Pastorația în diaspora și provocările ei

În perioada post decembristă a apărut fenomenul numit migrație. Ea

reprezintă deplasarea unui număr de oameni între societăţi şi în interiorul
acestora sau dincolo de graniţele simbolice sau politice, spre noi comunităţi şi
arii rezidenţiale.
Migrația poate fi împărțită în două aspecte: imigrația – ce se referă la
numărul oamenilor care intră în țară într-o perioadă fixă de timp, și emigrația –
se referă la numărul oamenilor care se mută în afara granițelor unei țări.
Emigrația este un fenomen care s-a dezvoltat în perioada 2002 – 2007, o dată cu
liberalizarea regimului vizelor pentru spațiul Schengen și care a provocat reacția
Patriarhiei Române pentru organizarea slujirii diasporei românești, dezvoltate
foarte mult în ultimii douăzeci de ani.
Din punct de vedere religios, termenul de diaspora desemnează un
concept biblic bine cunoscut, cu referire la diaspora iudaică din antichitate. În
Noul Testament se face referire la o așa numită diaspora primilor crestini: ”Deci
au zis iudeii, Între ei: unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L gasim? Nu
cumva va merge la cei împrăștiați printre elini și va învăța pe elini?” (Ioan 7,
35); ”Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre
străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” ( I Petru 1,1).
Acum, diaspora nu mai reprezintă doar acea categorie de oameni care se refugia
din motive politice, economice sau religioase. Acum, termenul de diaspora
definește comunități și persoane care se află pentru o perioadă de timp într-o
altă țară, și creează în țara respectivă legături și afilieri, dar, în același timp, nu
sunt deconectați de țara de origine.
Una dintre cele mai importante lucrări ale Bisericii Ortodoxe Române în
ultimii ani este grija spirituală pentru românii plecaţi în străinătate. Ea nu poate
şi nu are voie să îşi părăsească membrii în deciziile lor şi nici să rămână
insensibilă la nevoile pastorale ale credincioşilor ortodocşi români stabiliţi
temporar sau definitiv în ţări neortodoxe. De aceea, s-au organizat noi eparhii
ortodoxe şi au luat fiinţă parohii în diferite ţări ale lumii, pentru a asigura
credincioşilor români asistenţă religioasă şi o pastoraţie corespunzătoare, un
ethos de viaţă cotidiană şi socială apropiat celui din ţară, cu tradiţii, obiceiuri,
slujbe şi organizare comunitară, ce poate fi trăit ca realitate cotidiană în ţările
unde locuiesc şi stimulează sensibilitatea identitară a migrantului.
Diaspora Bisericii Ortodoxe Române a luat naştere în două moduri:
1. Prin stabilirea noilor frontiere, după cele două războaie mondiale, un
număr foarte mare de români rămânând în afara graniţelor de vest şi de sud ale
României;
2. Prin emigraţie, în mai multe valuri, cele mai consistente fiind după
revoluţia din anul 1989.
Chiar şi în perioada 1948-1989, Patriarhia Română s-a îngrijit de
românii din diaspora, în pofida greutăţilor impuse de regimul comunist.
Sub îndrumarea Sfântului Sinod, a fost făcută o acţiune de reorganizare a
unităţilor din diaspora, au fost trimişi preoţi şi cântăreţi şi s-au amenajat
spaţii liturgice.
Deşi autorităţile comuniste din România le-au interzis orice
legătură cu ţara, credincioşii ortodocşi români ce trăiau departe de ţară s-
au organizat în două eparhii: Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română
din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia
Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu
sediul la Paris.
În ultimul deceniu, una din prioritățile pastorale ale Bisericii
Ortodoxe Române a fost consolidarea comunităţilor româneşti din
diaspora. Patriarhia Română face eforturi să mențină unitatea și
identitatea românilor prin înființarea de eparhii, protopopiate și parohii.
În 2018, Biserica Ortodoxă Română avea 14 eparhii în diaspora. În cadrul
acestora funcționau 1.303 parohii şi filii deservite de 1.098 de clerici.
Anul 2021 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara
granițelor României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în
Domnul”.
Românii care trăiesc departe de țară știu cât de grea este viața
spirituală în condițiile socio-economice din diaspora, pentru că nu sunt
parohii suficiente și, mai ales, biserici proprii în care să se roage. Mulți
credincioși sunt nevoiți să parcurgă distanțe mari până la cea mai
apropiată parohie. Preoții sunt, de asemenea, nevoiți să lucreze pentru a-
și întreține familia. Cu toate acestea, ca slujitori ai lui Hristos, ei fac tot
ce le stă în putință pentru a răspunde nevoilor fiecărei persoane care
apelează la ei și se bucură de toți cei care le cer rugăciunea, sfatul și
ajutorul. Pentru a fi cât mai des în legătură cu credincioșii, mai cu seamă
în condițiile actuale de pandemie, preoții se folosesc cu înțelepciune și de
instrumentele tehnicii moderne: telefonul mobil și internetul. Pastorația în
diasporă are specificul ei, preoții încearcă să țină legătura personală cu
credincioșii și, pe cât le stă în putință, merg acolo unde sunt credincioșii,
nu îi așteaptă să vină la biserică.
Prin participarea la slujbe și păstrarea tradițiilor străvechi, românii
din afara granițelor își alină dorurile și nevoile sufletului, trăind o fărâmă
din atmosfera de acasă. 
Chiar și textele Noului Testament, mai ales cele din Evanghelii,
Faptele Apostolilor şi din epistolele pastorale, precum şi din literatura
bisericească, ne înfăţisează pe preot ca pe o călăuză sau îndrumător
al credincioşilor pe calea spre mântuire. Prin distanţa de ţara lor şi de cei
dragi ai lor, românii trăitori printre străini înţeleg mai bine cuvintele
Scripturii: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să
fie” (Evrei 13,14).
Preotul slujeşte pe Hristos slujind pe semenii săi, luminându-i,
călăuzindu-i pe calea cea dreaptă şi ajutându-i din toate puterile sale în
strădania lor spre lumină şi fericire, spre mântuire. Acesta este sensul
preoţiei ortodoxe: slujirea lui Dumnezeu şi a poporului.
Trebuie să avem faţă de preoţii care fac misiune în străinătate o
preţuire aparte pentru că ei au renunţat la condiţiile duhovniceşti şi de
pastoraţie din ţară, incomparabile cu cele din străinătate. Dacă în
parohiile din ţară îi avem alături pe credincioşi, în diaspora, credincioşii
vin la biserică de la 200-300 de kilometri. Apoi, preoţii din diaspora
trebuie să aibă şi serviciu, pentru că ei primesc o contribuţie de la statul
român, dar este nesemnificativă pentru nevoile lor şi dacă n-ar lucra, nu
ar putea să-şi susţină familia. Diaspora este parte din viaţa bisericii
noastre, nu este ceva auxiliar, iar acum, după evenimentele din 1989,
când migraţia a sporit enorm, vedem că nu este uşor să faci pastoraţie în
străinătate. Aceasta implică o responsabilitate imensă și dăruire totală
unei astfel de misiuni.
Parohiile din diaspora sunt constituite şi pentru a promova viaţa
duhovnicească a celor care au ales să părăsească ţările de origine. Dacă
însă se rămâne doar la acest rol, riscurile sunt foarte mari. Nevoia de
prezenţă creştină este necesară în multe părţi şi pe multe niveluri valorice
şi sociale din Occident. Nu este nicicum vorba de a face concurenţă
Bisericilor istorice din aceste spaţii, care încearcă din răsputeri să dea o
mărturie creştină. Biserica Ortodoxă poate însă avea şansa unei mărturii
care este natural impregnată de originea tradiţională răsăriteană.
Ortodoxia este prezentă în Occident pentru că tocmai acolo e nevoie de
această adăpare din izvorul mărturiei patristice. Cuvântul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos din ultimul capitol al Evangheliei scrisă de Sfântul
Apostol Matei este deosebit de prezent în viaţa ortodoxiei din diaspora:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile…”. Domnul nostru Iisus Hristos nu
ghetoizează misiunea creştină. Nu o face individualistă centrată pe
naţionalisme extremiste. Românii ortodocşi au la rândul lor şansa de a-şi
exprima spiritualitatea tocmai prin această conjunctură socială deosebit
de favorabilă mărturiei ortodoxe. Perspectiva ortodoxă este una extrem
de sensibilă la asumarea şi înţelegerea rolului pe care mărturia creştină îl
are în lume: suntem ortodocşi tocmai pentru a vesti lumii minunea
nemărginită a ridicării firii omeneşti din robia păcatului. Spune Sfântul
Grigorie Palama: „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este înnoirea
naturii umane şi învierea şi remodelarea şi întoarcerea la viaţa veşnică a
primului Adam, care prin păcat s-a aplecat cu dorire spre moarte, şi care
s-a reîntors prin moarte în pământul din care a fost luat.
O dată cu creșterea numărului de creștini din diaspora a apărut
necesitatea de a se construi lăcaşuri de cult acolo unde există comunităţi
mari româneşti, oferind astfel posibilitatea fiecărui român creştin ortodox
aflat în străinătate să poată asculta sfintele slujbe în limba maternă, să se
poată spovedi şi împărtăşi într-o biserică românească, păstrând astfel
legătura cu Biserica Mamă din țară.
Diaspora a devenit acum ”cealaltă patrie”, iar aceasta este plasată
între două extreme: un ”pamant al fagaduintei” pentru cei care nu au
ajuns încă acolo şi o Golgota pentru cei care suferă din plin pentru un trai
cât de cât decent.
Multi romani şi-au lăsat acasă întreaga familie, sau au plecat cu toţi
cei mai apropiaţi, ajungând în diaspora se simt dezrădăcinați. Ei şi-au
smuls rădăcinile din patria mamă cu fiecare an petrecut ”afară”. Singura
mângâiere pe care o au romanii din afara granitelor este Biserica.
Migrația nu este o binecuvântare pentru poporul român, dar nici un
blestem. Putem spune ca este o durere pentru că ne lipsesc cei dragi ai
noștrii. Dar în această împrejurare istorică românii din diaspora au o
şansă nu doar de a lucra la propria mântuire, ci şi de a-L (re)aduce pe
Dumnezeu acolo de unde El este acum exilat.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, preţuind mărturia creştinească şi
românească a fiilor şi fiicelor duhovniceşti care lucrează sau studiază în
străinătate, în şedinţa sa de lucru din 25-26 februarie 2009 a luat
hotărârea ca, în fiecare an, prima duminică după sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului (15 august) să fie celebrată ca Duminica românilor
migranţi, această duminică fiind înscrisă în calendarul bisericesc la
rubrica Date Importante şi inclusă în programele liturgice şi pastoral-
misionare ale fiecărei eparhii.
Rostul principal al acestei duminici speciale este de-a spori
dragostea creştină şi conlucrarea frăţească, astfel ca munca sau studiul
departe de ţară, în străinătate, să nu devină îndepărtare sau înstrăinare
spirituală între românii din aceeaşi familie sau din aceeaşi parohie din
România. Este cunoscut faptul că mulţi dintre românii plecaţi în
străinătate se întorc în România, în concediu, în luna august. De aceea, cu
acest prilej, cei de acasă şi cei plecaţi departe au prilejul de a se regăsi
împreună la Sfânta Liturghie. Şi a se ruga ca Mântuitorul nostru Hristos
să-i ajute să-şi păstreze credinţa ortodoxă şi identitatea românească, şi să
cultive ajutorarea frăţească.
În acelaşi timp, prin mijloacele specifice, Biserica îşi manifestă
grija pentru nevoile spirituale şi materiale pe care le au cei rămaşi acasă,
în România, mai ales copiii, bătrânii, bolnavii şi săracii celor care, din
cauza sărăciei materiale sau din alte motive, au plecat în străinătate.
Cultivând bucuria reîntoarcerii acasă, Biserica îndeamnă la rugăciune pe
toţi fiii ei duhovniceşti pentru ca cei aflaţi în această situaţie să-şi revadă
familia reunită cât mai curând cu putinţă.