Invatatura ortodoxa despre dezvoltarea si implinirea revelatiei divine

Exista o dezvoltare doctrinara a Revelatiei divine si o dezvoltare istorica a Revelatiei divine,

ele se impletesc reciproc, de aceea se confunda adeseori si usor, dar sunt deosebite esential
una de alta. Dezvoltarea doctrinara se refera la marirea treptata, calitativa si cantitativa, a
invataturii, a doctrinei. Indiscutabil ca aceasta dezvoltare a inceput o data cu primul sambure
doctrinar religios si s-a marit si amplificat mereu. Este o dezvoltare de continut, o crestere a
invataturii religioase, care a fost, de exemplu, elementara in momentul cand li s-a adresat lui
Adam si Evei fagaduinta mesianica, apoi a tot crescut, in timpul patriarhilor, apoi al
profetilor, spre a se realiza intocmai in timpul Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceasta dezvoltare doctrinara a Revelatiei divine s-a facut, dupa invatatura ortodoxa, sub
asistenta Duhului Sfint. Barbatii inspirati ai Vechiului Testament au fixat adevarurile revelate
lor in Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament, asa cum cei ai Noului Testament le-au fixat
in Sfintele Scripturi ale Noului Testament. Aceasta dezvoltare doctrinara s-a sfarsit cu
Hristos, pentru ca apoi sa inceapa alta dezvoltare, si anume dezvoltarea dogmatica.

O prima eroare, care se face frecvent, este confuzia intre dezvoltarea doctrinara a Revelatiei
divine pana la Hristos si dezvoltarea doctrinara a Revelatiei divine de dupa Hristos, adica
dezvoltarea dogmatica. Dezvoltarea dogmatica se deosebeste structural de cealalta, deoarece
ea nu mai aduce adevaruri noi, nu mareste fondul revelat supranatural; ea este numai o
dezvoltare formala de explicare, de lamurire si de insusire a Revelatiei supranaturale, nu o
innoire a acesteia, sau o transformare. Dezvoltarea dogmatica este, astfel, transpunerea
adevarurilor revelate in cele mai bune si adecvate conditii doctrinare, pentru o buna insusire
de catre credinciosi, fara rastalmaciri, spre mantuire.

In acest sens, adevarul revelat intra in vremelnicie, in istorie, si rodeste mantuirea subiectiva a
credinciosilor. Conceptia teologica a acelora care nu fac nici o distinctie, ar fi valabila numai
atunci cand procesul revelational n-ar fi fost incheiat cu Hristos si ar fi continuat mai departe.

Totul pleaca de la o confuzie regretabila, adica de la faptul ca, pentru unii, nu este lamurit
inca adevarul ca procesul revelational propriu-zis s-a incheiat o data cu Domnul nostru Iisus
Hristos si el nu mai poate continua sub aceeasi forma supranaturala.

Transpunerea pe alte planuri a dezvoltarii dogmatice este strict necesara, pentru a se evita
confuziile care ameninta insasi puritatea doctrinara a Revelatiei divine, dupa cum am aratat.

Dumnezeu reveleaza un continut precis protoparintilor Adam si Eva in paradis, care constituie
revelatia primordiala, eroare facuta in mod constant.
Revelatia primordiala a existat si a corespuns unei anumite stari, unor anumite nevoi si
realitati religioase. Ea este strict legata de protoparintii Adam si Eva. Dupa caderea lor in
pacat, intervenind elemente noi religioase, Revelatia primordiala ramane o stare doctrinara
specifica. Ei ii urmeaza un nou proces revelational, care incepe, embrionar, cu fagaduinta
mesianica si se poate urmari continuitatea ei de-a lungul Vechiului Testament.

Si in aceasta privinta intervin o serie de confuzii, care trebuie lamurite. Invatarea doctrinara
sau revelarea, s-a facut progresiv, calitativ si cantitativ. Ea a functionat si in religia
primordiala, si in Vechiul Testament si in Noul Testament. Adam si Eva au fost invatati direct
de Dumnezeu. In revelarea adevarurilor divine nu exista intreruperi totale, prapastii doctrinare
dupa caderea in pacat, cum se exagereaza de catre unii teologi, protestanti mai ales.
Intreruperile totale sunt exagerari, atata timp cat exista credinta in Dumnezeu si in nemurire si
fagaduinta unui Mantuitor.

Caderea in pacat si-a avut si ea urmarile sale, dar nu pana la a desfiinta posibilitatile de
invatare si de inaltare, caci altminteri ar fi fost inutil procesul progresiv revelational, care a
inceput cu patriarhii si a tinut si tine de milenii. Protoparintii Adam si Eva vin cu zestrea lor
paradisiaca doctrinara si o transmit urmasilor lor din Vechiul Testament. Adevarurile se
maresc necontenit, cresc si se maturizeaza si o data cu ele si instrumentele revelationale si
cele primitoare. Dupa inaltarea Domnului la cer, continua activitatea lui Hristos,
Mangaietorul, Duhul Adevarului. Sfantul Duh insa nu mai mareste fondul Revelatiei divine,
ci ajuta la insusirea ei.

1. Progresul revelational - Revelatia divina nu a fost descoperita, in totalitatea ei, dintr-o data.
In drumul religios, spre Noul Testament, se observa un progres treptat, calitativ si cantitativ,
de la adevaruri elementare revelate spre adevaruri complexe, de la adevaruri embrionare spre
adevaruri dezvoltate, de la adevaruri partiale sau fragmentare spre adevaruri totale,
desavarsite. Drumul acesta este specific insusirii oricaror adevaruri, deci inclusiv si celor
religioase. Nu se pot primi dintr-o data adevaruri grele de continut, fara o pregatire, fara o
crestere si o maturizare doctrinara. Or, aceasta crestere si maturizare doctrinara s-a petrecut
tocmai in Vechiul si in Noul Testament si reprezinta progresul revelational propriu-zis.

In sensul acesta se vorbeste in Sfanta Scriptura si de o implinire a timpurilor. Aceasta

implinire trebuie considerata nu numai din punct de vedere istoric, ci si din punct de vedere
religios-doctrinar. A trebuit sa treaca destula vreme pana ce Hristos putea veni cu invatatura
Sa religioasa revelata, care reprezinta gradul suprem si de dezvoltare doctrinar, dar si de
implinire a marilor aspiratii mesianice. Implinirea este si o implinire doctrinara in raport cu
diferitele faze de dezvoltare a adevarurilor revelate in Vechiul Testament.

Adevarurile revelate nu se nasc si nu se dezvolta pe cale naturala, cresterea si dezvoltarea

Revelatiei in Vechiul si in Noul Testament sunt supranaturale, adica de origine divina.
Instrumentele revelationale slujesc numai la mijlocirea acestor adevaruri supranaturale, adica
la adresarea lor, nicidecum la crearea sau modificarea lor. Continutul revelational este, astfel,
intangibil, ceea ce variaza si este supus la modificare, pentru aducerea la maxima expresie si
insusire a lui, este forma. Situatia aceasta va ramine neschimbata si in dezvoltarea dogmatica,
desi aici unele pozitii sint schimbate, dupa inchiderea istorica a Revelatiei. In dezvoltarea
dogmatica nu mai intrevin adevaruri noi revelate, ci se dezvolta numai cele revelate.

Progresul revelational nu se atribuie direct lui Dumnezeu, pentru ca nu are nevoie de acest
progres. Aici rezida eroarea celor mai multi teologi, care confunda notiunile sau nu le
adancesc. Progresul revelational nu este o masura impusa lui Dumnezeu sau un tipar al
intelepciunii Sale, ci o modalitate temporala de adresare si de insusire a adevarurilor revelate.

2. Progresiv si regresiv revelational

Este mai usor de plecat de la Biserica Romano-Catolica regresiv spre revelatia primordiala ,
decat progresiv de la Revelatia primordiala spre Biserica Romano-Catolica. A considera,
implicit si dovedit, Biserica Romano-Catolica drept ultimul stadiu al progresului revelational
este ceea ce se urmareste, dar nu se obtine. Un dat religios aprioric dovedit, fara argumentare
serioasa, nu are valoare, iar regresul revelational este, pur si simplu, strict confesional, fara
valoare teologica, atunci cand serveste unor scopuri straine de adevarata invatatura a
Domnului nostru Iisus Hristos. A incepe cu revelatia primordiala si a sfarsi cu Biserica
Romano-Catolica este o inadvertenta, fara nici o baza revelationala religioasa.

3. Calitativ si cantitativ revelational

Progresul revelational se face in decursul timpului si are un aspect calitativ si altul cantitativ.
Adevarurile revelate se imbunatatesc treptat si substantial, o data cu inaltarea credinciosilor, si
se inmultesc, adaugindu-li-se mereu altele, noi. Este calea normala si a oricarei insusiri de
adevaruri. Adancirea si insusirea adevarurilor mareste capacitatea de intelegere si posibilitatea
de percepere.

Cercetand structural Revelatia divina, constatam aceasta realitate din insasi practica
instrumentelor revelationale, in masura de a sesiza realitatile in decursul adresarii adevarurilor
revelate. Cantitativul revelational este luminos reliefat de cuvintele Sfantului Apostol Pavel:
Si eu, fratilor, n-am putut sa va graiesc voua, ca unor oameni duhovnicesti, ci ca unora
trupesti, ca unor prunci in Hristos. Cu lapte v-am hranit, iar nu cu bucate, caci inca nu puteati
(I Cor. III, 1-2). Laptele doctrinar se deosebeste de bucatele doctrinare mai ales din punct de
vedere cantitativ. Si calitativul iese aici in evidenta. Asemenea lapte doctrinar trebuie avut in
seama in procesul de dezvoltare si implinire revelationala. Greutatile intampinate in acest
proces sunt evidentiate de alta intamplare de acesta data cu Hristos. Invatandu-si ucenicii,
Domnul le-a spus: Cel ce mananca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica si Eu il
voi invia in ziua cea de apoi, caci trupul Meu este adevarata mancare si sangele Meu este
adevarata bautura (Ioan VI, 54-55). Aceste cuvinte insa n-au fost intelese din punct de vedere
calitativ de catre unii dintre ucenici, de atunci multi din ucenicii Lui s-au departat si nu mai
umblau cu El (Ioan VI, 66). Calitativul evident al acestor adevaruri se situase peste
capacitatea unora dintre ucenici.
Tot calitativ putem dovedi acest aspect al Revelatiei divine plecand de la un adevar revelat
oarecare. Asa bunaoara monoteismul Vechiului Testament este superior politeismului.
Calitativ, politeistii inca nu se ridicasera pana la inaltimile revelationale ale monoteismului,
de aceea acest monoteism este pazit si ferit de deformare si influentare. Noul Testament
dezvolta revelational moneteismul pana la adevarul Sfintei Treimi. Si acest adevar
revelational nu este inteles de aceasta data de monoteisti, chiar de carturari si farisei tocmai
datorita lipsei unei perspective doctrinare calitative.

In orice caz, calitativul si cantitativul revelational progresiv sunt realitati care se pot dovedi
usor. Tinand seama de greutatile care sunt inerente unui proces revelational, rastalmacirile
doctrinare, erorile si-n general toate deosebirile se nasc tot datorita calitativului si cantitativu-
lui revelational. Rastalmacitorii se lovesc fie de numarul adevarurilor revelate, fie de calitatea
lor, si incearca sa le simplifice sau sa le converteasca dupa capul lor. La aceste greutati se
referea si Sfantul Apostol Petru, cand spunea: «Cum vorbeste despre acestea in toate
epistolele sale (si iubitul nostru frate Pavel), in care sunt unele lucruri anevoie de inteles, pe
care cei nestiutori le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare» (II Petru III,
16).

4. Revelatie inchisa si Revelatie deschisa

Ca orice proces doctrinar, si cel revelational s-a desfasurat in timp, a ajuns la maximum si s-a
incheiat. Din punct de vedere istoric, dezvoltarea Revelatiei s-a sfarsit cu Domnul nostru Iisus
Hristos, asa ca Revelatia divina este inchisa din punct de vedere istoric. In cuprinsul
Revelatiei nu mai pot interveni noi adevaruri doctrinare, in afara si peste cele ale Domnului
nostru Iisus Hristos, si nici o persoana nu mai poate face oficiu de revelator.

"Eu sunt alfa si omega, inceputul si sfarsitul, cel ce este, cel ce era si cel ce vine, cel
atotputernic" (Apoc. I, 8), afirma Hristos categoric. De aceea nici Duhul Sfant nu va face o
noua Revelatie istorica. «Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot
adevarul, caci nu va vorbi de la Sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela
Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate are Tatal ale Mele sunt. De
aceea am zis ca din al Meu va lua si va va vesti"(Ioan XVI, 13-16).

Fata de invatatura ortodoxa despre Revelatia inchisa, istoric revelational, prin Hristos, se
sustine, fie indirect, fie direct "Revelatia deschisa", ca se mai poate dezvolta, completa si per-
fectiona. Religia crestina nu este incheiata din punct de vedere revelational, ci este numai o
etapa, o faza pe drumul realizarii (Hegel); ea poate primi adevaruri noi, constitutive, necesare
mantuirii. Asemenea atitudini fata de dezvoltarea Revelatiei le au unii indirect, practicand si
justificand inovatiile doctrinare, iar altii direct, eliminind Traditia crestina, spre a-si legitima
si justifica propriile lor invataturi prin revelatii particulare.

Mentinerea "Revelatiei deschise" este, astfel, neortodoxa; ea introduce instabilitatea

revelationala, prin modificarea si transformarea sa calitativa si cantitativa, determina
indepartarea de invatatura Mantuitorului si schimbarea acestei invataturi. Real si obiectiv, nu
mai intervine nimic revelational, dupa Hristos, in cuprinsul Revelatiei divine; subiectiv insa
intervin persoane nelegitimate prin inspiratie divina in acest cuprins si apar inovatii fara nici o
valoare doctrinara, pe care mersul inainte al religiei crestine le elimina, dovada pozitia ferma
a Ortodoxiei si nerecunoasterea lor ecumenica.

De unde insa au aparut aceste grave deosebiri cu privire la inchiderea istorica sau deschiderea
istorica a Revelatiei divine. Se face confuzie teologica mai intai intre incheierea istorica si cea
doctrinara a Revelatiei divine, intre inchiderea si deschiderea istorica si dezvoltarea istorica si
doctrinara. Revelatia divina este inchisa si istoric si doctrinar, atunci cand se are in vedere
cuprinsul sau revelat si oficiul supranatural de revelare. Adica nu mai pot aparea adevaruri noi
revelate, nici persoane care sa pretinda ca reveleaza adevaruri noi. Este clar inchiderea
cuprinsului Revelatiei nu afecteaza insa dezvoltarea dogmatica. Aceasta insa nu aduce
adevaruri noi revelate, ci le dezvolta numai pe cele existente, aducandu-le la maximum de
expresivitate, spre a fi insusite.

Din acest punct de vedere nimeni nu imputa ceva unei dezvoltari dogmatice, cand nu atinge
fondul. In momentul insa cand, in mod cu totul gresit, dezvoltarea dogmatica devine o
intrusiune nepermisa, singulara, in acest cuprins istoric incheiat, Ortodoxia se pronunta
impotriva lor.

Concluzii

Scopul teologiei fundamentale, ca si al tuturor disciplinelor teologice, este de a reusi sa creeze

cele mai bune conditii pentru insusirea subiectiva a Revelatiei divine; este de a realiza
mantuirea credinciosilor, deci nu de a face teorie teologica globala, de dragul teoriei, ci teorie
pentru viata religioasa. In acest scop trebuie clarificat necontenit notiunile teologice curente,
pentru a evita rastalmacirile Revelatiei divine, de unde se nasc toate aberatiile si
negativismele religioase.