PROFEŢII MESIANICE

De ce a ales Dumnezeu poporul acesta, ca din el să se nască Mântuitorul ?

Dumnezeu a ales pe toţi cei ce păstrau credinţa în El

Credinţa în Dumnezeu e o moştenire deodată cu omul.

Dar, pe măsură ce se înmulţeau, se înmulţeau şi fărădelegile; iar fărădelegile le

întunecau din suflet această moştenire paradisiacă. Oamenii „deveneau numai trup”.
Aceasta este cauza potopului şi a oricărui potop. Dar Dumnezeu păstra pe oricine, care
păstra şi el credinţa în Dumnezeu. Aşa a supravieţuit Noe. Dar urmaşii lui iarăşi s-au
întunecat încât numai Avraam ţinea credinţa în Dumnezeu. Dintr-un om Dumnezeu a făcut
un neam şi neamul acesta trebuia să nască un Om, Omul care este chipul şi slava lui
Dumnezeu.

Dumnezeu nu se putea lăsa înfrânt.

Dumnezeu îşi dase Cuvântul că va izbăvi omul de robia diavolului.

Nu putea rămâne mincinos.

Cuvântul, cu care a făcut cerul şi pământul, nu putea acum să fie neputincios.

Cuvântul acesta s-a făcut Om.

Om care reface firea omului.

Strâmbarea ideii mesianice

În sufletul poporului ales, în decursul veacurilor, în decursul aşteptării mesianice, s-au

întâmplat mai multe lucruri. Astfel: văzându-se ca stat mereu sub jug străin, încă de la
obârşie, de la robia egipteană începând, continuând cu robia babiloniană, trecând pe rând
sub stăpânirea mezo-perşilor, sub stăpânirea lui Alexandru Macedon, apoi sub stăpânirea
regilor străini, iar mai pe urmă sub gheara pajurei romane, visul lor de aur era câştigarea
independenţei politice, vis, care le-a vrăjit mintea, cu care au tâlcuit Scriptura strâmb. [„E
de-ajuns ca să primeşti o singură idee greşită, ca principiu, ca apoi, să nu existe absurditate
posibilă, la care să nu ajungi, în chipul cel mai logic cu putinţă.” (Bergson).

De aceea, în călugărie, se pune atâta preţ pe „spunerea gândurilor”, care nu e de fapt

decât controlul şi curăţirea lor de patimi. Patimile „colorează” adevărul; virtuţile îl
luminează. Patimile strâmbă mersul rectiliniu al raţiunii. Iar patimile, toate, încovoaie
sufletul dinspre Dumnezeu spre sine.]

Bărbaţii lor, care mai puteau înţelege tâlcul scrierilor sfinte, făcându-se interpreţii
acestei dorinţe arzătoare a poporului iudeu, se întemeiau pe următoarele date: 1) pe
făgăduinţele făcute de Dumnezeu Patriarhilor: Avraam, Isaac şi Iacov; 2) pe cuvintele
Profeţilor şi 3) pe împlinirea profeţiilor cu privire la ieşirea din robia egipteană şi din robia
babiloniană.

Profeţii de asemenea vorbeau despre o împărăţie a lui Mesia. Alţi prooroci, vorbind
de două veniri ale lui Mesia, ei alegeau pe cea „în slavă şi putere mare” şi o înţelegeau
politic. Iar, întrucât Împărăţia lui Mesia era descrisă de profeţi ca o împărăţie veşnică, asta
însemna, după înţelegerea lor, că Mesia va fi un mare viteaz şi cuceritor, care, nu numai că
le va asigura independenţa politică, ci va supune sub stăpânirea lor toate împărăţiile
pământului.

Timpul venirii lui Mesia se apropia. Pajura romană îşi împlântase de vreo două ori
ghearele în inima templului din Ierusalim, inima poporului ales. De aceea aşteptarea
mesianică ajunsese la o culme generală în tot poporul.

De aceea când Iisus a venit, sub chip smerit, „om al durerilor”, n-a fost recunoscut şi
s-au lepădat de El, răstignindu-L pe cruce.

De atunci ei nu mai sunt popor ales, ci un neam care şi-a sfărâmat destinul. De aceea
sunt pedepsiţi să fie împrăştiaţi în toată lumea. De atunci Dumnezeu nu le mai vorbeşte, ci-i
lasă să se chinuiască până astăzi de ideea stăpânirii politice a lumii întregi.

Iisus a respins ispita diavolului, care-I îmbia toate împărăţiile pământului şi toată
strălucirea lor. Ei însă, un neam întreg, au primit ispita, şi pentru a doua oară pierd vederea
de Dumnezeu. Nu mai văd robia în care sunt cu firea, până la sfârşitul lumii. De aceea ei nu
mai au altă misiune în lume decât să se lupte cu Dumnezeu, aluzie la lupta lui Iacov cu
Dumnezeu (Facere 35,10), până la sfârşitul zilelor, când, Mântuitorul va veni a doua oară,
întru slavă, şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă sfârşitul tuturor
împărăţiilor pământului.