Declinul și prăbușirea Imperiului Bizantin

Cruciadele si dominatia latina au lasat Imperiul Bizantin intr-o stare de epuizare

economica accentuata, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea
Comnenilor. La Constantinopol, palate si cartiere intregi se gaseau in ruina, iar orasul isi
revenea cu greu de pe urma celor intamplate in 1204. Celelalte localitati ale Imperiului erau
de asemenea imaginea capitalei, sperantele revenirii la prosperitatea de alatadata fiind
minime: negustorii venetieni si genovezi exploatau la maxim comertul cu Orientul grecesc.
Imperiul era redus in Asia Mica, la teritoriul Imperiului de la Niceea; in Europa, la Tracia si la
o parte a Macedoniei: "un corp debil, slabit si mizerabil, avand un cap enorm,
Constantinopolul" (Ch. Diehl).
De jur imprejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care pana la cucerirea
de catre turci, a trait din propriile resurse; despotatul de Epir si ducatul Nepratos, State
grecesti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantina. Ducatul Atenei, a continuat sa
apartina francezilor, dupa care a trecut in mana catalanilor,iar principatul Moreei a revenit in
cele din urma Imperiului. In sfarsit, nenumaratele insule si o mare parte a localitatilor de
coasta erau in mana genovezilor si a venetienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat
si aflat in agonie, se gaseau Statele din Occident, Serbia, Bulgaria si turcii. Aceasta era
situatia in momentul in care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (12591282), au patruns
in Constantinopol. In aceasta ultima perioada a Istoriei Bizantului (1261-1453) distingem
doua etape: domnia lui Mihail al VIII-lea si cea a succesorilor sai. Anul 1282, cand moare
Mihail al VIII-lea si ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptura
insotita de decadenta bizantina; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv impiedicarea
ofensivei latine in Orient, activitatea si succesul politicii facandu-l drept ultimul mare imparat
al Bizantului. Un om singur nu putea insa inlatura cauzele profunde ale declinului unui
Imperiu epuizat, de aceea succesorii sai nu au putut face mai mult decat sa intarzie
deznodamantul final. Andronic al II-lea (1282-1328) si Andronic al III-lea (1328-1341) au
asistat neputinciosi la cresterea puterii turcilor in Asia. Ioan al V-lea (1341-1391), impreuna
cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au vazut cum sarbii lui Dusan ajungeau la portile
Constantinopolului precum si primele cuceriri turcesti in Europa. Sub Manuel al II-lea (1391-
1425) si Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitalasi la
imprejurimile acesteia, iar calatoriile umilitoare ale ultimilor doi in Occident pentru a cere
ajutor, au ramas infructuoase. "Nu se dorea decat profitul de pe urma mizeriei Imperiului
grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic si a-l exploata economic", spunea Ch.
Diehl.
Deznodamantul era deci inevitabil si a survenit in 29 mai 1453, cand ultimul imparat
bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci.
Situatia interna si externa a Imperiului In ultima perioada a Imperiului bizantin, imparatii au
fost nevoiti sa faca fata unor mari dificultati financiare, introducand noi taxe si impozite
asupra unor categorii sociale exceptate pana atunci. Din pacate, aceste masuri nu au putut fi
eficiente intr-un stat al carui comert se afla in mana strainilor. Imperiul nu mai putea intretine
flota si pe soldatii armatei terestre, platiti foarte rau, fapt pentru care aveau loc in mod
frecvent revolte. Ca intotdeauna la Bizant, disputele religioase au fost reflexul agitatiei
politice si mai ales al disputei in jurul unei eventuale uniri cu Roma.