Davidescu Răzvan

Istorie, anul I
Nicolae Iorga – biografie, recenzie Istoria Românilor. Unificatorii IX

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d.

27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un
istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet,
enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-
ministru, profesor universitar și academician român.
După studii elementare și gimnaziale în
Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888.
Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu
diploma "magna cum laude". Continuă studiile
universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținînd
doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
Iorga devine in 1893, la numai 23 de ani,
membru corespondent al Academiei Române. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra
de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române.
Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova.
Nicolae Iorga a avut un sfîrșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27
noiembrie 1940 de către legiunea decapitată. Conducerea decapotată a Gărzii de Fier îl considera
responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate
monarhică a regelui Carol al II-lea, cînd în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu
către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost
condamnat pentru calomnie. Ulterior, Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui, înscenîndui-se
o evadare. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din
întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Cuprinzătoarea operă istorică a lui Nicolae Iorga se îmbogăţeşte în 1938 cu ceea ce va
deveni un reper al istoriografiei româneşti despre Unirea Principatelor Române: Istoria

1
Davidescu Răzvan
Istorie, anul I
Nicolae Iorga – biografie, recenzie Istoria Românilor. Unificatorii IX

Românilor. Unificatorii, vol. IX.1 Lucrarea este împărţită în două părţi: Cartea I-a, Pregătirea
Unirii Principatelor – 1829 – 1849 şi Cartea a II-a, Unirea.
În realizarea analizei noastre, vom insista asupra părţii a doua a lucrării, dedicată exclusiv
preliminariilor şi realizării Unirii Principatelor.
Începutul cărţii a II-a este dedicat propagandei româneşti printre emigraţi: Heliade, Tell,
Alexandru Gh. Golescu, Dimitrie Brătianu, Ion Brătianu, Goleştii, Voinescu II, Rosetti,
Kreţulescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, cu analize ale proiectelor, propunerilor,
memoriilor, publicaţiilor şi acţiunilor acestora, ale condiţiilor exilului, poziţiilor domnitorilor
Ştirbei şi Ghica faţă de puterea protectoare şi puterea suzerană, precum şi faţă de revoluţionari.
Cititorul află neînţelegerile dintre foştii revoluţionari, precum şi ideile lor diferite de acţiune pe
plan propagandistic şi politic.
Problema românească este adusă înaintea Europei, integrată cadrului istoric general,
aprofundată prin conferinţa de la Viena, unde ,,pentru întâia oară Bourqueney, represintantul
Franciei învingătoare, supt anume sugestii venite de la Împăratul însuşi, strecura o propunere
care ar fi îngăduit a se introduce în discuţie şi chestia Unirii.” 2 Sunt urmărite activitatea
oamenilor de la 1848, Kogălniceanu, Alecsandri, Negri, Alecu Russo, în Moldova anilor 1856 –
1857, discuţiile de la Viena şi Paris, poziţia favorabilă a lui Clarendon, discuţiile preliminare de
la Coonstantinopol, deciziile congresului de la Paris, diferendele dintre munteni şi moldoveni.
Nicolae Iorga, valorificând studii anterioare, ajunge la justa interpretare a politicii
napoleoniene: ,,Napoleon întrebuinţa chestia naţională românească drept mijloc pentru a trezi
pe a unităţii italiene.”3 Istoricul subliniază clar contribuţia românească la înfăpuirea actului de la
24 ianuarie 1859 în cadrul capitolului X: Unirea ţărilor libere prin români, din care menţionăm
evenimentele prilejuite de retragerea trupelor austriece, demisia domnilor, numirea caimacamilor
(remarcăm călătoria prin provincie a lui Ghica), sosirea comisiei. ,,Oricum, chestia românească
era mutată astfel acasă.”4 Nicolae Iorga redă un aspect interesant al componenţei clasei
intelectuale a Unirii, formată de şcolile Regulamentului Organic: ,,Ei, aceşti fii de părinţi mai

1
Nicolae Iorga, Istoria Românilor. Unificatorii, vol. IX, Bucureşti, 1938.
2
*Sursă imagine: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/7/76/Nicolae_Iorga_portret.jpg
Ibidem, p. 266
3
Ibidem, p. 280
4
Ibidem, p. 286

2
Davidescu Răzvan
Istorie, anul I
Nicolae Iorga – biografie, recenzie Istoria Românilor. Unificatorii IX

mult săraci, de cele mai multe ori fără ranguri, vor fi, supt conducerea câtorva oameni cu spirit
puternic, făuritorii Unirii, pe generaosa jertfă a Moldovei lor.”5
Viaţa politică românească este urmărită prin cercetarea etapelor esenţiale care au
precedat Unirea, din nou sub auspiciile efortului intern: ,,(...) din momentul în care Napoleon
sacrificase pe români necesităţilor alianţei cu Anglia, resolvarea chestiei naţionale româneşti
revenia românilor înşişi.”6 Nicolae Iorga deosebeşte cele două societăţi politice, din Ţara
Românească şi din Moldova, una târâtă la dezlănţuirea pasiunilor, alta autentic – moldovenească,
sobră, caracterizată de claritate şi armonie, ,,de aici o netăgăduită superioritate.”7 Şi aşa, într-un
sfârşit, ,,domnul Moldovei se va impune partidelor incapabile de a se înţelege asupra unui
Muntean.”8
Autorul continuă cu lupta pentru recunoaşterea Unirii, indisolubil legată de Victor Place,
Walewski şi împăratul Franţei, admiţând că situaţia Principatelor a fost îmbunătăţită de
circumstanţele din Italia. Totuşi, situaţia creată se putea traduce într-o domnie nerecunoscută în
căutarea reformelor, căci ,,în Cuza se încorporează naţia, cu nevoile ei cele mai adânci şi
aspiraţiile ei cele mai înalte,”9 adică lupta pentru unirea deplină, complicată de agitaţiile politice
ale primilor trei ani, cu vizita de omagiu la Constantinopol şi alcăturile guvernelor.
Istoricul Nicolae Iorga explică inestimabila valoare a liderului conservator Barbu
Catargiu, creionând şi viaţa politică ulterioară morţii acestuia. Foarte interesant, răspunsul
Adunării din februarie 1863 la mesajul Domnului devine, în optica autorului, o sinteză a
contradicţiilor ineluctabile ale vieţii politice româneşti. Restul lucrării acoperă evenimentele din
jurul domnului Cuza, asupra cărora nu mai insistăm.
Merită, totuşi, adusă în atenţie memorabila formulare a lui Nicolae Iorga pornind de la
discutarea atenţionării vizirului asupra neliniştilor din ţară şi pedepsirii autorilor
acestora: ,,răspunsul pe care îl primi e fără îndoială cel mai frumos act de demnitate al cerui
care, obosit şi desgustat, va repeta şi înaintea ţării că e gata să părăsească o situaţie în care
fusese atât de puţin răsplătit (...). S-a inventat o revoluţie...”10

5
Ibidem, p. 289
6
Ibidem, p. 318
7
Ibidem, p. 350
8
Ibidem, p. 340
9
Ibidem, p. 358
10
Ibidem, p. 390