi oamenii comunităţii noastre [coreligionarii noştri], şi noi ne-
am asumat următoarele obligaţii faţă de tine:

• Nu vom construi, în oraşele noastre sau în vecinătatea lor, noi mănăstiri, biserici, sihăstrii, sau chilii monahale,
nici nu le vom repara, ziua sau noaptea, dacă unele dintre ele vor cădea în ruină sau dacă vor situate în
cartierele musulmanilor.

• Vom deschide porţile noastre trecătorilor şi călătorilor. Le vom asigura cele pentru hrană şi îi vom găzdui pe
trecătorii musulmani pentru trei zile.

• Nu vom găzdui în bisericile noastre sau în locuinţele noastre un spion, nu vom tăinui un duşman al
musulmanilor.

• Nu vom învăţa pe copiii noştri Coranul.

• Nu ne vom manifesta public credinţa şi nu vom încerca să convertim pe nimeni. Nu vom interzice unuia dintre
noi să îmbrăţişeze Islamul dacă doreşte.

fi
 • Vom onora pe musulmani, şi ne vom ridica de la locurile noastre dacă doresc să se aşeze.

• Nu vom căuta să-i imităm în veşmintele lor, qalansūwah-ul, turbanul (imāmah), încălţămintea, sau podoabele
purtate în păr. Nu vom vorbi în felul lor, nici nu vom folosi supranumele lor.

• Nu vom călări, nici nu vom încinge cu săbii sau orice fel de arme şi nu le vom purta asupra noastră.

• Nu vom grava cu inscripţii arabe sigiliile noastre.

• Nu vom vinde băuturi fermentate.

• Vom rade feţele capetelor noastre.

• Ne vom îmbrăca totdeauna în acelaşi fel oriunde am , vom purta cingători [zunar] împrejurul taliilor noastre.

• Nu vom arată ostentativ crucile de pe bisericile noastre sau nu vom lăsa să se vadă crucile sau cărţile noastre
s nte pe străzile şi în pieţele musulmanilor. Vom folosi doar clopotele noastre decât fără zgomot. Nu vom ridica
vocile noastre în timpul serviciilor religioase când un musulman este prezent, nu vom purta ramuri de palmier
sau icoane în timpul procesiunilor noastre; când ne vom îngropa morţii nu vom cânta zgomotos sau vom purta
lumânări aprinse pe străzile şi în pieţele musulmanilor. Nu ne vom îngropa morţii noştri lângă musulmani.
fi
fi
• Nu vom lua robi care fuseseră în posesia musulmanilor.
• Nu ne vom construi case mai înalte decât casele musulmanilor.
• (Când i-am adus scrisoarea lui Umar, Dumnezeu să e milostiv cu el, a adăugat, „Nu
vom lovi un musulman).
• Ne asumăm aceste obligaţii în numele nostru şi al coreligionarilor noştri, şi am primit
în schimb protecţie.
• Dacă în orice fel vom viola aceste obligaţii asumate de noi pentru care dăm garanţii
noi înşine, noi pierdem protecţia (dhimma), şi devenim pasibili de pedepse pentru
insubordonare şi trădare/rebeliune/insurecţie”.
• Umar ibn al-Khittab a replicat: Semnează cererea lor, dar adaugă şi impune-le două
clauze suplimentare celor pe care şi le-au asumat. Ele sunt: „Nu vom răscumpăra
(cumpăra) pe cineva făcut rob de musulmani”, şi „Oricine loveşte un musulman cu o
intenţie evidentă va pierde protecţia acestui acord”.
fi
• Fatimizii au fost, de regulă, toleranţi faţă de minorităţile religioase, a existat însă un
moment care constituie o excepţie – distrugerea Sfântului Mormânt (1009) şi
prigoana creştinilor şi a evreilor din timpul domniei sultanului al-
Hakim. Împăraţii bizantini, la scurtă vreme, au ajuns la un acord cu Fatimizii privind
reconstruirea sanctuarului.

• Cruciada – o simbioză între ideea de pelerinaj şi cea de război sfânt

• Decisivă pentru apariţia fenomenului de cruciadă a fost sacralizarea de către

Biserica occidentală medievală a violenţei armate. Tranziţia de la noţiunea
de „război drept” (sunt considerate legitime războaiele defensive şi cele îndreptate
împotriva ereticilor impenitenţi), datorată Fericitului Augustin, la cea de
„război sfânt” este marcată de apariția, în actele papale, a ideii recompenselor
cereşti, esenţială conceptului de „război sfânt”, pentru cei care duceau bellum Dei.
• Probabil cea mai timpurie menţiune a acestor recompense cereşti o găsim într-un document al
papei Ştefan al II-lea (752-757), în care erau asimilaţi martirilor francii căzuţi în lupta
pentru îndepărtarea ameninţării sarazine la adresa Sfântului Scaun.

• Aceleaşi recompense cereşti sunt promise de Papalitate şi celor care îşi pierdeau viaţa în
contextul Reconquistei spaniole.

• De pildă, în 847, papa Leon al IV-lea se adresa astfel armatei francilor chemate să apere
teritoriile patrimoniului papal împotriva sarazinilor:

• „Într-adevăr, Atotputernicul ştie că, dacă unul dintre voi va muri, acela a murit pentru
adevărul credinţei, salvarea patriei şi apărarea creştinilor. Iată de ce va primi în consecinţă
de la El menţionata recompensă”.

• Într-o scrisoare adresată spaniolilor care apărau Tarragona în faţa sarazinilor, papa Urban al
II-lea (1088-1099) declara:

• „În această expediţie, dacă va cădea cineva din dragoste de Dumnezeu şi de fraţi, să nu se
îndoiască de faptul că obţine astfel iertarea păcatelor şi viaţa veşnică prin mila îndurătoare a lui Dumnezeu”.
• Biserica occidentală a căpătat obiceiul să organizeze războaie împotriva musulmanilor şi
să stimuleze participarea oferind recompense cereşti. Pe de altă parte, a încercat să
creştineze moravurile unei societăţi militariste şi să direcţioneze violenţa
în afara comunităţii creştine:
• Conciliul de la Narbonne (1054) decretează că „acela care ucide un creştin varsă Sângele lui
Hristos”.
• Participarea la cruciadă este considerară de aristocraţia militară o obligaţie, împlinirea
„legământului crucii” (votum crucis) este înscrisă în codul cavaleresc, devine o datorie de
onoare pentru cavalerul desăvârşit.

Bizanţul la originea cruciadei

• Pretextul sau prilejul pentru organizarea primei cruciade l-a constituit cererea
împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118) adresată papei Urban II
(1088-1099) de a mobiliza seniorii occidentali spre a oferi un ajutor militar Bizanţului
ameninţat de selgiucizi.
• 26 aug. 1071, Mantzikert (Armenia) – Romanos al IV-lea Diogenes este înfrânt de
sultanul selgiucid Alp Arslan; începe expansiunea turcilor selgiucizi în Anatolia.

• Bizanţul solicită în repetate rânduri trimiterea unor contingente de mercenari pentru a

opri înaintarea selgiucizilor. Are loc un schimb de solii între Mihail al VII-lea
(1071-1078) şi papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), iar pontiful lansează un apel de
a veni în ajutorul „Imperiului preacreştin”, unde „păgânii au devastat ţara şi au ucis ca pe
nişte oi mii de creştini”, însă con ictul cu împăratul german Henric al IV-lea îl obligă să
renunţe la proiect.

• O nouă negociere are loc între Urban al II-lea (1088-1099) şi Alexios I

(1081-1118); o solie bizantină soseşte în Italia chiar în timpul desfăşurării conciliului de
la Piacenza (1-7 mart. 1095), pentru a cere un ajutor militar împotriva turcilor.

• Bizanţul nu a chemat la organizarea unei cruciade, nu a chemat la organizarea unui

război sfânt, însă solicitările ajutorului militar au născut în minţile papilor ideea unei
expediţii în Orient. În apelul lor, bizantinii evocau solidaritatea creştină şi exagerau
nenorocirile reale ale credincioşilor din Asia Mică, provocând emoţie şi oferind
argumente predicatorilor apuseni ai cruciadei.
fl
La 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea, la încheierea conciliului de la Clermont, în
sudul Franţei, rosteşte o predică în faţa unei mulţimi impresionante de clerici şi laici; după
ce evocă situaţia dramatică a creştinilor din teritoriile supuse Islamului, îşi îndeamnă
credincioşii să pună capăt războaielor fratricide şi să ia „drumul crucii”, spre a răzbuna
nenorocirile creştinilor răsăriteni şi a recuceri Ţara Sfântă.
• Papa a susținut că acest război sfânt este „poruncit de Hristos” (Christus imperat); prin
urmare, milites Christi erau îndemnați să plece la lupta împotriva necredincioşilor şi „toţi
cei care vor merge acolo şi care vor ajunge să-şi piardă viaţa, e în timpul călătoriei pe
pământ sau pe mare, ori luptând împotriva păgânilor, vor obţine atunci iertarea
păcatelor” şi „vor câştiga recompense veşnice” (aeterna praemia).
• Canonul al doilea al sinodului de la Clermont (1095) proclamă fără echivoc: „Celui care
numai din evlavie, nu pentru a obține onoare sau bani, va pleca să elibereze Biserica lui
Dumnezeu din Ierusalim această călătorie se va socoti un echivalent al întregii penitenţe”.
• Această scutire de penitenţă a fost aproape imediat interpretată ca iertare
de păcate (remissio omnium peccatorum, plena venia); păcatele erau ispăşite prin participarea
la cruciadă.
Reacția mulțimii a fost surprinzătoare: Deus vult!

fi
• „Papa Urban al II-lea a făcut o descriere amănunțită și emoționantă a situației jalnice în care se găsea creștinătatea în
Răsărit și a expus suferinţele şi asuprirea îngrozitoare la care sarazinii îi supuneau pe creştini. În alocuţiunea sa pioasă,
oratorul, care era mişcat până la lacrimi, s-a arătat şi mult cuprins de milă înfăţişând cum erau călcate în picioare
Ierusalimul şi Locurile S nte unde Fiul lui Dumnezeu a locuit în trup împreună cu preas nţii săi însoţitori. Astfel i-a
făcut să plângă pe mulţi dintre ascultătorii săi care îi împărtăşeau adânca emoţie şi mila plină de evlavie pentru fraţii lor.
Cu elocvenţa celui care seamănă cuvântul adevărului, vorbi pe larg şi foarte convingător în faţa adunării, îndemnându-i
pe mai-marii Apusului şi pe tovarăşii lor de arme să respecte cu s nţenie pacea între ei, să poarte semnul crucii
mântuitoare pe umărul drept şi să-şi dovedească, ei, ostaşi de elită vestiţi, valoarea militară împotriva păgânilor […].

• Bogaţi şi săraci, femei, monahi şi clerici, orăşeni şi ţărani au fost cuprinşi de o dorinţă uimitoare de a merge la Ierusalim
sau de a le de ajutor celor ce plecau într-acolo. Soţii hotărau să-şi lase acasă iubitele soţii, dar acestea, văitându-se,
doreau să-şi urmeze bărbaţii în acest pelerinaj, lăsându-şi copiii şi toată bogăţia. Pământuri pentru care până atunci se
plătise preţ bun se vindeau acum pe nimic şi se cumpărau arme pentru ca răzbunarea de sus să se abată asupra celor ce-l
iubeau pe Allah. Hoţi, piraţi şi alţi ticăloşi se iveau din adâncul nelegiuirii; mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu, îşi
mărturiseau fărădelegile şi, lepădându-se de ele, porneau în cruciadă pentru a aduce lui Dumnezeu îndestulare pentru
păcatele lor.

• Între timp, papa, om înţelept, îndemna la războiul împotriva vrăjmaşilor lui Dumnezeu pe toţi cei ce erau în stare să
poarte armele şi, în virtutea autorităţii lăsate lui de Dumnezeu, îi dezlega de toate păcatele pe toţi penitenţii din
momentul în care luau crucea lui Dumnezeu, scutindu-i cu milă de toate neajunsurile posturilor şi ale altor morti cări ale
trupului […].

ORDERIC VITAL, călugăr normand, Istoria bisericească (1135)

fi
fi
fi
fi
fi
• Motivaţia lui Urban pentru a oferi ajutorul militar cerut era mai complexă: apropiat al lui Grigorie
al VII-lea, cunoştea proiectul conceput de acesta al unei cruciade a întregii creştinătăţi, sub
conducerea Romei, pentru eliberarea Patriarhiilor orientale de sub dominaţia islamului, în
schimbul unirii Bisericilor; con ictul cu împăratul german Henric al IV-lea („cearta pentru învestitură”)
îl împingea spre o alianţă cu împăratul bizantin, care, la rându-i, era interesat să aibă bune relaţii
cu Sfântul Scaun, cunoscând intenţiile ostile ale normanzilor din sudul Italiei, vasalii papei.

• Efectele apelului la cruciadă lansat de Urban al II-lea este peste aşteptări: între 70.000 şi 100.000
de cruciaţi (cruce signati) din toate straturile societăţii au pornit spre Orient.

• Valurile cruciadei populare („a săracilor”) sunt conduse de Walther cel Sărac şi Petru Eremitul,
provocând dezordini în teritoriile prin care treceau, întrucât aveau mari di cultăţi în a spre
aproviziona. Cruciada populară a ajuns la Constantinopol (iul.-aug. 1096), cruciații au fost
transportate pe coasta asiatică a Asiei Mici, unde au fost nimicite (oct. 1096).
fl
fi
• În ultimele luni ale lui 1096 şi în primăvara anului 1097, au început să sosească şi detaşamentele
cavalerilor cruciaţi (cruciada feudalilor, a seniorilor, cruciada nobiliară). Bizanţul i-a privit dintru început cu
neîncredere pe cruciaţi, suspiciunea lor ind sporită de prezenţa printre cruciaţi a normanzilor, ind
cunoscute intenţiile lor ostile Bizanţului. Semn al acestei neîncrederi, împăratul Alexios I le solicită
seniorilor să-i presteze un jurământ de delitate pentru teritoriile cucerite şi să restituie imperiului
teritoriile care i-au aparţinut în Asia Mică. Această propunere întâmpină rezistenţă din partea unor
conducători cruciaţi.

• Raporturile dintre cruciaţi şi curtea imperială bizantină

• „Neamurile barbare ale Europei apusene, pornind în cruciadă, au intrat pe teritoriul Imperiului
bizantin. Precedaţi de lăcuste, cruciaţii umplură toate drumurile Imperiului, ind mai numeroşi decât
«stelele cerului şi nisipul risipit pe ţărmurile mării». În vreme ce mulţimea neînarmată a cruciaţilor
simpli, între care femei şi copii, părăsindu-şi vetrele, doreau să ajungă ca pelerini la Ierusalim, sub
conducerea lui Petru, zis Cucupetros [Petru Eremitul], pentru unii seniori cruciaţi, îndeosebi pentru
Bohemund, expediţia trebuia să slujească doar ca pretext spre a pune la cale planuri duşmănoase, dorind
chiar să ocupe Constantinopolul. Ei erau aroganţi, bătăioşi, ecari, nestatornici, lacomi de bani.
Împăratul Alexie Comnenul, cu prudenţa, calmul şi energia sa, a reuşit până la urmă - după multe
tratative şi chiar ciocniri sângeroase - să obţină de la ei jurământul de supunere” (Alexiada Anei
Comnena (1083-1148).
fi
fi
fl
fi
fi
• În cele din urmă, cruciaţii (45.000 de cavaleri şi 30.000 de infanterişti) sunt trecuţi în Asia
Mică şi încep ostilităţile cu armatele sultanatului selgiucid de Rum, Kilidj-Arslan.

• 21 mai-19 iunie 1097 – Niceea, capitala sultanatului este cucerită după un asediu de
cinci săptămâni. La 1 iulie 1097, grosul forţelor sultanatului selgiucid sunt înfrânte la
Dorylaion, deschizând calea şi înlesnind traversarea Asiei Mici.

• Mai 1098 – cruciaţii intră în Edessa, unde se întemeiază un prim stat latin în Orient,
comitatul Edessei, în frunte pe Balduin de Boulogne, care refuză să predea oraşul
împăratului (1098).

• La 3 iunie 1098, după 8 luni de asediu (oct. 1097-iun. 1098), cuceresc Antiohia, devenită
capitala unui principat latin, condus de principele normand Bohemund de Tarent, care
a refuzat să restituie cetatea Imperiului bizantin, încălcând jurământul de delitate depus
faţă de basileu.
• Tensiunea dintre bizantini şi cruciaţi se transformă într-un con ict deschis, contingentul
bizantin care participa la operaţiuni se retrage, iar armata imperială încearcă să limiteze
extinderea statelor latine care se întemeiază în Orient.

fl
fi
• La 15 iulie 1099, la capătul unui scurt asediu (7-15 iulie), principalele forţe cruciate,
conduse de Godefroy de Bouillon, cuceresc Ierusalimul şi masacrează populaţia
musulmană şi evreiască; moscheea Al-Aksa este jefuită şi toţi cei baricadaţi în ea sunt
ucişi, sinagoga centrală este incendiată şi toţi evreii strânşi în ea mor în ăcări.
• Cruciaţii
provoacă o baie de sânge care-i oripilează chiar pe cronicarii occidentali;
potrivit un surse latine, sângele victimelor acestui măcel ajungea până la
copitele cailor.
• Seîntemeiază astfel regatul latin al Ierusalimului (iul. 1099), al cărui titular
este Godefroy de Bouillon, care se intitulează „apărător al Sfântului Mormânt”.
• Se întemeiază şi alte state latine în Orient: comitatele de Tripoli, Jaffa, Ascalon,
marchizatul de Tyr şi altele. Stăpânirea latină se întinde, aşadar, asupra unei foarte
subţiri făşii de pe coastele Siriei şi Palestinei. Toate aceste state gravitau în jurul regatului
latin al Ierusalimului, cărora îi erau nominal vasale.

fl
• Cronica anonimă Faptele francilor şi ale altor pelerini la Ierusalim (Gesta francorum at aliorum
hierosolimitanorum)/Istoria anonimă a Primei Cruciade – o descriere a cuceririi Ierusalimului
• „Vineri [15 iulie], dis-de-dimineaţă, dădurăm un asalt general împotriva cetății fără a-i adus
daune şi eram plini de uimire şi de mare teamă. Apoi, apropiindu-se ceasul când Domnul Nostru
Iisus Hristos a binevoit să îndure pentru noi chinul crucii, cavalerii noştri a aţi pe castel (pe un
turn mobil) luptau cu ardoare, printre ei numărându-se ducele Godefroy şi contele Eustache,
fratele lui. Atunci, unul dintre cavalerii noştri, pe nume Liétaud, se caţără pe zidul cetăţii. Îndată
după ce s-a căţărat, toţi apărătorii cetăţii fugiră de pe ziduri prin oraş, iar ai noştri îi urmăreau
fără să-i slăbească, ucigându-i şi străpungându-i cu sabia până şi în templul lui Solomon, unde s-a produs un
asemenea măcel încât ai noştri înaintau până la glezne în sângele duşmanilor.
• După ce i-au biruit pe păgâni, ai noştri puseră mâna în templu pe un mare număr de bărbaţi şi de femei,
ucigându-i sau lăsându-i în viaţă după bunul plac. Sus pe templul lui Solomon se refugiaseră mulţi
păgâni, bărbaţi şi femei, cărora Tancred şi Gaston de Béarn le dăduseră amurile lor ca semn de
scăpare. Cruciaţii alergară neîntârziat prin toată cetatea, luând drept pradă drept pradă aur,
argint, cai, catâri și jefuind casele pline de bogății.
• Apoi, fericiţi şi plângând de bucurie, ai noştri merseră să se închine la Mormântul Mântuitorului
nostru Iisus, împlinindu-şi datoria faţă de El [jurământul de a porni în Cruciadă]. În dimineaţa
următoare, ai noştri se urcară pe acoperişul templului, îi atacară pe sarazini, bărbaţi şi femei, și, scoţând
sabia, le tăiară capul. Unii se aruncară de pe templu. Văzând aceasta, Tancred fu cuprins de indignare […]”.

fl
fl
fi
• Cruciada a II-a (1147-1149)
• Factorul declanşator a fost constituit de cucerirea Edessei de către Zengi, atabegul de Mosul,
în decembrie 1144. Temerea că o ofensivă a Islamului ar putea pune în pericol existenţa statelor
latine din Răsărit l-a determinat papa Eugeniu al III-lea (1145-1153) să predice cruciada.

• Cuvântul în ăcărat al lui Bernard de Claivaux (1090-1153), abate de Cluny, i-a convins pe
Ludovic al VII-lea, regele Franţei, şi de Conrad al III-lea, împăratul german, să depună
votul de cruciat.

• Trecută în Asia Mică, armata germană a fost înfrântă de armata selgiucidă la Dorylaion.
Armata franceză, care a preferat calea mării, a fost debarcată de ota bizantină la Antiohia
(început 1148).

• Rezultatele Cruciadei a doua au fost modeste. Expediţia nu-şi atinge scopul – cucerirea Edessei,
din cauza necolaborării dintre cruciaţi şi a relaţiilor tensionate a acestora cu Bizanţul. Cruciada
se încheie lamentabil cu un asediu nereuşit al Damascului întreprins de armatele franceze.
fl
fl
• Cruciada a III-a (1189-1192)

• Factorul declanşator a fost reprezentat de cucerirea Ierusalimului la 2 octombrie 1187 de

către sultanul egiptean Saladin (1169-1193), după înfrângerea armatelor regatului latin al
Ierusalimului la Hattin, lângă lacul Tiberiada (iul. 1187).

• Capturarea Oraşului Sfânt a fost lipsită de atrocităţile care au însoţit cucerirea latină din 1099,
Saladin împiedicând profanarea bisericilor şi sinagogilor şi a oricărui act de violenţă faţă de
creştini, cărora li s-a permis să părăsească oraşul în schimbul unei răscumpărări.

• Cucerirea Ierusalimului a provocat o mare emoţie, următoarele expediţii şi-au propus recuperarea
Oraşului Sfânt. Au făcut legământul crucii: împăratul german Frederic I Barbarossa
(1152-1190), regele francez Filip al II-lea August (1180-1223) şi cel englez Richard Inimă de
Leu (1189-1199).

• Efectivele mobilizate erau importante – există estimări potrivit cărora însumate cele trei armate
numărau aproximativ 180.000 de cruciaţi, iar aşteptările în reuşita expediţiei erau foarte mari.
• Cele trei armate au urmat rute diferite spre Locurile S nte: regii Franţei şi Angliei au
urmat calea maritimă, ocolind Constantinopolul; împăratul german şi-a condus
armatele prin Balcani către Constantinopol.

• Ajuns în Balcani, Ştefan Nemania, marele jupan al Serbiei, şi ţarii vlaho-bulgari

Petru şi Asan au propus lui Barbarossa cucerirea şi împărţirea teritoriilor
Bizanţului (iun. 1189).

• Constantinopolul s-a temut că el este adevărata ţintă a expediţiei lui Frederic şi

împăratul Isaac al II-lea Angelos (1185-1195, 1203-1204) a negociat o alianţă
chiar cu Saladin; potrivit unui izvor bizantin, „întreg Oraşul (Constantinopolul)
tremura de frică la gândul că distrugerea şi exterminarea populaţiei sunt aproape”.

• În cele din urmă, armata germană este trecută în Asia Mică, unde a intrat în război
cu forţele selgiucide; sultanul Kilidj-Arslan a fost înfrânt, capitala sa,
Iconion, asediată (mai 1190).

fi
 • Câteva săptămâni mai târziu, suveranul german s-a înecat într-un râu de munte din
Cilicia (iun. 1190), iar armata sa s-a dezintegrat, cea mai mare parte a revenit în
patrie, un rest s-a alăturat armatelor franceze şi engleze în Palestina.

• Rivalitatea dintre Filip al II-lea şi Richard Inimă de Leu a compromis orice reuşită
cruciată. După plecarea lui Filip al II-lea din Ţara Sfântă, Richard Inimă de Leu nu
a reuşit să cucerească Ierusalimul; trupele cruciate au reuşit totuşi capturarea
Accrei (13 iulie 1191), devenită capitala regatului Ierusalimului.

• Datorită faptelor de vitejie ale lui Richard I, Saladin a acceptat o pace (2

septembrie 1192), recunoscând stăpânirea latină asupra oraşelor de
coastă şi dreptul de acces al cruciaţilor în Ierusalim.
• Cruciada a III-a a reînviat vechile neîncrederi; alianţa cu sultanul
Saladin al Egiptului a împăratului bizantin Isaac al II-lea, îndreptată
împotriva lui Frederic I Barbarossa, ale cărui acţiuni au provocat
temeri, a contribuit la încordarea relaţiilor bizantino-latine.
• S-a născut ideea că Bizanţul este o piedică în calea reuşitei cruciadei;
Frederic I Barbarossa exprimase această intenţie într-o epistolă
adresată ului său, acesta dorind să implice în proiectata cruciadă
împotriva Constantinopolului republicile italiene şi Papalitatea.
fi
 Dn
iep
Regensburg (Ratisbon) er R.
Da Dn
nub BOHEMIA ies
e R. Vienna ter
R . R .
Salzburg D o n

AUSTRIA
HUNGARY
CARINTHIA
Venice
ARLES
Genoa
anube R.
D
Pisa
SERBIA BYZANTINE B LACK S EA
Marseilles Nish BULGARIA
I TA LY
Sofia 1095: Emperor appeals to West
Philippopolis for aid against Turks
CORSICA Rome EMPIRE
Bari Ochrid
Adrianople Constantinople Trebizond GEORGIA
NORMAN
KINGDOM Brindisi Nicomedia 1096
OF SICILY Thessalonica Nicaea 1097 R.
s
ly SELJUK SULTANATE
Taranto Ha
SARDINIA Dorylaeum OF RUM
Dorylaeum 1097, 1147
EMPIRE
OF NICAEA
M E D
Messina
Ephesus Iconium ARMENIA
I SICILY Edessa 1144
T Attalia Edessa Tig
Tunis E

ris
Antioch 1098
R Antioch

R.
Eup
R hra
Aleppo
A

tes
Candia
N CRETE CYPRUS

R.
E Limasol Tripoli SYRIA
A
N Sidon Damascus
S E Acre Damascus 1148
R E A
Haifa Hattin 1187
Arsuf 1191
Jerusalem 1078: Turks take Jerusalem and
Alexandria obstruct Christian pilgrims
FAT I M I D C
ALIP Ascalon 1099
1099: Crusaders besiege and
H AT massacre inhabitants
E
EGYPT

.
Nile R