[ascunde]

Vă invităm să vă creați un cont și să participați la

concursul Wikimedia CEE Spring scriind cel puțin cinci articole.

Căderea Constantinopolului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Pagina „Asediul Constantinopolului” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Asediul
Constantinopolului (dezambiguizare).
Asediul Constantinopolului
Parte a Războaielor bizantino-otomane

Asediul Constantinopolului (pictură din 1499)

Informații generale
Perioadă 2 aprilie- 29 mai, 1453
Constantinopol
Loc
41°00′44″N 28°58′34″E / 41.01224°N 28.97602°E
victorie a otomanilor,
Rezultat
sfârșitul Imperiului Bizantin
Casus belli expansiunea otomană
Constantinopolul devine capitala Imperiului
Modificări teritoriale
Otoman
Beligeranți
Imperiul Bizantin  Imperiul Otoman
 Republica Genova
 Republica Veneția
 Conducători
Constantin al XI-lea †  Mehmed al II-lea
 Loukas Notaras
 Giovanni Giustiniani †[1]
Efective
[2]
7000 80,000 [3]-200,000[1][4]
Pierderi
4 000 soldați[5] necunoscut
10 000 civili[6][7]
Modifică date / text 
[arată]
 
Războaiele bizantino-otomane
Istoria Imperiului Otoman

Acest articol este parte a unei serii

Ascensiunea
(1299–1402)
Interregnul
(1402–1413)
Propășirea
(1413–1453)
Dezvoltarea accelerată
(1453–1579)
Dezvoltarea încetinită
(1579–1683)
Sultanatul femeilor
Perioada Köprülü
(1656–1703)

Stagnarea
(1683–1792)
Perioada Lalelei (1718–1730)
 Stagnarea și decăderea
(1792–1827)
Declinul
(1827–1908)
Perioada Tanzimat
(1839–1876)
Prima perioadă constituțională
Destrămarea
(1908–1918)
A doua perioadă constituțională
Împărțirea Imperiului Otoman
(1918–1922)
Evenimente
Căderea Constantinopolului
(1453)
Ocupația Aliată a Contantinopolului
(1918-1923)
Războaiele ruso-turce
(1633-1917)

Alte articole
Armata otomană

   v • d • m 

Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea

capitalei Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub
comanda sultanului Mehmed al II-lea (1432-1481). Evenimentul a avut loc în ziua de
marți, 29 mai 1453.

Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de

Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea (1404-1453), dar și
o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și
al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman
până la destrămarea acestuia în 1922. În anul 1930, după proclamarea Republicii
Turcia, orașul a fost redenumit în Istanbul.
Actul unirii de la Ferarra-Florența, cu semnăturile clericilor (în stânga) și semnătura
împăratului bizantin (dreapta)

Imperiile Otoman și Bizantin în jurul anului 1450

Cuprins
 1 Situația Imperiului Bizantin
 2 Pregătirile
o 2.1 Cele două armate
 3 Asediul
o 3.1 Atacul decisiv
 4 Consecințe
 5 Note
 6 Referințe
 7 Legături externe
 8 Vezi și

Situația Imperiului Bizantin[modificare | modificare sursă]

În cei aproximativ 1 000 de ani de existență a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a
fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în
timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini,
câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul Bizantin a
fost măcinat și cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman.

În 1453, „imperiul” era format doar din orașul în sine și o porțiune

a Peloponezului din jurul cetății Mystras; Imperiul din Trapezunt, un stat
succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a
supraviețuit pe coasta Mării Negre.

Pregătirile[modificare | modificare sursă]

Constantinopol - ilustrație din sec. al XV-lea

Mehmed, al cărui străbunic Baiazid (1354-1403) construise o fortăreață pe

malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu
departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența
turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că
împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre să ajungă la oraș.
Această fortăreață se numea Rumeli
Hisarı; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și
asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub
denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: "blocarea
strâmtorii" și "tăierea gâtului", subliniindu-i poziția strategică. Numele
grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.
Harta Constantinopolului și zidurile lui Theodosie

Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul (1404-1453) a cerut ajutorul țărilor din

vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După Marea
Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul
romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea
Consiliu din Lyon în 1274, după care unii împărați Paleologi au fost acceptați în
Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1392-1448) a încercat să
negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea (1383-1447), iar Conciliul de la
Ferarra din 1439 a avut ca rezultat adoptarea și semnarea decretului Laetentur
Coeli („Se bucură Cerul”), de uniune a bisericilor. Semnarea actului, de către papă și
împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul al Bizanțului, a avut loc în data de 6
iulie 1439 la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de unele
grupuri anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate.
Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul
italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea
un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei
Nicolae al V-lea (1397-1455) și a Bisericii Romano-Catolice.

Chiar dacă Papa Nicolae al V-lea cerea cu mai multă hotărâre ajutoare, el nu avea
influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar acestora le lipseau
mijloacele de susținere. Motivele principale pentru această neputință au fost
urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia; dar și din cauză
că Spania era în stagiile finale ale Reconquistei, din cauza luptelor interne
dintre Principatele Germane ale Sfântului Imperiu Roman și din cauza
înfrângerii Ungariei și Poloniei în Bătălia de la Varna din 1444. Deși orașele-state din
nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să
contrabalanseze imensa putere otomană.

Cele două armate[modificare | modificare sursă]

Tun folosit la asediul Constantinopolului

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000

erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri,
probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii, la
rândul lor, aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de
oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri; estimări mai recente citează 80.000 soldați și 5 -
10.000 de ieniceri.[1] Mehmed a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare,
compusă în majoritate din mercenari greci. [8]

Otomanii au angajat un inginer ungur (sau valah) pe nume Orban, care era specialist
în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de
luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat "tunul Basilic" sau "Great Bombard"
(nume dat de voluntarii englezi care au supraviețuit), măsurând peste 8 metri lungime
și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță
de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici
iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Orban avea totuși
câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-
a prăbușit sub reculul propriu după numai șase săptămâni.

Asediul[modificare | modificare sursă]

Asediul Constantinopolului

Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile lui Theodosie, seria complexă de ziduri și
șanțuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetății
care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș,
în lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.

Porțiune din zidurile lui Theodosie, așa cum arată în prezent

Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor fără a reuși să
provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute
bizantinii au reușit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare
lovitură. În acest timp, flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită
barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste
bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de
copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur și și-a transportat navele
peste acesta. Această acțiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de către
corăbiile genoveze trimise în ajutor și a demoralizat apărătorii bizantini. În plus,
apărătorii au fost nevoiți să-și disperseze o parte din forțe la zidurile maritime de
lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secțiuni.

Turcii au asaltat frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi.
După aceea au încercat să pătrundă în oraș săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea
geniștilor care au lucrat la tunele erau sârbi trimiși din Novo Brdo de
Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Pașa. Bizantinii aveau angajat un
inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoțiană), care a dat ordin să
fie săpate contra-tunele, permițând astfel trupelor bizantine să intre în acestea și să
ucidă geniștii otomani. Alte tunele turcești au fost inundate cu apă. În cele din urmă
bizantinii au capturat și torturat un important inginer turc, care a relevat locurile
tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.

Mehmed a făcut o ofertă de a renunța la asediu contra unui tribut astronomic, pe care
a știut că orașul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit
să copleșească numeric zidurile, știind că apărătorii bizantini vor fi epuizați înainte ca
el să-și termine trupele.

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă,

confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a
fost acoperit de o ceață deasă, o condiție nemaiauzită în acele părți în luna mai. După
ce s-a ridicat ceața, în seara aceea "flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar
lumini puteau fi văzute și de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei
turcești (înspre vest)". Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala.
Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de
la Kuwae din Oceanul Pacific. "Focul" văzut a fost o iluzie optică datorată reflecției
unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă [9].

Atacul decisiv[modificare | modificare sursă]

În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost
format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar
rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate
din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului,
care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese
ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slăbită; cruciații din 1204 au spart
zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost
respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al
treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul
genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit
grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile
apărătorilor.

Unii istorici sugerează că poarta din acea secțiune a rămas neblocată, iar otomanii au
descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a
fost pur și simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun,
care au blocat sau acoperit parțial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul
Constantin al XI-lea însuși a condus ultima apărare a orașului, murind în luptă pe
străzile orașului său, alături de soldații săi.

Consecințe[modificare | modificare sursă]
Sultanul Mehmed Cuceritorul intrând în Constantinopol

Mehmed a promis armatei sale că pot prăda orașul în voie timp de trei zile, conform
tradiției militare antice. Un număr mare de localnici au fost masacrați de turci după ce
aceștia au intrat în cetate și au capturat turnurile de la zidurile terestre, deși ordinea a
fost restaurată la scurt timp după aceea. După atacul inițial, armata otomană s-a
împrăștiat pe drumurile principale ale orașului, prin marile piețe și uriașa biserică a
Sfinților Apostoli, pe care Mehmed a dorit să o păstreze intactă pentru noul patriarh
ales de el, care să-l ajute să controleze mai bine populația creștină. Mehmed a trimis o
gardă să protejeze clădirile importante, din dorința de a nu stabili noua capitală a
Imperiului Otoman într-un oraș total devastat.

Armata a năvălit în imensa piață Augusteum, din fața catedralei Hagia Sophia, ale
cărei porți de bronz erau blocate de un număr mare de localnici aflați în interiorul
clădirii, sperând în protecția divină la ceasul din urmă. După ce porțile au fost
pătrunse, năvălitorii au separat congregația conform cu prețul potențial al fiecăruia pe
piața de sclavi. Câțiva bătrâni și noi-născuți au fost uciși sumar cu o neîndurare
comercială. Soldații otomani s-au luptat între ei pentru a intra în posesia senatorilor în
straie bogate sau pentru fetele și tinerii frumoși.

Există mai multe legende în Grecia legate de căderea Constantinopolului. Una din ele
spune că doi preoți recitând divina liturghie asupra mulțimii au dispărut în zidurile
catedralei în timp ce primii soldați turci au pătruns. Conform legendei, ei vor apare
din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni în stăpânirea creștinilor [10]. Altă
legendă se referă la Regele de marmură, Constantin al XI-lea, spunând că atunci când
otomanii au intrat în cetate, un înger l-a salvat pe împărat, schimbându-l într-o bucată
de marmură și ascunzându-l într-o peșteră subterană de lângă Poarta de Aur, unde
așteaptă să fie readus la viață.[11][12].
Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin

Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prădeze orașul, după obiceiul tuturor
armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor
clădiri locale și a oprit activitățile după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o
mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populația estimată la
50.000 locuitori ai orașului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă
liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităților.

Motivul pentru care un număr atât de mare de localnici au scăpat de furia turcilor se
datorează în principal topografiei orașului la acea dată. Departe de apogeu,
Constantinopolul era în regres ca număr de locuitori în urma unei epidemii de ciumă
bubonică, dar mai ales ca urmare a dezastrului provocat de a patra Cruciadă cu două
secole mai devreme. Așadar, orașul era în 1453 doar o serie de sate fortificate,
separate de câmpuri largi, totul fiind încercuit de zidurile lui Theodosian, ridicate
în secolul al IV-lea. După ce otomanii au reușit să treacă de ziduri, mulți locuitori ai
acestor "sate" s-au predat generalilor lui Mehmed, conformându-se așadar
prevederilor tradiției islamice de supunere voluntară.

Aceste sate, mai ales cele de lângă zidurile terestre, au fost cruțate de molestarea
populației și distrugerea locurilor, fiind protejate de trupele speciale de ieniceri. Acești
localnici urmau să-și răscumpere concetățenii după încetarea violenței, și au format
ceea ce otomanii numeau un "millet", adică o comunitate auto-guvernantă din
imperiul multi-național care a devenit Istanbulul otoman.
"Biserica Sfintei Înțelepciuni", sau Hagia Sofia, a fost transformată în moschee

Mehmed a așteptat până când situația a fost sub control și a intrat în oraș într-o
procesiune ceremonială în care populația locală i-a oferit flori ca felicitări. Prima lui
impresie a fost că orașul era în paragină, situație care începuse după cucerirea acestuia
în a patra Cruciadă, dar care era datorată și reducerii continue a bazei de impozitare de
care dispunea cezarul bizantin, pe măsură ce imperiul lui se reducea din ce în ce mai
mult sub loviturile arabilor musulmani și mai apoi ale turcilor musulmani. La
momentul cuceririi capitalei, imperiul nu mai era decât o umbră a mărețului stat care
fusese cândva, fiind limitat la împrejurimile acesteia. Din chiar primul ceas al căderii
așezării, zorii noi epoci au apărut extrem de înnegurați pentru creștini: acela căruia
istoria ortodoxă i-a pus - poate pe nedrept - în gură vorbele mai bine turbanul
sultanului decât mitra Papei[13] a fost ucis, împreună cu cei doi băieți ai săi, asta după
ce totuși sultanul le promisese libertatea și grația, în ceea ce istoria a reținut ca fiind
"rușinoasa întâmplare a ospățului" (Mehmet-cuceritorul care era homosexual, este
informat la ospățul organizat după căderea cetății Constantinopolului de către sfetnicii
săi apropiați că Notaras ("primul ministru" al imperiului ortodox) are un frumos băiat
de 14 ani; el îi cere atunci grecului să i-l aducă, cu gândul declarat de a-l sodomiza,
fapt care evident n-a putut fi acceptat de nobilul bizantin; Mehmet deținea de altfel un
frumușel "harem" de băieței)[14].

În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat

"Kayzer-i Rum", adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit "Cuceritorul".
Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost
transformată în moschee, deși biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă și
Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul
Constantinopolului.

Mulți greci au părăsit orașul și s-au refugiat în vestul Europei, ducând cu ei cultura și
documente din tradiția greco-romană care au contribuit la începutul Renașterii.
Influxul erudiților greci în vest începuse totuși mult mai devreme, mai ales în nordul
Italiei, unde orașele-state au început să primească învățații greci încă din secolele XI
și XII. Cancelarul Florenței Coluccio Salutati a început acest schimb cultural
în 1396 invitând un cărturar bizantin să prezinte o lectură la Universitatea
din Florența. Această sete a italienilor pentru clasicismul latin combinată cu
cunoașterea limbii grecești au fost factorii care au motivat Renașterea. Grecii care au
rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar și Galata.
Mulți fanarioți, cum au fost numiți, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor
otomani, dar au fost considerați trădători de majoritatea grecilor.

Fortăreața peloponeză Mystras din Morea, condusă de frații lui Constantin, Toma și

Demetrius Palaeologus, aflați mereu în conflict unul cu altul și fiind conștienți că
Mehmed îi va ataca și pe ei, a rezistat până în 1460. Cu câțiva ani înainte de căderea
Constantinopolului, Demetrius a luptat pentru tron cu Toma, Constantin și ceilalți frați
ai lor, Ioan al VIII-lea Palaeologus și Teodor. Toma s-a refugiat la Roma când
otomanii au invadat Morea, în timp ce Demetrius s-a așteptat să rămână pe tron ca
vasal al turcilor, însă a fost luat prizonier și aruncat în închisoare unde a rămas pentru
tot restul vieții sale. La Roma, Toma și familia sa au primit ajutor monetar de la Papa
și alți conducători din vest, fiind considerat de aceștia ca Împărat Bizantin în exil,
până în anul 1503. În 1461 statul independent bizantin Trebizonda a fost cucerit de
Mehmed.

Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a

încheiat Evul Mediu și a început Renașterea datorită sfârșitului vechii ierarhii
religioase din Europa, precum și folosirea tunurilor și a prafului de pușcă. De
asemenea, căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat
dintre Europa și Asia. În consecință, un număr tot mai mare de europeni a început să
plănuiască din ce în ce mai serios posibilitatea atingerii Asiei pe mare — ceea ce a dus
la descoperirea Lumii Noi.

Chiar și în prezent un număr mare al populației grecești consideră ziua de marți (ziua
căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c Pertusi, Agostino, ed. (1976). La Caduta di Costantinopoli. Fondazione Lorenzo
Valla: Verona. (Antologie de texte contemporane și documente despre căderea
Constantinopolului; include bibliografii și analize).
2. ^ Sir Steven Runciman - The Fall of Constantinople
3. ^ Military History - Căderea Constantinopolului
4. ^ The Destruction of the Greek Empire, Edwin Pears
5. ^ Phrantzes, The Fall of the Byzantine Empire
6. ^ Crowley, 1453
7. ^ The Destruction of the Greek Empire, Edwin Pears
8. ^ Nicolle, David (2000).  Constantinople 1453: The end of Byzantium (Campaign).
Osprey Publishing. ISBN 1-84176-091-9.
 9. ^ release 1993 1543
10. ^ Mortimer Chambers, Barbara Hanawalt, Theodore Rab, Isser Woloch, Raymon Grew:
"The Western Experience" 2003 McGraw-Hill
11. ^ The Marble King (in greek)
12. ^ Odysseas Elytis's poem on Constantine XI Palaeologos
13. ^ Căderea Constantinopolului - 1453, Steven Runciman, Editura Enciclopedică 1991
(ediția a II-a), p.34
14. ^ Căderea Constantinopolului - 1453, Steven Runciman, Editura Enciclopedică 1991
(ediția a II-a), p.161

Referințe[modificare | modificare sursă]
 en  Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453. London:
Cambridge University Press. ISBN 0-521-39832-0.
 en  Norwich, John Julius (1995). Byzantium: The Decline and Fall. New York:
Alfred A. Knopf. ISBN 0-679-41650-1.
 en  The Siege of Constantinople (1453), de martorul ocular Nicolo Barbaro
 en  Franz Babinger: Mehmed the Conqueror and His Time Princeton University
Press. 1992. ISBN 0-691-01078-1
 en  Andrew Wheatcroft: The Infidels: The Conflict Between Christendom and
Islam, 638–2002 Viking Publishing. 2003 ISBN 0-670-86942-2
 en  Richard Fletcher: The Cross and the Crescent Penguin Group. 2005 ISBN
0-14-303481-2
 en  Justin Wintle: The Rough Guide History of Islam Rough Guides.
2003 ISBN 1-84353-018-X
 en  Smith, Michael Llewellyn, "The Fall of Constantinople", in History Makers
magazine No. 5 (London, Marshall Cavendish, Sidgwick & Jackson, 1969)
p. 192.
 en  The Cross and the Crescent Exhibit: Royal Academy of Arts Magazine
Spring 2005
 Căderea Constantinopolului, 1453, Steven Runciman, Traducere de Alexandru
Elian, Editura Nemira, 2011

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 de  Site cu imagini interesante
 en  Byzantium 1200, Reconstituiri virtuale 3D din Constantinopol
 en  secțiuni din zidurile lui Theodosian
 Căderea unei capitale: Constantinopolul , 26 mai 2013, Pr. Prof. Dr. Emanoil
Băbuș, Ziarul Lumina
  „Asediul Constantinopolului“ în nordul Moldovei: Eroare istorică sau
„corectitudine politică“?, 1 iunie 2008, Diac. Prof. Dr. Vasile Demciuc, Ziarul
Lumina

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Constantinopol
 Cornul de Aur
 Hagia Sophia
 Focul grecesc

[arată]
v • d • m

Imperiul Bizantin (330–1453)
[arată]

 v
 d
 m

 Bătălii ale Imperiului
Otoman după epocă
 GND: 4128316-8
 LCCN: sh85068752
Informații bibliotecare
 NKC: ph311315

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Căderea_Constantinopolului&oldid=14181332
Categorii:

 Asediile Constantinopolului
 Bătălii medievale
 Bătăliile Imperiului Bizantin
 Războaiele Imperiului Otoman
 Secolul al XV-lea în Imperiul Bizantin
 Secolul al XV-lea în Imperiul Otoman

Categorii ascunse:
  Mentenanță CS1: Text în plus: lista autorilor
 Pagini ce folosesc legături automate către ISBN
 Articole Wikipedia cu identificatori GND
 Articole Wikipedia cu identificatori LCCN
 Articole Wikipedia cu identificatori NKC
 Articole Wikipedia cu informații bibliotecare
 Pagini cu hărți

Meniu de navigare
Unelte personale

 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare

Spații de nume

 Articol
 Discuție

Variante

Vizualizări

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Mai mult

Căutare
 Cautare Salt
   

Navigare

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook

Participare

 Cum încep pe Wikipedia

 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații

Trusa de unelte

 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata

Tipărire/exportare

 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit

În alte proiecte

 Wikimedia Commons

În alte limbi
  Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe

Încă 58
Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 mai 2021, ora 14:11.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în
condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Versiune mobilă
 Dezvoltatori
 Statistici
 Declarație cookie