Iubiți credincioși, 24-01-2021

Evanghelia de astăzi ne prezintă o minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos - vindecarea unui orb din oraşul
Ierihon. Această localitate, numită şi oraşul palmierilor, este situată la aproape 25 de kilometri de Ierusalim.A auzit
că trece Iisus şi cu o dorinţă puternică a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38).
Oamenii, care mergeau înainte, deranjaţi de strigătele lui, îi spuneau să tacă. El însă cu o voce mai puternică repeta
cererea lui, până când Domnul a făcut minunea, i-a dat lumina.
Merită să fim atenţi la atitudinea pe care au avut-o oamenii aceia faţă de cel orb. Mare este păcatul lor! Nu doar că
nu i-au fost alături şi nu l-au ajutat în nevoia lui, dar au încercat să-i împiedice şi comunicarea cu Domnul.
Comportamentul lor ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre acest păcat care se întâmplă adesea. Pentru că
şi astăzi există astfel de oameni, oameni care se împotrivesc binelui şi vor să curme buna dispoziţie şi încercările
plăcute lui Dumnezeu ale altora. Sunt cei care aruncă gheaţă în râvna caldă a creştinului curat şi neprihănit, cei care
aruncă apă, încercând să stingă sfânta flacără a iubirii lui Dumnezeu. Vreţi exemple din societatea de astăzi?
Iată şi o familie, s-a cununat canonic şi s-a unit cu binecuvântările Bisericii. Peste puţin, femeia se pregăteşte să
aducă un om pe lume. Ce este mai normal şi mai plăcut lui Dumnezeu? Aici apare o neînţelegere. Soţul, influenţat
de mentalitatea lumii, potrivnică voii lui Dumnezeu şi simţământului uman normal, imediat ce află de sarcina
soţiei, îşi arată nemulţumirea. Şi doar asta? Cu ifose de fiară pretinde şi impune să meargă amândoi la doctor şi să
întrerupă sarcina, adică să facă avort. Dar copilul, din momentul în care se zămisleşte în pântecele mamei – aşa
cum ştim – este om cu trup şi suflet. Avortul este uciderea violentă a unui om, adică este omor. Cine face avort
încalcă porunca expresă a lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!” (Ieşire 20, 15), vine în contradicţie cu Dumnezeu. Şi acest
soţ, care nu doar el însuşi încalcă voia lui Dumnezeu, ci impune şi soţiei lui să facă acelaşi lucru şi să oprească
binecuvântata şi plăcuta-lui-Dumnezeu naştere de copiii, acesta este unul dintre acei oameni care încearcă să stingă
flacăra. Împiedică binele şi impune răul.
Un alt exemplu. Pe linia de frontieră, dincolo de munţi, există aproape două sute de sate, care nu au preoţi. Toţi văd
nevoia şi cer preot. Însă imediat ce vreun tânăr îşi exprimă dispoziţia să studieze şi la vreme să devină preot, vezi
că toţi se aruncă asupra lui, încercând să-i răcească râvna, să-i tempereze entuziasmul. În felul acesta lipsa de preoţi
evlavioşi chinuieşte multe Sfinte Mitropolii. Am ajuns în acele zile rele, despre care Sfântul Cosma Etolianul a
spunea: „Va veni vremea în care creştinii vor călători kilometri întregi ca să afle un adevărat preot”. Şi cauza sunt
cei care răcesc sfânta râvnă a tinerilor.
Orbirea sufletească, o „afecțiune” Privind prin ochii orbului, precum ai oricărui om care este greu încercat de o
boală, de o suferinţă, de o neputinţă, dar şi a urmărilor acestei neputinţe în viaţa sa - sărăcie, neîmpliniri -,
întâlnirea cu Hristos reprezintă un eveniment esenţial; un eveniment crucial pentru ceea ce urmează. Orbiţi trupeşte
sau greu încercaţi de anumite neputinţe, ajungem să conştientizăm că numai de la El vin „toată darea cea bună şi
tot darul desăvârşit”, că ne putem ridica din boala şi necazul nostru numai cu sprijinul lui Dumnezeu. Ne adresăm
stăruitor în rugăciune, înţelegând că numai în acest fel putem dobândi cele cerute: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi
veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va
deschide” (Matei 7, 7-8).

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când suntem orbiţi sufleteşte: devenim nepăsători la prezenţa şi lucrarea lui
Dumnezeu în lume, ochii noştri sunt legaţi să vadă, urechile noastre să audă şi limba noastră să vorbească despre
tot darul revărsat de Dumnezeu. În această situaţie ne îndepărtăm de Dumnezeu, considerându-ne suficienţi nouă
înşine şi devenind robi ai propriilor noastre încrederi. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăseşte, ci ne
cercetează, căutând să ridice de pe ochii sufletului nostru vălul de întuneric aşternut.

După ce a primit cele dorite, adică lumina ochilor săi, orbul din Ierihon a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru darul
primit, mergând după Mântuitorul şi slăvind pe Dumnezeu. Din orb şi cerşetor, Bartimeu devine un misionar-măr-
turisitor, preamărind pe Dumnezeu Care L-a vindecat. Mărturia sa este una personală, directă şi are rolul de a întări
în credinţă pe toţi cei care au văzut, au auzit că această minune s-a întâmplat.
Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar
neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!". Orbul îl întrebă: "Atunci în
ce direcţie să mă duc?". Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt
şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi
şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de
acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.

De asemenea, să înţelegem că numai prin credinţă şi rugăciune, Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va elibera din
orbirea sufletească în care cădem de multe ori, redobândind vederea duhovnicească de care avem nevoie. Numai
astfel putem să auzim şi noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul Iisus Hristos
orbului din Ierihon: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Amin.