Interculturalitate

Contacte culturale

Cultura cuprinde setul de practici, credințe, valori, simboluri și tradiții, felurile de a trăi și de a
înțelege lumea ale grupurilor naționale, etnice și religioase.
Obiceiurile sunt caracteristice societăților și comunităților tradiționale și se referă la repetarea
periodică, ceremonială a unor evenimente, a unor practici, care se transmit de la o generație la alta, dintr‐
un trecut străvechi. Totalitatea obiceiurilor unei comunități îi asigură acesteia identitatea culturală
distinctă și alcătuiesc patrimoniul cultural al comunității. Acestea sunt atât religioase, cât și laice.
Originea obiceiurilor este practic imposibil de localizat în timp.
Contactele culturale dintre comunități etnice învecinate au dus fie la preluarea unor obiceiuri, fie la
îmbogățirea unor obiceiuri deja existente. De altfel, multe obiceiuri ale unei comunități se regăsesc și la
alte comunități sub forme diferite, particulare.
Tradiția reprezintă păstrarea și conservarea conștientă a obiceiurilor în societățile moderne.
Cuvântul, preluat în limba română din limba franceză, își are originea în latinescul traditio, însemnând
„transmitere mai departe, înmânare“. Astfel, unele obiceiuri se pot pierde dacă societățile moderne nu le
păstrează sub forma unor tradiții conștientizate. Spre deosebire de obiceiuri, care funcționează în
societățile ce le‐au dat naștere în mod natural, tradițiile presupun un anumit „public“, se adresează și celor
care nu aparțin comunității respective, dar care doresc să îi cunoască particularitățile culturale.

Județul Timiș a fost ales capitală culturală europeană pentru anul 2021. Aici există una dintre cele
mai mari diversități culturale din România. După etnie, populația județului Timiș este relativ
diversificată comparativ cu structura la nivel național. La recensământul din octombrie 2011, cea mai
mare parte a locuitorilor județului (80,58%) s-au declarat ca fiind români. Aceștia sunt urmați
de maghiari (5,16%), sârbi (2,12%), romi (1,47%), germani (1,24%), ucraineni (0,87%)
și bulgari (0,65%),

Iată câteva obiceiuri ale comunităților :

Chirvai (din germană Kirchweih, alternativ Kerwei) este o sărbătoare asemănătoare

cu hramul, originară din țările de limbă germană. Deși sărbătoarea își are originile în unele sărbători
populare laice, ea a fost adaptată în Evul Mediu de Biserica Catolică, care a transformat-o într-o
sărbătoare religioasă dedicată înființării unei noi biserici. Sărbătoarea de chirvai a fost adusă
în Banat în secolul XVIII de coloniștii șvabi și se ține și azi în localitățile cu parohie catolică. chirvái –
s.n. (reg.) 1. hram, sărbătoare. 2. petrecere cu mare gălăgie) – Wikipedia

Chirvaiul din Peregu Mare, o tradiţie a rutenilor, în miez de octombrie Sărbătoarea tinerilor
care intră în viaţa de adult
de Valentin Țigău

Deși sunt o comunitate relativ restrânsă, pe care o regăsim în special în nord-estul țării (judeţele Suceava
și Maramureș) și în sud-vest (judeţele Arad și Alba), rutenii au reușit, într-un efort concertat, din ultimele
două sute de ani, să își conserve excelent tradițiile și limba și să nu se dezică de vechea deviză lansată în
1848 de Aleksander Duhnovici: „Am fost, sunt și voi rămâne rutean!” Așa i-am întâlnit, în ultimul
deceniu și jumătate, și acasă la ei, și pe scena celui mai amplu eveniment dedicat minorităților, în
România: Festivalul Intercultural „ProEtnica” din Sighișoara - prilej să stăm de vorbă cu ei și să aflăm că
acum, la mijlocul toamnei, va avea loc „chirvaiul” din Peregu Mare, o tradiție care se ține nesmintită de
un secol și jumătate.
„Așa era datina la noi”
„Chirvaiul” are loc în comunitatea ruteană de la Peregu Mare (Arad), în fiecare an, de hramul bisericii lor
- Acoperământul Maicii Domnului - care are însă semnificații aparte, față de orice alte sărbători „de
hram” de oriunde din România. Asta pentru că, povestește preotul paroh al rutenilor, Vasile Bojcsuk, sunt
îmbinate atunci mai multe evenimente/sărbători, care țin de calendarul religios, de calendarul agrar și, nu
în cele din urmă, de ritualul de maturitate al tinerilor care urmau să fie luați cătane. „Așa era datina la
noi”, spune părintele, „ca după ce s-au luat de pe ogoare, grâul, porumbul și ce bucate mai fuseseră
cultivate, întreaga comunitate să se adune la biserică, pentru chirvai. Veneau toți, și bătrâni, și copii, dar
sărbătoarea era dedicată mai ales tinerilor care împliniseră în ultimul an 19 ani și urmau să intre în al
doilea pas al vieții. Ei erau «regruții», adică aceia care urmau să plece cătane în armata Împăratului”.
Obiceiul se ține și-n ziua de azi, tinerilor de 19 ani tot „regruți” li se spune, chiar dacă armata nu mai e
demult o obligație, la această vârstă, iar Ardealul și Banatul sunt, de o sută de ani și mai bine, între
granițele României moderne. Despre cum se ține, azi, „chirvaiul” vom relata ceva mai departe. Acum însă
se cuvine să lămurim cine sunt rutenii și cum de au ajuns ei în Peregu Mare.
Au emigrat din Prešov în Banat
Rutenii au emigrat la Peregu Mare, în 1852, venind din Prešov, o regiune carpatică, azi între granițele
Slovaciei, şi s-au așezat aici. „Au venit la o pâine mai bună, cum se zice. Și-au făcut la început case din
chirpici. Au primit pământ și drepturi de la Împărat”, spune părintele Bojcsuk. Fiind o comunitate slavă,
aveau nevoie să-și păstreze tradițiile, limba și portul, iar asta s-a făcut, în bună măsură, prin religie (la
vremea aceea rutenii erau ortodocși de rit vechi). „Primul lucru pentru ruteni a fost credința. Biserica de
azi, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, au început să o construiască în 1921. Cel care i-a
îndrumat atunci a fost părintele Mihail Man. A fost greu de tot. Am niște procese-verbale în care se arată
că se duceau după material la vreo 50 de kilometri de sat, iar bătrânii aduceau cu mâna câte patru cărămizi
pentru biserică. În 1923, au terminat construirea bisericii. Munceau împreună apoi, seara, în armonia
acordeonului, cântau, jucau și se veseleau”.
Răscumpărarea pălăriei „regruților”
Pregătirea tinerilor de 19 ani pentru „chirvai” începea, de fapt, cu şase luni înainte. „Atunci, băieții se
duceau la biserică, dimineața, într-o duminică, și puneau pălăria dinaintea preotului, să o sfințească. După
aceea, la marginea satului se juca un joc cum îi bowlingul de azi, era tot așa un joc cu popice și cu o bilă.
Jucau pentru pălărie și adunau niște bani. Și cine câștiga mai mulți bani, acela răscumpăra pălăria
regruților”. În ziua chirvaiului, azi - ca și în vremurile vechi - tinerii vin la biserică, împreună cu familiile
lor. „Preotul ține slujba, apoi le povestește care va fi rolul lor în societate, odată cu acest pas pe care îl fac
în viață, după care se merge la căminul cultural, unde se licitează pălăria. Din banii obținuți, se plătesc
mâncarea și muzicanții și se invită oficialitățile - primarul, polițistul, directorul școlii, preotul -, sunt
chemați părinții și nașii tinerilor, și se bucură toți, împreună. Petrecerea începe în prima sâmbătă care
urmează licitației și se termină marți dimineața”.
Ce îi diferențiază de alte neamuri slave?
Care este specificul comunității rutenilor din Arad? Ce face diferența între ruteni și alte neamuri slave?
„În primul rând, este vorba despre limba slavă și despre scrierea cu chirilice. Ei vorbesc o limbă slavă
veche, din vremea lui Chiril și Metodiu. Eu, fiind preot în comuna Peregu Mare, fac Sfânta Liturghie tot
în slava veche, după Scripturile în chirilică. Toate cântecele, toate dansurile, s-au făcut așa și s-au
respectat întotdeauna tradiția și folclorul. Copiii sunt învățați de mici și cântecele, și dansurile, și limba
noastră, că numai așa ele pot să se perpetueze. Rolul Bisericii în păstrarea limbii și obiceiurilor în aceste
comunități restrânse este foarte mare”, mai spune părintele Vasile Bojcsuk. Dacă în trecut erau de rit
vechi, pe parcursul istoriei s-a mai schimbat câte ceva. Deși slujbele se țin încă în slava veche, de fapt,
rutenii din Peregu Mare sunt azi de credință greco-catolică. „Ei au fost de rit vechi până în 1936. Din
1936 au trecut la greco-catolicism. Asta până în 1948, când comuniștii au desființat Biserica greco-
catolică și au fost nevoiți să treacă la Biserica ortodoxă pe rit nou. După 1990, s-a revenit la greco-
catolicism. În comună este și biserică ortodoxă, iar noi ne avem ca frații și cu părintele ortodox, și cu cel
reformat, și cu cel romano-catolic”.
„Trăim într-o «mică Europă»”
Adeseori, comuna arădeană Peregu Mare este numită așa: „mica Europă”. Asta pentru că aici trăiesc șapte
etnii diferite: ruteni, slovaci, cehi, nemți, români, maghiari și romi. „Fiecare ne păstrăm religia, tradiția,
folclorul, putem spune că trăim ca adevărați frați. Această comunitate foarte mare este un exemplu de
conviețuire interetnică. Puține comunități sunt ca a noastră (unele au probleme cu etniile sau cu religiile).
De exemplu, când sunt Zilele Peregului, toți preoții sunt prezenți și, de la un an la altul, se face slujba
într-o altă biserică cu participarea preoților de la toate celelalte biserici sau confesiuni, suntem toți
prezenți, cu o rugăciune, cu un cuvânt adresat oamenilor”.
Dans și cântec, cu Ansamblul Holubok
Cântecele și dansurile rutene se perpetuează, la Peregu Mare, de 167 de ani, de la o generație la alta. N-au
cum să se uite, pentru că în comună există trei ansambluri, pe generații, astfel încât și seniorii, și copiii
lor, și nepoții duc mai departe tradiția. Primul este ansamblul seniorilor, generație din care fac parte și
părintele Vasile și soția sa, preoteasa Viorica Bojcsuk. Cea de a doua generație o reprezintă tinerii… cam
de vârsta celor care trec acum sau au trecut în anii din urmă prin ritualul „regruților”. „Generația nouă a
rutenilor de la noi din sat, cea a copiilor, este cea cu care, de câțiva ani, mergem în toate festivalurile unde
suntem invitați, ca să arătăm cât de frumoase sunt tradițiile noastre”, mai spune preotul rutean din Peregu
Mare.

În sâmbăta dinainte de Florii, fetele țineau cu un ritual numit „Lăzărița”. Cine

nu știe, înainte de a intra în Ierusalim, Iisus l-a înviat pe Lazăr. Potrivit tradiției
populare, Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei cu care era căsătorit
Dragobete.

Străbunii spun că Lazăr a plecat cu oile la păscut într-o zi, iar mama lui a
rămas să facă plăcinte. În timp ce era pe câmp, Lazăr a văzut un copac să ia
muguri pentru animalele sale, însă și-a adus aminte de plăcintele mamei sale
și s-a grăbit să coboare. Din păcate, a alunecat și a murit. Se spune că Lazăr
ar fi decedat de dorul plăcintelor mamei lui. Astfel, se practică obiceiul ca
femeile să dea de pomană plăcinte de post în sâmbăta dinainte de Florii.

„Lăzărița” este respectat doar de fete

An de an, în sâmbăta Floriilor, se ține și un ceremonial denumit „Lăzărița”.
Acest ritual este respectat numai de fete. Astfel, una dintre fete se îmbracă în
mireasă și împreună cu alte tinere participă la acest ritual, în curțile oamenilor
unde au fost primite. De asemenea, drama lui Lazăr este povestită pe o
melodie lentă, Lăzăriţa dansând. Tot în această zi sfântă, la miezul nopții
dinspre Florii, fetele fierbeau apă cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei
năframe. Năframa era furată de la înmormântarea unei fete mari. Duminica,
ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom
fructifer. Astfel, copacul creștea mai frumos și bogat.

In popor se crede ca Lazar era un fecior tanar, fratele fetei care s-a casatorit cu Dragobete, Cap
de Primavara. Potrivit traditiei, intr-o sambata Lazar a plecat cu oile la pascut, lasand-o pe mama-sa
sa faca placinte. Urcand intr-un copac sa ia muguri pentru animale, isi aduce aminte de placinte. Se
grabeste sa coboare, cade si moare.

Potrivit legendei ca Lazar ar fi murit de dorul placintelor, exista obiceiul ca in aceasta

sambata, femeile de la tara sa faca ofranda de pomenire a mortilor impartind placinte de post.

Profesorul Ion Ghinoiu afirma ca in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex,
numit Lazarita, care era structurat dupa modelul colindelor. Lazarita era un ceremonial la care
participau numai fetele. "Una din fete, numita Lazarita, se imbraca in mireasa si colinda impreuna
in fata ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in
cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau
Lazarica. Adica plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza,
moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre
surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc,
aruncarea scaldei mortului pe sub nuci".

Sarbii din Banat sarbatoresc Craciunul pe rit vechi, dupa calendarul gregorian. In Ajun, pe 6
decembrie, dupa slujba de seara, se obisnuieste arderea badnjakului. Un trunchi de stejar tanar este
aprins in curte sau in cuptorul din casa, focul simbolizand caldura iubirii lui Iisus Hristos. Cu cat sunt
mai multe scanteile produse de lemnul ars, cu atat mai bogata va fi gospodaria in anul ce vine. In
aceasta zi se impodobeste bradul, iar in jurul lui se pun bucate pentru Mos Craciun si graunte pentru
calul sau. Pe inserat, grupuri de colindatori mascati pornesc la colindat prin sat. Piţărăii sunt poftiti in
curte, unde gazdele le daruiesc colaci, nuci, mere si vin. Pe Valea Almajului, copiii mai mici obisnuiesc
sa colinde purtand bete de alun impodobite cu care bat in podelele caselor pentru a alunga spiritele
rele si pentru a aduce prosperitatea.