Datini și obiceiuri din Moldova

Student,

Damaschin (Tunsu)Oana-Mirela
 Cuprins
Capitolul I. Nunta, botezul și înmormântarea
1.1. Obiceiuri și tradiții de nuntă
1.2. Obiceiuri și tradiții la botez
1.3. Tradiții și obiceiuri la înmormântare
1.3.1. Calatoria mortii
1.3.2. Priveghiul și plângerea mortului
1.3.3. Pomenile
Capitolul II. Crăciunul, Anul Nou, Paștele
2.1. Tradiții de Crăciun
2.1.1. Bucate tradiţionale de Crăciun
2.1.2. Împodobirea caselor
2.1.3. Colindatul
2.2. Tradiții de Anul Nou
2.2.1. Cetele de Anul Nou
2.2.2. Ghiduşiile caprei
2.2.3. Jocul căiuţilor
2.2.4. Plugul
2.2.5. Ursul
2.2.6. Bungherii
2.3. Tradiții de Paște
Capitolul III Diverse tradiții și obiceiuri la sărbătorile de peste an
3.1. Sfântul Andrei
3.2. Sfântul Nicolae
3.3. Tradiții legate de mărțișor
3.4. Ziua de 8 martie
3.5. Sânzienele
Bibliografie
 Argument

În zilele noastre ne confruntăm tot mai mult cu tehnologia și tot ce înseamnă

modernitatea. Societatea se dezvoltă rapid iar tehnologizarea are și părțile ei bune, dar uneori
multe din tradițiile ramase de la strămoșii noștri se pierd încet, fără să conștientizăm acest
lucru prea bine.

Poporul român are ca moștenire din străbuni multe datini, obiceiuri și tradiții care
îmbogățesc cultura noastră. Toate acestea ne leagă de cei apropiați din familia noastră care nu
mai sunt, păstrând totuși această legătură vie.

Autorul Alberto Lleras Camargo afirmă faptul că ”un popor fără tradiţii este un popor
fără viitor. Acest proiect va pune în valoare tradiţiile şi obiceiurile poporului român în
contextul actual socio-cultural. Tradiţiile și obiceiurile noastre, moştenite din moşi-strămoşi,
se dorește preluarea şi transmiterea către următoarele generaţii, pentru a sădi și a pune o bază
în inimile înaintașilor noștri dragostea pentru frumos, autentic, armonie și graţie.

Este important ca cei tineri să învețe să aprecieze frumuseţea tuturor obiceiurilor, a

portului popular, a dansului şi cântecului românesc, a meşteşugurilor tradiţionale, fiind
apreciate atât de cei din ţară, cât şi de cei din afara ei. Totodată este evidenţiată valoarea
tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti, fiind esențială cultivarea de la cea mai fragedă vârstă
sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului român.
 Capitolul I. Nunta, botezul și înmormântarea

1.1. Obiceiuri și tradiții de nuntă

Dintre tradiţiile populare o mare importanţă are nunta, ca unul din cele mai însemnate
evenimente din viaţa omului. De aceea obiceiurile de nuntă au caracter solemn. Dansurile,
strigătele și cântecele formează un spectacol original, la care oaspeţii sunt şi interpreţi, şi
spectatori.

Obiceiurile tradiţionale de nuntă pot fi grupate în două cicluri de bază: ciclul pregătitor
şi nunta propriu-zisă. La aceste cicluri se alătură un şir de obiceiuri, care se practică după
încheierea nunţii. Din cadrul obiceiurilor ciclului pregătitor fac parte formele tradiţionale de
peţit, de pregătire a nunţii şi de încheiere a căsătoriei. Din cadrul numeroaselor obiceiuri de
până la nuntă, reduse simţitor în prezent, obiceiurile peţitului şi ale logodnei sunt de o mare
valoare moral-educativă.

În Moldova, nunta constituie un fenomen ce interesează toate categoriile sociale,

având implicaţii juridice, economice, estetice şi spirituale, profund ancorate în viaţa satului.
Diferenţierile zonale sau particularităţile locale, pe care le relevă obiceiul în complexitatea sa,
nu estompează nucleul comun al semanticii ceremonialului marital.

Înţelegând căsătoria ca un eveniment esenţial al destinului propriu, orice membru al

colectivităţii săteşti, aflat adesea la distanţe mari de locul natal, şi-a păstrat obiceiurile de
acasă şi, mai cu seamă, acea filozofie a vieţii, moştenită din străbuni. Este oportun să
constatăm cât de benefic a acţionat, şi în acest domeniu, acea „forţă a păstrării”, despre care
pomenea etnologul german Paul Sartori. Fenomenul este extrem de important, dacă avem în
vedere faptul că, în anumite perioade sau împrejurări istorico-sociale, conservarea datinilor a
reprezentat „un mod de apărare a colectivităţilor populare de influenţe dezagregatoare venite
din afară”. Căsătoria rămâne, aşadar, în Moldova şi în zilele noastre cel mai important act
social, integrând un ansamblu de prerogative educative, economice şi spirituale, care
conturează un statut bine definit şi un anumit rang pentru fiecare din familiile nou întemeiate.

Din punctulde vedere al tipologiei etnice, ritualul nupţial moldovenesc este răspândit,
conform specialiştilor, în trei zone de bază: centrală, de sud şi de nord. În înţelegerea
oamenilor, căsătoria a fost şi rămâne un lucru firesc, foarte important pentru continuarea
neamului. A nu te căsători înseamnă „că nu ţi-i dat, că nu ai darul ista”. Condiţia nefirească a
flăcăului şi a fetei rămaşi, după o anumită vârstă, necăsătoriţi, era una deranjantă nu numai
pentru ei, ci şi pentru comunitate. Divorţurile nu erau nici ele aprobate. A divorţa însemna
ruşine şi a-i lipsi pe copii de dreptul de a fi în rând cu lumea. Postulatele principale privitoare
la căsătorie au fost expuse elocvent de folcloristul Simion Florea Marian în preţioasa
monografie Nunta la români: „...de a avea o consoartă spre împărtăşirea binelui şi a răului, a
bucuriei şi înstrăinării în decursul întregii vieţi, de a avea urmaşi legitimi, care să păstreze
numele de familie, să aibă cine moşteni averea părintească, să aibă cine se îngriji de dânşii şi
a-i sprijini la bătrâneţe şi, nu în ultimul rând, ca să nu li se reproşeze că numai degeaba s-au
născut şi trăit în lumea aceasta”.

Nunta tradițională moldovenească este strălucită ca formă şi adâncă prin conținutul

moral-uman. Căsătoria este un act social de o deosebită importanţă, reprezentând trecerea de
la stadiul de celibat la cel de căsătorit şi, în acelaşi timp, presupune implicit trecerea dintr-o
categorie socială de vârstă în alta. Obiceiurile de nuntă sunt printre tradiţiile populare cele mai
bogate în diferite acţiuni rituale. În mentalitatea poporului s-a format un şir întreg de opinii
despre mire şi mireasă, fericire, frumuseţe, calităţi personale ale omului. Aceste idealuri şi-au
găsit expresie într-o formă alegorică în anumite datini, ritualuri, ceremonii.

Numeroase superstiţii mărunte însoţesc viaţa de zi cu zi a familiilor cu fete de măritat.

La casele unde sunt aşteptaţi peţitorii, se plantează tot felul de flori, cum ar fi muşcata,
busuiocul, brebenocul şi, mai ales, o specie de floare galbenă, înaltă, numită „Mărită-mă
mamă”. Norocul la flori ca şi grija deosebită pentru grădiniţa din faţa casei sunt socotite de
bun augur pentru căsătoritul la vreme al fetelor.

Dimpotrivă, se consideră că la casa unde sunt fete mari nu este bine să se planteze
brazi, pentru că fetele nu se vor mărita ori vor avea necazuri în căsnicie. Se pare că în acest
caz imaginea bradului este asociată cu ipostaza sa funerară. La anumite sărbători se efectuează
şi astăzi gesturi rituale considerate a impulsiona succesul fetelor la horă şi măritişul de
timpuriu. În ziua de Sânziene (24 iunie), fetele şi femeile se rostogoleau prin iarba înrourată,
înainte de răsăritul soarelui, ca să se prindă dragostea de ele. Constatăm aici întrepătrunderea,
până la suprapunere, a simbolurilor fertilităţii umane cu cele ale fertilităţii vegetaţionale,
pentru că aceeaşi practică are loc şi în alte localităţi din Moldova „pentru a merji ghine
cânipul”.

Vechimea credinţelor de acest gen se confundă cu începuturile uneia dintre

îndeletnicirile fundamentaleale oamenilor: agricultura. Zilele cele mai bune, potrivite şi
norocoase de pornit în peţit, de logodit şi de cununat, sunt joia şi duminica.

Nunțile moldovenești din zilele noastre sunt exemplele perfecte pentru petrecerile
descrise în basme, unde oamenii sărbătoresc trei zile și trei nopți. Într-adevăr, după cum se
știe, în prezent numărul zilelor de petrecere s-a redus la una singură. Cert este că
moldovenilor le place să se distreze, acesta fiind un obicei care îi caracterizează. Dar nu doar
ei au această calitate ci toți românii, ei știind să se bucure de petreceri până în zorii zilei.

Obiceiurile care se practică în zilele noastre arată că, în zona Moldovei, petrecerea se
prelungește și a doua zi. Aceasta este reprezentată de ospățul de după nuntă denumit ciorba de
potroace. La acestă masă iau parte, alături de miri, doar familia și invitații cei mai apropiați.

Dacă pe vremuri pregătirile pentru o nuntă erau foarte complexe, iar nunţile durau
câteva zile, în ziua de azi, chiar dacă obiceiurile nu mai sunt respectate în totalitate, ele fac
totuşi parte din tradiţie. Nunţile cu tradiţii le mai regăsim în special pe la sate, oraşele
mergând pe modernitate. Iar unul dintre aceste obiceiuri care se păstrează în Moldova începe
cu respectul faţă de părinţi, tinerii miri fiind cei care în ziua nunţii merg în faţa celor care le-
au dat viaţă şi îşi cer iertare pentru cele „greşite cu voie şi fără voie”.

Tot caracteristic zonei Moldovei este şi obiceiul dusului la apă al miresei. Este o
tradiţie pe care o regăsim pe tot teritoriul regiunii, unde mireasa merge la cea mai apropiată
sursă de apă, de obicei o fântână, şi umple o găleată sau un alt vas împodobite de jur
împrejurcu busuioc. Busuiocul îl înmoaie în apă şi sunt stropiţi invitaţii. În zona de Nord a
Moldovei sunt stropite doar fetele, semnificaţia obiceiului fiind aceea că se vor căsători mai
repede. În partea Vrancei, vasul cu apă adus de la fântână este aruncat de mireasă peste casa
părintească.

Specific zonei Moldovei este şi alegerea de către miri a numărului de naşi, mai
existând şi în zilele noastre tineri căsătoriţi care vor să fie năşiţi de două sau mai multe
perechi de părinţi spirituali, ceea ce arată o situatie materiala buna a mirelui. . Aceştia au o
mare responsabilitate la o nuntă, ocupându-se de procurarea accesoriilor de gătit mireasa, de
lumânările de nuntă. La fel de adevărat este că naşii sunt răsplătiţi la nuntă cu tot felul de
cadouri, folositoare în casă, aşa numitele plocoane, care pe vremuri se rezumau la covoare sau
prosoape ţesute în casă şi colaci sau cozonaci, în timpurile moderne acestea transformându-se
în obiecte electrocasnice şi torturi care mai de are mai sofisticate, sau chiar bani. Pentru nunta,
mirii mai ofera nasilor prosoape sau stergare, pe vremuri tesute de mana, pe care sa le poarte
in biserica.

Cu o seara înainte de nuntă, câțiva vornici, flăcăi desemnați de mireasă, umblă prin sat
cu o sticlă de vin să invite oamenii la petrecerea de a doua zi. Bineinteles, la oras mirii fac
vizite pentru a distribui invitatiile, si asta cu mai mult timp inainte de nunta.

Alaiul de nuntă se porneşte de la casa mirelui, acolo unde se adună rudele sale pentru a
merge ulterior la naşi, care la rândul lor au proprii invitaţi la petrecerea de nuntă, astfel că
alaiul se înmulțește și cu rudele si prietenii acestora. Odată ajunşi la casa miresei, mirele
trebuie să plătească intrarea în casă pentru că drumul este blocat de rudele miresei, această
sarcină fiind pusă în operă de fraţii miresei sau, după caz, de rude foarte apropiate. Aceasta fie
se ascunde în casă și trebuie găsită, fie mirelui i se aduce afară o altă față, îmbrăcată în alb și
cu voal pe față, iar mirele trebuie să plătească din nou pentru a avea acces la mireasa lui. După
ce și-a căpătat mireasa, mirele neapărat trebuie să îi facă un cadou, care este, de obicei, o
bijuterie pe care mireasa și-o pune imediat.

În fața unei oglinzi împodobite, care este amplasată în curte în cazul nunților de la țară,
nasa pune voalul miresei și o parfumează. Urmează rândul mirelui care trebuie bărbierit și
pieptănat de băieți neînsurați. Persoana care ține oglinda pentru mire, de cele mai multe ori
face farse întorcând oglinda pe spatele căreia sunt lipite fotografii cu bărbate bătrâni. După ce
mirele este pregătit, mireasa îi pune floarea în piept, alături de care și o bancnotă de o valoare
cât mai mare, care să atragă prosperitatea în cuplu. Nașilor, socrilor, rudelor apropiate ale
mirilor și domnișoarelor și cavalerilor de onoare li se pun în piept, sub flori, batiste parfumate
împăturite inventiv.
 În drumul către biserică, mirele este dus la braț de două fete tinere, de preferință rude,
iar mireasa de doi băieți tineri, tot rude. Doar după ieșirea din biserica mîrîi se pot lua de
mână, după hora ce are loc în fața bisericii la care participă mîrii, nașii și socrii. După ce
alaiul de formează din nou, copiii varsă apă înaintea miresei, pentru prosperitate, iar mirele
trebuie să îi plătească.

La petrecere invitații sunt așteptați cu prăjituri. De cele mai multe ori muzica
predominantă este cea populară moldovenească, însă astăzi puțini tineri știu să joace pe
acordurile ei. Procentul de nunți în care se angajează muzicanți în defavoarea dj-ului este mai
mare.

Tot un obicei din Moldova este punerea de flori în piept, personajele principale, mîrîi,
naşii, socrii, domnişoarele de onoare şi cavalerii fiind diferenţiaţi de ceilalţi participanţi la
nuntă după mărimea florii din piept. La sate, se mai păstrează tradiţia purtării de către naşi a
unor ştergare populare, aşezate pe umeri, iar mirilor le sunt prinse în piept bancnote, pentru a
arăta prosperitatea în cuplu. Direfenţele între ritualuri sunt de la zonă la zonă.

În zona Câmpulungului Moldovenesc, soacra mică aruncă asupra tinerilor ce pleacă la

cununie grâu, sare şi zahăr. La Bacău, mirii au grijă ca la plecare să-şi pună bani în pantofi, ca
să fie bogaţi în noua casă. În mai multe sate botoşănene, mireasa îndeplineşte un ritual
complex la plecarea din casa părinţilor, pentru a-şi asigura un viitor propice în gospodărie: se
aşează pe perne şi în braţele mamei sale, pentru ca să-i fie tot moale şi îşi pune în sân o
oglindă ca să aibă prunci frumoşi. În zona Neamţului şi Vrancei, se crede că tinerii nu trebuie
să privească în urmă când pleacă la cununie, pentru că altfel se despart, aceste câteva tradiţii
de nuntă sunt descrise de Silvia Ciubotaru în lucrarea “ Ritualuri nupţiale din Moldova”.
Înainte de hora miresei, care precede plecarea spre biserică, naşa rupe un colac deasupra
capului miresei.

La biserică, mirii nu intră împreună în casa Domnului, ci mirele este dus de braţ de
naşă, iar la rândul ei mireasa îl ţine de braţ pe naş. Abia la finalizarea slujbei religioase, cei
doi însurăţei păşesc împreună peste pragul bisericii, unde sunt aşteptaţi de copii care varsă apă
în faţa miresei, pentru prosperitatea familiei, mirele trebuind să-i răsplătească cu bani.

În zona de sud a Moldovei se păstrează şi obiceiul bradului împodobit, care dăinuieşte

şi în alte colţuri ale ţării. Dacă în Vrancea bradul este pus în ziua nunţii la poarta mirilor, ca
semn că acolo locuieşte un cuplu tânăr, în alte părţi ale Moldovei bradul este purtat în fruntea
alaiului de nuntă. Tradiţia românească spune că bradul de nuntă simbolizează vigoarea
bărbatului şi viaţa îmbelşugată a tinerilor căsătoriţi. Petrecerea de nuntă este diferită de la
zonă la zonă. Astfel, dacă în Bucovina nunta începe cu o horă, iar din program nu lipsesc
dansuri precum ciobănaşul, polobocul, trandafirul, cumătriţa sau mocănească, în sudul
Moldovei nunta debutează cu dansul miresei, de obicei pe o melodie de vals sau o muzică
lentă. În preajma miezului nopţii, mireasa este furată sau răpită pentru scurt timp de un grup
tineri aflaţi la nuntă. Mirelui i se cere să-şi răscumpere soţia, lucru pe care îl face oferind în
schimb bani, băuturi alcoolice sau ceea ce a negociat cu “hoţii”.
 Jucatul găinii este un alt obicei care încă se mai păstrează, în special la sat, unde o
bucătăreasă sau participantă la nuntă dansează în faţa naşului cu o găină gătită şi îmodobită.
Naşul este de altfel şi beneficiarul delicateţei, dar numai după ce-şi va mulţumi dansatoarea
găinii cu banii ceruţi de ea. Darul de nuntă este un alt obicei care există în Moldova. Dacă la
oraşe mai rar se găsesc nunţi unde mirii sunt răsplătiţi cu bani de către nuntaşi prin strigare,
astăzi fiind la modă plicul, la sate tradiţia darului cu strigare nu s-a alterat foarte mult. În zona
Sucevei, darul de nuntă poartă denumirea de “închinatul paharului dulce”, unde un bărbat cu
vorbele la el îi ia pe rând pe naşi, socri şi ceilalţi invitaţi să contribuie cu bani pentru viitorul
cuplu, răsplata fiind un pahar de vin dulce.

Neapărat în Moldova petrecerea de nuntă durează până dimineaţa în zori iar trecerea
miresei la statutul de soţie are loc printr-un mic ritual de scoatere a voalului pentru a i se pune
pe cap un batic. Voalul ajunge în posesia unei fete necăsătorite, aceeaşi care a reuşit să prindă
buchetul miresei. În Bucovina, se poartă “mascarea miresei”, tânăra soţie fiind pusă să se
schimbe de rochie, pe care apoi o dăruieşte unei fete care urmează să se căsătorească. Tradiţia
nunţilor din Moldova mai spune că după odihna de după nuntă, petrecerea trebuie să continue
cu aceeaşi amploare. Dacă pe vremuri nunta dura trei zile şi trei nopţi, astăzi protagoniştii
nunţilor se reunesc la ciorba de potroace cu nuntaşii apropiaţi, pentru a depăna din momentele
de la nuntă. Tot atunci se face darul miresei, fiecare suma este strigata de vornic sau lautar, la
fel si cadourile in bunuri.

În ceea ce privește obiceiurile și tradițiile de nuntă, din regiunea Moldovei, mai puțin
cunoscute, dar foarte emoționante, este important să o amintim pe cea referitoare la „șervetul
de schimb”: o batistă, lucrată manual, nelipsită de la nunți, simbol al dragostei care reușește să
învingă chiar și moartea. Odinioară, mireasa obișnuia să-i ofere mirelui una dintre jumătățile
șervetului de schimb, cealaltă jumătate rămânând la ea. Șervetul era păstrat cu mare grijă toată
viața de către ambii parteneri. La moarte, fiecare dintre ei era îngropat cu jumătatea de șervet
primită în ziua nunții. Se spune că, întâlnindu-se pe lumea cealaltă, soții se vor recunoaște
după jumătățile de șervet.

Mireasa nu are voie să calce în casa părintească până nu i se face “chemarea acasă”, o
petrecere dată de socrii mici doar pentru nași, miri și rudele apropiate. Se spune că dacă o
mireasă intră în casa din care a plecat înainte de a i se face chemarea, va avea ghinion în
căsnicie.

1.2. Obiceiuri și tradiții la botez

De foarte mult timp botezul copiilor reprezintă una dintre cele mai importante tradițîi
pe care creșțîn-ortodocșii le tin cu sfințenie. Iată care sunt cele mai importante obiceiuri,
datini și tradiții de botez.

În primul rând, se obișnuiește că nașîi de botez să se aleagă fie din familie, fie să se
moștenească. Conform tradiției, nașii de cununie trebuie să boteze doar primul copil, în timp
ce pe al doilea îl vor boteza doar dacă aceștia vor.
 Lumânarea de botez reprezintă lumina din sufletul fiecărui prunc botezat și este
obligația nasului. Potrivit obiceiului, lumânarea trebuie să fie împodobită cu flori de crin,
frunze de ferigă și floricele din floarea miresei. Crimul este cunoscută de toți credincioșîi că
fiind floarea Maicii Domnului, în timp ce ferigă se pune pentru că puncul să aibă spor și să fie
sănătos că bradul. Mai mult, florile din floarea miresei se pun pentru că pruncul să nu aibă
cununii legate.

Panglica sau fașă de botez trebuie să fie de culoare roz sau roșie pentru fetițe și albatra
pentru băieți. În plus, această nu trebuie să fie scurtă pentru că pruncul să nu se căsătorească
prea repede, însă nici prea lungă pentru că copilul să se căsătorească prea târziu.

Obiceiul cere că nașii să pregătească pentru infpșatul pruncului într-o pânză albă,
necusută și nefinisată, deoarece și Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos a fost înfășat
astfel. Această pânză de înfasare trebuie să măsoare trei metri.

Odată cu săvârșirea botezului, nașii trebuie să pună copilului o cruciuliță de argint la

gât în timp ce nașa trebuie să înfeșe copilul.

Pentru slujba de botez, părinții bebelușului trebuie să aducă la biserica ulei și vin
pentru mirungere și împărtășanie. Mai mult, aceștia trebuie să aducă și prajituri și șampanie,
că să celebreze acest moment plin de bucurie. Ei trebuie să organizeze și ospățul. Mai mult,
petrecerea de botez se poate face în oricare zi a anului, chiar și în post. Biserica Ortodoxă
spune că bebelușul nu decide când să vină pe lume, astfel el trebuie să fie botezat fără vreo
urmă de reținere.

După ce este adus acasă de la biserică, bebelușul este pus în pragul casei de nașa care
obișnuia să îi spună mamei înainte ca această să îl ia de jos: “Păgân mi l-ai dat, creștn ți l-am
adus”. Mai apoi se cerea tăiatul unei găini și pregătirea unei supe cu tăiței și a unei tocane din
aceasta.

În trecut, nu se obișnuia să se facă invitații la petrecerea de botez. Venea orișicine

dorea și aduceau cu ei mâncare. În timp ce femeile obișnuiau să aducă farfurii pline până la
refuz cu mâncare, bărbații erau responsabili cu băutura.

Tot la petrecere se aducea și muzică. În zilele noastră, la petrecerea de botez se invită

nașii, rudele, prietenii și vecinii, în timp ce petrcerea se face și cu dar. Invitații fie dau bani,
fie cadouri pentru copilaș.

După ce bebelușul s-a născut, nu este bine să se vină cu daruri. De fapt, doar cei
apropiați familiei vin să vadă micul copil. Aceștia aduc mâncare deoarece lauza nu are voie să
pregătească niciun fel de mâncare pentru șase săptămâni.

În unele regiuni ale țării se mai obișnuiește să se lase bănuți pe pieptul copilului, că să
aibă parte de noroc, sau în scutec pentru a avea parte de un somn liniștit. Nașii se ocupă de
cumpăratul trusoului, a costumașelor și a păturii. Totuși, dacă bebelușul este fată, aceștia
cumpără și cercei. În afară de daruri, se obișnuiește să se dea și bani.
 A două zi după săvârșirea botezului are loc și scoatearea din mir a copilului. În timpul
ritualului imbaierii, lumânarea de botez trebuie să rămână aprinsă, iar la sfârșit această se
stinge fie de tavan, fie de tocul ușii. Mai apoi, lumânarea se despodobeste de toate elementele
decorative și se păstrează într-un loc uscat în poziție dreapta. De asemenea, această nu trebuie
să se încovoaie sau să se rupă.

De asemenea, moțul tăiat se păstrează că amintire împreună cu lumânarea de botez,

până când copilul va împlini șapte ani.

Apă din cadita trebuie neapărat să fie neîncepută, scoasă la răsăritul soarelui și să
conțină următoarele:

•Flori, pentru ca bebelușul să fie frumos.

•Bani, pentru ca să aibă cel mic avere.

•Apă Sfințită, pentru ca bebelușul să fie la de curat ca aceasta.

•Ou, pentru ca copilul să fie la fel de sănătos și plin că oul.

•Pietre, pentru că el sau ea să fie puternic.

•Busuioc, ca să miroasă frumos.

•Miere, ca să fie dulce.

•Picătură din lumânarea de botez

•Potcoavă, pentru ca pruncul să aibă noroc

•Inel, ca bebelușul să aibă părul creț.

•Romanița și mentă, pentru ca bebelușul să crească ușor și să fie sănătos tun.

•Floare de mac, pentru a avea un somn liniștit

• Pene, că să fie la fel de ușor ca pana.

1.3. Tradiții și obiceiuri la înmormântare

Apartenența la neam, dictată de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de

limbă, teritoriu, cultură, aspirații, viață socială etc., nu încetează nici după moarte, între cei vii
și cei morți continuând să existe o comunicare și o solidaritate permanentă. Așa se explică că
în folclorul nostru obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât celelalte
obiceiuri în legătură cu momente importante din viață omului, credințe și practici străvechi,
anterioare creștinismului.
 Unitatea celor vii cu cei morți, consemnată în cântecele ceremoniale, dar și în bocete,
și consacrată prin numeroase acte rituale îndatinate (priveghiul, pomană, bocitul, pomenirea la
date importante etc.) stă mărturie a trăiniciei și solidității sistemului de relații de rudenie din
societatea tradițională românească.

1.3.1. Calatoria mortii

În sistemul de credințe și mituri românești moartea este văzută că o "mare călătorie",
că o mare trecere", că un "drum" pe care "dalbul de pribeag" îl face "din lumea cu dor / în cea
fără dor; / din lumea cu milă / în cea fără milă". Poporul credea că prin gesturi, cuvinte și
melodii se putea acționa și în acest moment asupra forțelor binevoitoare sau potrivnice și se
putea pregăti marea trecere.

În formele de viață tradițională, poporul credea că moartea este prevestita prin semne.
Semnele prevestitoare de moarte erau: căderea unei oglinzi sau a icoanei, cântecul cucuvelei,
urletul câinilor, găină care cânta cocoșește, căderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile în
legătură cu moartea începeau încă din timpul agoniei. Existau practici menite să ușureze
moartea. Ultimele dorințe ale celui care moare trebuie îndeplinite întocmai, atât din respect
pentru cel mort, cât și de teamă urmărilor nefaste pe care le-ar putea avea neîndeplinirea lor.
În clipa când omul murea se aprindea o lumânare. Dar, pe lângă această, după moarte,
i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumânare de ceară lungă de
înălțimea unui om. Această lumânare se invartea în mai multe spirale și trebuia să ardă până
ce mortul era îngropat.

Îndată după moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anunțată nu
numai neamurilor și vecinilor, ci întregii comunități, prin moduri tradiționale: se trăgeau
clopotele sau se trăgea clopotul într-un anumit fel, în regiunile de munte se sună din bucium,
în alte locuri se punea la poartă celui mort o năframă sau o "corpa" neagră, ori bărbații din
familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Și faptul de a umblă nebărbierit
era un semn de doliu. Îndată după moarte, mortul este scăldat și gătit. Odaia în care se află
mortul era gătită în chip special: se acopereau oglinzile.
În unele regiuni și astăzi, altădată peste tot, mortul era mai întâi așezat pe pământ.
Mortul era apoi pus pe laviță sau pe masă, în sicriu deschis, pentru că lumea să poată veni să-
și ia rămas-bun de la el. În conștiința tradițională și în exprimările ei folclorice nu există
totuși, la noi, o teamă predominantă de mort și nici o teamă de toți morții. Multe obiceiuri
arătau, dimpotrivă, că, în concepția populară tradițională, între lumea celor vii și lumea celor
morți existau legături și că poporul se temea numai de acei morți care se puteau face strigoi.
Se socotea că se fac strigoi cei însemnați cei răi, sinucigașii, cei morți de moarte năprasnică,
vrăjitorii și vrăjitoarele. Împotriva revenirii lor se acționa printr-o serie de practici profilactice
menite să apere pe cei vii de contagiunea morții.
1.3.2. Priveghiul și plângerea mortului

Priveghiul este, fără îndoială, un rit precreștin, care s-a păstrat în multe zone ale
teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort,
inainte de integrarea lui in neamul celor morți. Priveghiul durează, de obicei, două nopți și se
face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în anumite regiuni, credință că mortul trebuie păzit
că să nu treacă prin față lui, pe sub el sau peste el vreun animal, câine, pisica, găînă etc, căci
se preface în strigoi.

Atunci când priveghiul se face după rânduiala tradițională, cei veniți să privegheze
mortul dansează, fac jocuri cu mășți, joacă jocuri distractive, cânta din fluier, spun basme,
joacă jocuri de cărți, mănâncă, beau și discuta despre treburile curente ale oamenilor și ale
comunitățîi. La priveghi se petrece deci într-un anumit fel și rostul petrecerii este nu numai să
alunge somnul celor veniți să privegheze, ci și să marcheze, în cadrul ceremonialului de
trecere, momentul despărțirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel
mort.
Plângerea morților (jelirea), întâlnită sub o formă sau altă la toate popoarele lumii, nu
era numai expresia spontană a durerii, ci avea și un caracter îndătinat, presupuneau
îndeplinirea unei obligațîi sociale. Se poate constată chiar un fel de "corespundere" între
cântecele de leagăn și bocete, cele două forme de artă care deschid și închid traiectul
existențial al omului punând în lumina relația cea mai solidă care îi leagă pe indivizi în cadrul
celulei familiale – relația dintre mama și copiii săi: "Dragă mamei, față mare, / Tu eșți mândră
că o floare, / Tinerețe ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. [...] Bună casă c-ai avut / Și ea nici
că ți-a plăcut; / Acum altă ti-ai făcut, / Fără uși, fără ferești, / în ea că să viețuiești; / Fără pari,
fără nuiele, / Plină toată tot de jele" sau: "O, doamne, mândră mamii, / Mândru te-am gătat
mireasă / Să te duci mândru de-acasă. / Nu te-am gătat de trăit / Ce numai de putrezit; / Nu te-
am gătat să trăiești / Ce-n pământ să putrezesti. / Mândră mamii, mult aș da / Numai să te pot
scula, / Să nu meri de la mama...".Când murea un flăcău sau o față de măritat, înmormântarea
se făcea sub formă de nuntă.
În colectivitățile tradiționale moartea cuiva era un eveniment care îi privea pe toți. De
aceea, la înmormântare participa, într-un fel sau altul, întreagă colectivitate. Era îndătinat că,
în caz de moarte, nu numai familia, ci și vecinătatea și uneori întreagă colectivitate să sară în
ajutorul celor loviți, să participe la pregătirea înmormântării.
1.3.3. Pomenile

Un loc important în obiceiurile de înmormântare îl ocupau pomenirile. Acestea erau de

mai multe feluri, de la simplă colivă sau colac, până la dăruirea hainelor celui mort sau a
anumitor lucruri din casă. Altădată se dădeau peste groapă chiar vite din turmele celui mort.
Și în obiceiurile de înmormântare, că și în toate obiceiurile în legătură cu viață omului, există
o masă numită în unele locuri "comand" sau "comandare".

Această masă, că și toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai

solidarității sociale a întregii colectivității și era semnul unei încheieri a secvenței din
ceremonial. Sensul ei era unirea supraviețuitorilor în față durerii resimțite prin moartea unui
membru al colectivității și semnul continuării vieții individuale și colective. Acest lucru pare
evident când observăm desfășurarea mesei. Începută într-o atmosfera de tristețe solemnă,
masă se termină cu veselie și chiar cu dans.
O serie de superstiții păstrate în legătură cu cel răposat vor fi enumerate în continuare:

 Oglinzile trebuie acoperite când cineva moare pentru că sufletul mortului întră și
continuă să sălășluiască în oglindă.
 Cel ce privește în oglindă atunci când cadavrul se află încă în casă va fi următorul
candidat la pieire.
 Nu trebuie să ieși din biserica înaintea sicriului, pentru că cineva din familia ta va muri
în curând.
 Dacă pe casă ta va cânta cucuveaua, cineva din familie va pieri curând.
 La moarte, mortului trebuie să i se pună pantofi noi înainte de a fi așezat în sicriu.
 Când pleci de la o inmormântare, nu trebuie să priveșți înapoi spre mormânt pentru că
următorul mort va fi din familia ta.
 Când te duci la o înmormântare nu e bine să vizitezi și mormintele rudelor tale moarte.
 Nu trebuie să strănuți cu gură larg deschisă, pentru că sufletul evadează din trup și vei
muri curând.
 Dacă un ceas care nu mai funcționează demult se urnește dintr-o dată, atunci se anunță
o moarte în familie.
 Dacă trei persoane se fotografiază împreună, cel din mijloc va muri primul.
 Când moare cineva într-o casă, e bine să se deschidă toate ferestrele, că sufletul
acestuia să zboare.
 Aprindeti câte o lumânare în noaptea de 1 octombrie în fiecare camera în care a murit
cineva în casă.
 În camera în care cineva este pe moarte trebuie să opriți toate ceasurile.
 Dacă o femeie este înmormântată în haine negre, ea se va întoarce să bântuie casă în
care a locuit.
 Dacă atingi cadavrul cuiva care ți-a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el.
 Cine moare în vinerea paștelui sau la miezul nopții din ajun de crăciun, va ajunge
direct în răi.
 Sufletul celui mort nu se poate elibera dacă în casă în care moare sunt lacăte închise.
 Înmormântările făcute vinerea atrag o altă moarte în familie.
 Nu trebuie să purtați îmbrăcăminte nouă la o înmormântare, mai ales pantofi noi!
 Femeile gravide nu ar trebui să meargă la înmormântări.
 Dacă pe mormântul cuiva vor crește flori, acel om a fost om bun. Dacă vor crește
buruieni, acela a fost om rău.
 Aduce noroc să atingi un cadavru.
 Aduce ghinion să scoți sicriul din casă pe ușa din dos sau cu capul înainte.
 Dacă plouă la înmormântare, se spune că cel decedat a avut o viață tristă.
 Dacă e vreme frumoasă la înmormântare, cel decedat regretă că s-a stins.
 Capitolul II. Crăciunul, Anul Nou, Paștele

În Moldova, tradiţiile sunt şi acum vii. Aici, copii sunt învăţaţi încă din pruncie ce
înseamnă postul, colindul, Crăciunul, Anul Nou, într-un cuvânt, Sărbătorile de iarnă. Izul
sărbătorilor se simte încă din noiembrie, în ziua de Lăsatul Secului, atunci când gospodarii îşi
reunesc familia, organizează ultima „masă de dulce“, urmând ca de a doua zi să intre în Postul
Naşterii Domnului.

În lumea contemporană cu provocările ei, aproape că e o mirare să mai identifici

crâmpeie de viaţă tradiţională autentică, datorită mutaţiilor funcţionale, simbolistice, textuale
şi rituale pe care până şi cele mai “tradiţionale" obiceiuri le-au suferit. In acest curent actual se
înscriu şi obiceiurile de iarnă.

Astfel, iniţiativa organizării şi performării acestora, cu unele excepţii, nu mai aparţine

membrilor comunităţii, ci autorităţilor culturale. Obiceiurile se învaţă mai rar din familie,
întrucât nici bătrânii nu mai sunt atât de cunoscători în prezent şi mai mult la şcoală sau la
căminul cultural. Din acest motiv, textele pot diferi de variantele locale, scopul cu care sunt
învăţate nefiind performarea unui ritual /obicei în a cărui eficienţă cred performerii şi
comunitatea, ci devine un scop cultural, o împlinire, măcar formală, a tradiţiei, asigurând, într-
un fel, continuitatea acesteia.

Actul de asociere a membrilor cetei aproape că şi-a pierdut latura iniţiatică, devenind o
oportunitate de a socializa, un mod de a se distra şi de a le distra şi pe gazde şi nu în ultimul
rând, un mod de a te da în spectacol, atât la propriu, cât şi la figurat. Urmarea acestui fapt este
apariţia performerilor specializaţi, a ansamblului cultural-artistic al satului, care performează
sau, mai degrabă, interpretează şi aceste obiceiuri, urmărind, cu acrivie uneori, conservarea
specificului local al textelor, costumelor, scenariului etc. Live, cum se spune în termeni
moderni, obiceiurile au o amploare şi un fast cu mult diminuate faţă de aceste interpretări
semi-profesioniste.

Costumul performerilor se păstrează, în general, de la o generaţie la alta, dar sunt şi

locuri unde s-a pierdut. Recuzita, la fel. Sunt si locuri unde au fost reînnoite fie în stil
tradiţional, fie în stilul şi cu materialele moderne, total diferit de ceea ce era în trecut.

Textele s-au mai conservat, în general, fie în memoria pasivă a foştilor performeri, fie
au fost culese de intelectualii satelor, sau se află în monografii şi în cărţile de specialitate.
Sunt destul de multe cazuri când sunt performate textele tradiţionale, mai ales colindele,
crâmpeie de strigături la Capră, Urs, Moşnegi, Plug. Dar ceea ce au adus nou generaţiile din
urmă este un proces expansiv de creaţie în stil tradiţional, care tinde să acapareze o mare parte
a textelor rostite la performarea obiceiurilor de iarnă.

Scenariul este adesea modificat, renunţându-se la secvenţele magice, simbolistice, în

general, cunoscute doar insiderilor şi iniţiaţilor şi inadecvate interpretării scenice, sau socotite
drept desuete în contextul societăţii actuale, când ştiinţa a explicat multe dintre fenomenele
socotite altădată drept apanajul ştiinţelor ezoterice. S-a conservat mai mult partea
spectaculară, epică, uşor de pus în scenă, dar şi de înţeles de categorii mai largi de gazde sau
de outsideri.

Componenţa trupelor este cel mai adesea mixtă: băieţi şi fete, maturi, bătrâni şi tineri,
căsătoriţi şi necăsătoriţi, încălcând interdicţii străvechi, dacă “trupa" nu are de demonstrat că
conservă tradiţia “autentică", “din moşi-strămoşi".

2.1. Tradiții de Crăciun

2.1.1. Bucate tradiţionale de Crăciun

Se spune că aceasta este sărbătoarea familiei, momentul în care toţi trebuie să

încercăm să fim mai buni. Gospodinele au un rol foarte important, ele trebuie să se
pregătească astfel încât din fiecare casă să nu lipsească bucatele tradiţionale. Toba, caltaboşii,
cârnaţii afumaţi, sărmăluţele, piftia sunt doar câteva dintre bucatele caracteristice ce se
regăsesc pe mesele de Crăciun din satele din zona Moldovei. De pe masa tradiţionala nu
lipsesc celebrele „poale-n brâu“, plăcinte specific moldoveneşti, cozonacul sau vinul roşu. În
unele sate se desface, în prima zi de Crăciun, putina cu brânză păstrată încă din toamnă.

2.1.2. Împodobirea caselor

Casele sunt şi ele pregătite de sărbătoare. Cu ani în urmă, gospodinele îşi împodobeau
locuinţa cu plante ornamentale (busuioc, mentă creaţă, ochişele). Acest aspect reiese şi din
colindele specifice zonei: „Streaşina de busuioc,/ Să vă fie cu noroc./ Streaşina de măghiran,/
Să vă fie peste an./ Streaşina de mintă creaţă,/ Să vă fie pentru viaţă./ Streaşina de bumbişor,/
Să vă fie de-ajutor,/ La fete şi la feciori/ Şi nouă de sărbători.“ Astăzi casele sunt împodobite
cu fel şi fel de luminiţe, coroniţe, care mai de care mai frumoase, toate pentru a-i întâmpina pe
colindători.

2.1.3. Colindatul

În Moldova, colindatul este mai mult decât o simplă tradiţie. În preajma Crăciunului,
fiecare localitate freamătă de pregătiri. Respectând obiceiurile străbune, tinerii şi nu numai îşi
organizează programul pe care îl au de prezentat în faţa sătenilor. Începând cu câteva
săptămâni înaintea Ajunului, copii formează cete, fac repetiţii şi se hotărăsc care vor fi
colindele pe care le vor rosti, dar şi ordinea lor. Ei se îmbracă în costume populare şi pornesc
încă de cu ziuă prin sat, nu cumva să rămână o casă necolindată. Tinerii au răspundere mai
multă, ei se organizează în grupuri mai mari. Mândrii de hainele pe care le poartă, încep
colindatul de la casa preotului, apoi merg la primărie, acolo unde este cazul, la profesori, după
care se abat la fiecare dintre ei acasă şi în special la fete.

Colindele mai vechi sunt rostite de ei cu drag, ele au rolul de a împrospăta parcursul
Naşterii Domnului, a magilor. Altele fac urări de bine gazdelor. Pentru acest moment de
bucurie, tinerii sunt răsplătiţi cu mere, nuci, cozonac sau colăcei. Pentru că toate cele
prezentate mai sus să fie conforme cu tradiţia, tinerii organizează repetiţii în diferite locuri, la
Căminul Cultural, la şcoala şi chiar la casele unora dintre ei.
 Colinda este un obicei străvechi, considerat de specialişti ca fiind prezent şi în lumea
păgână, în Imperiul Roman, la sărbătoarea numită Saturnalii, zilele de serbare ale zeului
Saturn. In prezent, în comunităţile din Moldova sunt zone mai conservatoare care păstrează
colinda păgână (Vaslui) sau colinda laică tradiţională de gazdă (Galaţi, Râmniceni, JUD.
Vrancea). Dar unanim prezentă este colinda creştină, care vesteşte lumii Naşterea lui Mesia, a
Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Există şi colinde specifice anumitor localităţi sau zone
mai extinse din Moldova, dar sunt prezente şi circulă mai multe variante ale colindelor
creştine româneşti, având ca arie de răspândire întreg arealul ţării noastre. Ca şi în cazul altor
obiceiuri şi datini de iarnă, şi în cazul colindelor există şi variante create mai recent. Insă
acestea sunt specifice mai ales zonei Transilvaniei, unde contextul multietnic şi
pluriconfesional, dar şi modul de a fi al oamenilor determină păstrarea şi creaţia vie a unor
texte. Majoritatea colindelor performate în sate sunt cele moştenite de comunitate prin
tradiţie. In prezent, un rol important îl are şi şcoala, locul unde se învaţă mai multe colinde
creştine, nu neapărat specifice zonei Moldovei, dar la fel de frumoase.

 Denumiri: colindă, colindat

 Perioadă de performare: în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi în prima sau în cele

trei zile ale marii sărbători;

 Spaţiul performării: în casa, pe prispa sau la fereastra gazdei

 Performeri: cei mai de cinste feciori şi cetele de copii, în mod tradiţional. In prezent,
cete mixte, băieţi şi fete, familii întregi care colindă la rude, prieteni, vecini; sunt
consideraţi asemeni îngerilor, care au vestit Naşterea Domnului deasupra peşterii din
Betleem.

 Recuzită: foarte rar prezentă în Moldova (bâtă, clopoţei, mai ales la colindul cu
Steaua, căciuli împodobite cu beteală, costumul tradiţional; în prezent, haine curate, de
sărbătoare.

 Scenariu: colindătorii întreabă gazda dacă sunt primiţi, colindă, apoi sunt răsplătiţi cu
colac, mere, nuci, dulciuri; în prezent, mai mult bani; în anumite cazuri (mai ales
atunci când din ceată face parte prietenul fetei gazdei sau o rudă a gospodarilor) sunt
primiţi în casă şi omeniţi, serviţi cu bucate tradiţionale, mai ales cu prăjituri şi băutură;

2.2. Tradiții de Anul Nou

2.2.1. Cetele de Anul Nou

Şi pentru ca anul să se încheie în paşi de sărbătoare, zona Moldovei răsuna de tineri

dornici de întâmpinarea noului an în acelaşi ritm. Urăturile şi colindele de rit agrar sunt
prezente şi în zilele noastre. Acum, în ultima zi din an, copiii merg cu uratul, iar tinerii
formează diferite cete de mascaţi pentru a întâmpina un nou început. Se remarcă, în special,
jocul caprei, al ursului, dar şi cel al căiuţilor. Este importantă şi prezenţa mascaţilor, a irozilor,
dar şi a personajelor biblice: craii Baltazar, Gaspar şi Melchior, Irod împărat, preotul Ozia,
îngerul şi ciobanul.

2.2.2. Ghiduşiile caprei

În comună Mălini, jocul caprei este cel mai apreciat obicei. În Ajunul Anului Nou se
prezintă, pe scena Căminului Cultural, cetele care vin din fiecare sat pentru a-şi prezenta
programul ce l-au pregătit în conformitate cu tradiţiile locului. Apariţia caprelor se face în
pocnete de harapace, cântece din fluier şi stigăturile toboşarului, ele evoluează săltăreţ
asemeni animalelor pe care le întruchipează. Evoluţia jocului este evidentă şi apreciată prin
măiestria conducătorului sau a toboşarului. Capra simulează că se urcă în copac, apoi se
îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un
dialog straniu cu animalul. În cele din urmă capra reînvie, spre bucuria tuturor, glumele şi
ghiduşiile animalului reluându-şi cursul.

Capra este cea mai cunoscută piesă de teatru popular şi joc cu măşti de Anul Nou din
Moldova, care a depăşit, cu mult, graniţele acestei provincii. Masca centrală este alcătuită
dintr-un cap de lemn cu bot clămpănitor purtat de o persoană acoperită cu un covor sau macat,
cu stuf (mai ales, în zona de Sud a Moldovei, unde se recoltează stuful) sau cu o pânză (de
sac, în mod tradiţional) de care sunt cusute cordele multicolore de pânză sau de hârtie, drepte
sau tăiate în zig-zag (zona Bacău). Capra este condusă şi comandată de gospodar sau ţăran
(român, îmbrăcat în port tradiţional, în general). Există şi scenarii mai ample, unde apare
doctorul care încearcă să tămăduiască animalul atunci când acesta se îmbolnăveşte şi
neguţătorul care vrea să cumpere capra la iarmaroc (evreu), oferind crâmpeie din viaţa satului
tradiţional românesc.

 Denumiri: Capra, Căpriţa, Clampa (zona Galaţi), Cerbul, Cerbuţul (variante mai ales
în Nordul Moldovei)

 Perioadă de performare: în prezent, însoţeşte Plugul, în general; 31 decembrie - 1

ianuarie, dar sunt şi locuri unde se umblă cu Capra imediat după Crăciun (din 28-29
decembrie) până la Anul Nou sau chiar la Bobotează.

 Spaţiul performării: în curtea gospodarului; mai rar, în casă pentru că “face

stricăciuni";

 Performeri: flăcăii mai mari, adulţii; mai rar, copiii mai răsăriţi, ca să poată purta
masca;

 Recuzită: masca propriu-zisă, un mic bici în mâna gospodarului, diverse unelte

medicale (seringă, ac) în mâna doctorului

 Scenariu: Gospodarul conduce Capra şi o comandă ca să joace, strigând şi strigături

satirice, cu apropos-uri la adresa unor vicii ale comunităţii. Capra se îmbolnăveşte şi
este chemat doctorul spre a o tămădui, apoi (uneori) este descântată şi dusă la iarmaroc
 spre a fi vândută. In prezent, datorită reprezentării scenice a obiceiului, care presupune
supralicitarea laturii spectaculare, s-a perpetuat şi în unele dintre comunităţile
tradiţionale obiceiul de a veni cu mai multe capre.

2.2.3. Jocul căiuţilor

Comuna botoşăneană Vorona se remarcă prin jocul căiuţilor. Un joc spectaculos, plin
de istorie, care este prezentat prin intermediul măştilor. Tinerii care aleg să prezinte acesta
tradiţie trebuie să deţină şi calităţi de dansatori, pentru a nu-i ştirbi din frumuseţe. În general,
jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie,
albă sau neagră, la care se adaugă şi alte elemente ornamentale (oglinzi, peteala, canafi, mirt,
panglici). Pentru a fi purtat în timpul jocului, capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de
obicei o covată găurită la mijloc sau două vesce de sită, care se acoperă cu un covor sau o
fustanelă din pânză albă sau colorată. Peste aceste ţesături se cos elemente decorative. Tinerii
care joacă căiuţii se dezlănţuie în cerc sau se desfăşoară liniar şi radial, faţă în faţă, simulând o
şarjă de cavalerie, sub comanda unui căpitan sau vătaf.

Obicei considerat precreştin, Căiuţii se joacă şi sunt unul dintre obiceiurile bine
conservate. Sunt în cete mai mari sau mai mici, sub comanda unuia sau mai multor ofiţeri.
Obiceiul se desfăşoară mai ales în partea de Nord a Moldovei (judeţele Botoşani, partea
dinspre Moldova a Sucevei, izolat, şi în alte locuri). Tradiţia prevede lupta a doi căiuţi, însă
reprezentarea scenică a obiceiului la festivaluri şi nevoia de spectacol au dus la existenţa unor
formaţii mari, compuse din mai mulţi căiuţi sau /şi ofiţeri.

 Denumiri: Căiuţi, Căluţi

 Perioadă de performare:în Ajunul Anului Nou şi de Anul Nou

 Spaţiul performării: în curtea gazdei

 Performeri:flăcăii mari

 Recuzită:capul de căluţ din lemn sau din cârpă, purtat în veşcă sau de sine stătător,
ornamentat frumos cu oglinzi, panglici colorate, urmuz (mărgele) etc, costumul de
căluţ cu fustă, pelerină, uneori clopoţei, sau basmale înflorate, coadă din fuioare de
cânepă sau din coadă de cal, cămaşa.

 Scenariu: Jocul diferă de la o localitate la alta. La fel şi muzica. Există formaţii mai
mari sau mai mici care joacă în cerc, în linie dreaptă şi pe două rânduri. In unele
locuri, tradiţia era să joace doi căiuţi, simulând lupta dintre ei. Joacă acompaniaţi de
bandă (orchestră), la comanda ofiţerilor. In unele locuri, sunt doar scurte comenzi, în
altele, mai multe strigături de joc.

2.2.4. Plugul
 Cunoscut drept “o colindă agrară", Plugul a ajuns, în prezent, o colindă ... satirică.
Cunoscut şi practicat în toate localităţile din Moldova, a preluat de la obiceiurile cu măşti, mai
ales, rolul de a curăţa, de a exorciza lumea de rele. Drept variantă clasică, unanim recunoscută
în Moldova, este considerat plugul cu bădica Traian. In prezent, este rostit, fragmentar, de
copii, dar şi de familiile care se urează reciproc. In mod oficial însă, Plugul considerat
reprezentativ pentru cele mai multe localităţi, chiar dacă conţine sau nu şi fragmente din cel
tradiţional, este o creaţie contemporană, diferită de la o localitate la alta şi de la un an la altul,
prezentând o oglindă a politicii, a administraţiei, a vieţii oamenilor din ultimul an (şi aici mai
ales fetele de măritat sunt luate în vizor, căci, în mod tradiţional, ele erau urate de ceata de
feciori), cu bune, dar mai ales cu rele.

 Denumiri: Pluguşorul (cel performat de copii), Plugul, Plugul cel Mare, Plugul celor
mari, uratul, urătură;

 Perioadă de performare: 31 decembrie - 1 ianuarie; copiii, dimineaţa sau, oricum, pe

lumina zilei, feciorii seara, apoi, până noaptea târziu, familiştii, rar trecând de miezul
nopţii;

 Spaţiul performării: în curtea sau la fereastra gospodarului;

 Performeri: în mod tradiţional, copiii şi ceata de feciori

 În prezent, copiii, feciorii, dar şi familii întregi, mai ales dacă este vorba de uratul
rudelor, prietenilor sau vecinilor

 Recuzită: clopoţei, clopote, tălăngi (obligatoriu), buhai, bici, plug pentru arat ornat cu
beteală, hârtie creponată colorată, tras de boi (în mod tradiţional) sau de cai, mai ales
în cetele feciorilor şi ale celor mari);

 Scenariu: Cel mai bun de gură, mai talentat şi cu o dicţie mai aleasă rosteşte Plugul şi
dă din clopot(e), alţii pocnesc din bici, trag de buhai, mână boii sau caii (foarte rar, în
prezent) sau doar hăiesc (strigă hăi, hăi între strofele rostite).

2.2.5. Ursul

Obicei prezent şi /sau cunoscut în mare parte dintre comunităţile din Moldova. Masca
centrală o reprezintă Ursul, îmbrăcat, în general, în piei de oaie, dar şi de urs (zona Bacău,
mai mult) sau stuf (în zonele unde se recoltează stuf - Galaţi, dar şi localităţi din Botoşani, de
exemplu). Ursul este condus şi comandat de ursar (ţigan sau turc) care spune povestea
îmblânzirii animalului ( rămăşiţă de pe vremurile când se colinda cu un animal îmblânzit -
cam până prin anii ’60 - ’70 ai secolului trecut) şi îl comandă să joace. Când ursul se
îmbolnăveşte, vine ţiganca, soţia ţiganului şi-i descântă, apoi iar se scoală la joc. Datorită
reprezentării scenice a obiceiului, care presupune supralicitarea elementelor de spectacol, în
multe dintre localităţile cele mai conservatoare din Moldova există cete cu mai mulţi Urşi (de
obicei, Urs, ursoaică şi pui), ajungând la câteva zeci bune prin zona montană a judeţului
Bacău.
 ✔ Denumiri: Ursul

✔ Perioadă de performare: în prezent, însoţeşte Plugul, în general; 31 decembrie - 1

ianuarie, dar sunt şi locuri unde se umblă cu Ursul mai multe zile

✔ Spaţiul performării: în curtea gospodarului;

✔ Performeri: flăcăii mai mari, adulţii; mai rar, copiii mai răsăriţi, ca să poată purta
masca;

✔ Recuzită: Masca de urs, costumul ţiganului, vopsit pe faţă de obicei cu funingine şi

îmbrăcat în zdrenţe sau turcului care poartă coif sau fes turtit, în stilul turcilor
musulmani, tobă, costumul tradiţional de ţigancă, cu fuste largi, cuţit pentru a lua
sânge ursului, fapt folosit în comunitatea tradiţională drept practică curativă.

✔ Scenariu:Ursul joacă, apoi se îmbolnăveşte şi cade pe jos, vine ţiganca şi-i descântă,
iar ţiganul, văzând că e ineficient descântecul, îi ia sânge, apoi Ursul se scoală şi
reîncepe a juca şi pleacă spre altă casă.

2.2.6. Bungherii

Obicei specific zonei de ocupaţie austro-ungară a Bucovinei (între comunele Sadova şi

Vama, cuprinzând şi zona Câmpulungului Moldovenesc), considerat o variantă de joc ce a
dobândit, ulterior, accente iniţiatice. In zonă se spune că Bunghereasca ar data din perioada
ocupaţiei austro-ungare în Bucovina, că flăcăii ar fi preluat modul de costumare al generalilor
austrieci, pe care, astfel, îi persiflau. Există însă şi opinia conform căreia obiceiul ar fi fost
“inventat" de un locuitor al Câmpulungului Moldovenesc după anul 1850.

Datele despre mai vechea performare a obiceiului sunt puţine. Se pare că pe la

începutul secolului al XX-lea era o mai strânsă legătură între acesta şi cetele de “irozi" care
existau atunci în zonă, dar care astăzi au dispărut. Ceea ce este însă sigur e că textul care se
rostea era cu mult simplificat faţă de astăzi, fiind compus în cea mai mare parte din
strigăturile de joc. Cele iniţiatice şi satirice se pare că s-au dezvoltat mai mult în perioada
comunistă.

Variante ale Bungherilor sunt socotiţi Impăraţii din Bosanci.

✔ Denumiri: Bungherii, Bunghereasca

✔ Perioadă de performare: între 31 decembrie - 1 ianuarie al fiecărui an

✔ Spaţiul performării: în curtea gospodarilor înstăriţi, dar mai ales la instituţii,

oficialităţi, pensiuni turistice şi pe scenă, datorită numărului mare al membrilor cetei,
care necesită răsplată pe măsură;
 ✔ Performeri: feciorii mai mari. Ceata este alcătuită dintr-un număr cu soţ de băieţi,
variind între 4 şi 30, pentru a putea “face cruciş“ în timpul jocului. Vârsta feciorilor
este de la 8 ani până în pragul însurătorii, în prezent putând face parte din ceată şi cei
cu armata făcută, care erau respinşi mai demult pentru motivul că sunt flăcăi de
însurat, datorită numărului mic de flăcăi care “se mai bagă în ceată" acum. In ceata de
feciori tradiţională nu aveau acces copiii, până la vârsta adolescenţei, deoarece
comunitatea veghea la păstrarea curăţiei lor sufleteşti şi trupeşti, tocmai pentru că, în
cadrul acestor instituţii tradiţionale premaritale, se practicau anumite ritualuri de
iniţiere în viaţa sexuală. Tot datorită acestui fapt, era interzis să facă parte din ceată
bărbaţii căsătoriţi, pentru a nu fi ispitiţi de păcatele trupeşti şi a păstra sfinţenia
familiei.

✔ Recuzită: uniforma generalilor austrieci imitată, cu ornamente spectaculoase de

beteală, şnururi, franjuri, diagonale de clopoţei, mărgele, paiete, nasturi de alamă
(bunghi, de la care, se pare, ar veni şi denumirea de bungher, datorată prezenţei mai
multor nasturi cusuţi pe costulul lor).

✔ Scenariu: Jocul lor, în ritm asemănător cu al Arcanului, durează şi până la o oră. Este
acompaniat de muzică, în cazul în care câştigul le permite să-şi plătească muzicanţi,
sau fără acompaniament muzical, numai în ritmul strigăturilor (mai ales în cazul
cetelor de copii mai mici).

Jocul se desfăşoară în cerc, dansurile fiind bunghereasca (în cerc simplu, care se
strânge şi se extinde), turbina (bungherii merg în şir indian în cerc), pintenii (asemenea cu
bunghereasca, numai că, la extinderea cercului, băieţii fac o săritură, bătând “pintenii"
cizmelor) şi papanaşii (pintenii fără săritură).

Jocul este însoţit de strigături rostite la extinderea cercului, când muzica cântă mai
tare. Atunci când cercul se strânge acestea lipsesc, fiind înlocuite de “fâşcâiturile" băieţilor
sau, pur şi simplu, de muzică. Cetele de copii mai mici “fâşcâie" (fluieră) la strângerea
cercului, deoarece nu au şi muzicanţi care să-i însoţească. Câteva strigături de joc sunt
împletite cu cele iniţiatice, atingând, uneori, sfera vulgarului şi a pornografiei. Scopul lor este
evidenţierea grupului, mai ales faţă de ceilalţi feciori, în ochii “mândrelor", ai fetelor de
măritat.

Cei prezenţi în Bucovina la cumpăna dintre ani sunt prinşi mai mult de spectacol,
ignorând ceea ce este, de fapt, raţiunea întrunirii cetei. Ba chiar şi în ochii performerilor,
actualul lor dans are ca argument păstrarea tradiţiei, chiar ei ignorând faptul că ceea ce îi leagă
este momentul vieţii premergător căsătoriei. In ansamblul comunităţii, ei prezintă
dintotdeauna mesajul unei vârste, una dintre unităţile tradiţionale de organizare a băieţilor
necăsătoriţi, cu rol iniţiatic, celulă socială tradiţională (în sensul de mod de reunire,
cunoaştere şi manifestare publică a feciorilor), purtând mai recent şi marca unei categorii
sociale, a feciorilor de ţăran, în localitatea urbană de astăzi.
 Când încetează jocul bungherilor intră în joc “ţâganul" cu capra, apoi cel cu ursul,
urmaţi fiind de un scurt joc al ‘’ţâganilor", toate acestea însoţite de bătăi în tigăile ţiganilor şi
de strigături licenţioase.

Cetele de bungheri nu sunt niciodată singure; alaiul lor este format şi dintr-un mare
cortegiu de “ţâgani" (băieţi unşi pe faţă şi uneori pe tot trupul cu seu de oaie, apoi cu
funingine, costumaţi în haine peticite, de care adesea atârnă cordele de pânză, având capul
împodobit cu adevărate podoabe de pene). Rolul lor, exceptându-i pe cei care joacă capra sau
ursul după bungheri, este numai de a-i însoţi pe aceştia, de a le marca prezenţa într-un mod
mai spectaculos. Pe drumuri “ţâganii" îi sperie pe copii, ţin calea trecătorilor sau a maşinilor,
ori “agaţă" fetele de măritat pentru a obţine “un bacşiş la bulibaşu’ ", cum spun ei.

2.3. Tradiții de Paște

Moldova este plină de tradiţii şi superstiţii în preajma sărbătorilor pascale. În această

zonă este o tradiţie sfântă, ca după slujba de la biserică, preotul să treacă pe la fiecare
mormânt să citească o rugăciune alături de familia celor adormiţi. Bucatele tradiţionale
pregătite şi aduse de gospodine sunt sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor plecaţi pe
lumea de dincolo. Aceasta este un obicei prin care sătenii îşi amintesc de cei dragi care au
plecat de lângă ei, pomenindu-i.

Odată cu această tradiţie, a doua zi de Paşte este un bun prilej pentru cei care au plecat
din acest sat, să se reîntoarcă la origini, să se întâlnescă cu prietenii din copilărie şi să depene
amintiri.

După un post de şapte săptămâni, gospodinele încep încă din Joia Mare din Săptâmâna
Patimilor să pregătească cele mai bune bucate de Paşte. Țăranii încetează munca la câmp şi se
retarg spre case pentru a face curăţenia de Paşte.

În Moldova, este o tradiţie păstrată încă din bătrâni, ca în joia seacă să se vopsească
ouăle pentru că se spune că se păstrează mai bine. Tot în această zi se coc cozonacii şi pasca.

Următoarea zi, în vinerea mare, gospodinele ţin post negru, nu se coace pentru că este
considerat un păcat. Seara, după ce aproapae totul este gata, copii mari şi mici, femei şi
bărbaţi, se îmbracă de sărbătoare, iau câteva flori din grădină şi pornesc spre biserică. Acolo
se trece pe sub Sfânta Masă de 3 ori, apoi se cântă Prohodul. După Prohod, preotul împreună
cu tot alaiul de enoriaşi ies afară să înconjoare biserica în frunte fiind un barbat mai voinic din
sat care poartă în spate crucea pe care este întruchiapat Iisus Hristos.

Sărbătoarea Paștelui își are tradițiile și obiceiurile specifice în Transilvania datorită

confluențelor orientale și occidentale

La masa de Paște ouăle roșii se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă
(de obicei bărbatul) ciocnește de capul oului ținut în mână de un membru al familiei, în timp
ce spune: “Hristos a Înviat !”, la care se răspunde cu: „Adevărat a Înviat!”
 În prima zi de Paște în unele sate toți membrii se spală de dimineață pe față cu apa în
care a fost pus un ou roșu, un ban de argint și o crenguță cu busuioc. Prânzul din prima zi de
Paște este un prilej de reunire a familiei, iar de pe masa nu pot lipsi: ouăle roșii, ceapa verde,
drobul și friptura de miel.
 Capitolul III. Diverse tradiții și obiceiuri la sărbătorile de peste an

3.1. Sfântul Andrei

Românii îl sărbătoresc pe Sfântul Andrei, pe data de 30 noiembrie. Întâmplarea a făcut

ca ziua națională, 1 decembrie, momentul unirii provinciilor românești, să se celebreze a doua
zi. Iată cum, cele două componente, spiritualul și istoria, se alătură pentru a fi comemorate în
momentul în care postul Crăciunului este în toi, natura și individul pregătindu-se deopotrivă
pentru nașterea Mântuitorului.

Iarna este sobră, plină de privațiuni și primejdioasă dar sărbătorile acestui anotimp,
cele mai spectaculoase din tradiția românilor, prefigurează parcă clipele în care totul va reveni
la viață.

Noaptea din ajunul Sf. Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreștine, care să
asigure protecție oamenilor, animalelor și gospodăriilor. Țăranii români le-au pus sub
oblăduirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea și puterea sa.

Ajunul Sf. Andrei este considerat momentul în care bariera dintre văzut și nevăzut se
ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obține informații cu caracter de prospectare pentru
anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite
interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor
putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede ca în această noapte "umblă strigoii" să
fure "mana vacilor", "mințile oamenilor" și "rodul livezilor".

Împotriva acestor primejdii, țăranul român folosește ca principal element apotropaic

(de apărare), usturoiul. În egală măsură, casa, grajdul, cotețele, ușile și ferestrele acestora sunt
unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni și animale.

În general, acest usturoi cu rol de apărare, provine din cel menit cu un an înainte, în
același moment al anului. Сea mai importantă acțiune ce se desfășoară în această noapte este
"păzitul usturoiului". Împreună, fete și flăcăi, veghează și petrec, tocmai pentru a înzestra
usturoiul cu calitățile necesare.

Forța magică cu care el va fi investit în ajunul de Sf. Andrei îi va ajuta pe toți să

depășească momentele de cumpănă de peste an, va servi drept remediu terapeutic, va aduce
pețitori - purtat la brâu, va păzi sălașurile de duhurile rele.

Deși învăluite de muzică și dans, fetele vor veghea cu strășnicie usturoiul, ce nu

trebuie furat pe ascuns de flăcăi. Păzit astfel, usturoiul va putea mai apoi să asigure protecția
ființei umane, reușind uneori să-i schimbe chiar soarta. Tot în această noapte, pentru a testa
rodnicia livezilor și câmpurilor, se aduc crenguțe de vișin în casă, care vor înflori până la
Crăciun, sau se seamănă boabe de grâu în diverse recipiente.

3.2. Sfântul Nicolae

 Decembrie vine apoi cu sărbătoarea, atât de așteptată de copii, a Sfântului Nicolae.
Acest obicei al darurilor aduse de Moș Nicolae, s-a împământenit mai mult la oraș.

Este posibil să fie un împrumut din țările catolice, unde Moș Crăciun este cel care
pune daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiți. Moș Crăciun așa cum este el cunoscut azi, cu
renii și veșmântul roșu și barbă albă a fost inventat la începutul secolului XX de o companie
de publicitate americană care făcea reclamă pentru celebra Coca cola.

Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moș Nicolae să aducă și câte o

nuia(pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia
ortodoxă Sfântul Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest fel în educația copiilor.

Se spune că el posedă puteri magice și a murit în 340 a.H. și a fost îngropat în Myra.
Târziu, în secolul XI, soldații religioși din Italia au luat rămășițele sfântului cu ei înapoi în
Italia. Ei au construit o biserică în memoria lui, în Ari, un oraș port din sudul Italiei. Curând,
pelerinii creștini din toată lumea au venit să viziteze Biserica Sfântului Nicolae.

Ei au preluat legenda lui Moș Nicolae în locurile lor natale. Legenda s-a răspândit în
toată lumea și a luat caracteristicile fiecărei țări. În Europa în secolul al XII-lea ziua Sfântului
Nicolae a devenit ziua darurilor și a activităților caritabile. Germania, Franța și Olanda
celebrează ziua de 6 decembrie ca o sărbătoare religioasă și oferă cadouri copiilor și săracilor,
și ajută fetele sărace să se mărite oferindu-le o zestre.

Când colonistele olandeze au călătorit în America, au adus cu ele un episcop care purta
un costum roșu și mergea călare pe un cal alb. Imaginea americană a episcopului va evolua
treptat până la cea a unui bătrân spiriduș vesel. A fost descris ca un bătrân olandez vesel și
bucălat din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving.

Anul 1823 a continuat poveștile cu Moș Nicolae cu publicarea poemului "O vizita a lui
Moș Nicolae" al lui Clement Moore. Multe țări și-au păstrat propriile obiceiuri și tradiții de
Sfântul Nicolae. In unele culturi, Sfântul Nicolae călătorește împreună cu un însoțitor care îl
ajută. În Olanda, episcopul navighează pe un vapor sosind pe 6 decembrie.

Are la el o carte mare care îi spune cum s-au purtat copiii olandezi în timpul anului.
Cei cuminți sunt răsplătiți cu daruri iar cei obraznici sunt luați de asistentul său, Black Peter.
În Germania, Sfântul Nicolae călătorește tot cu un însoțitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht,
Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac în spate și o nuia în mână.

Copiii obraznici sunt pedepsiți cu câteva lovituri de nuia. În Italia, La Befana este zâna
bună care se îmbracă în negru și aduce daruri copiilor la 6 ianuarie. În multe țări latine:
Spania, Puerto Rico, Mexic și America de Sud, copiii îi așteaptă pe cei trei regi să le aducă
daruri de Crăciun.

3.3. Tradiții legate de mărțișor

Nu se cunoaște cu exactitate care sunt originile mărțișorului, dar se apreciază că

această sărbătoare a apărut în timpul Imperiului Român, atunci când în prima zi de primăvară
se celebra Anul nou. De altfel Anul Nou a continuat să fie sărbătorit la dată de 1 Martie până
în secolul al XVII-lea.

La început, mărțișorul era reprezentat de o moneda din aur ori argint, însoțită de un
șnur cu două fire întoarse (alb și roșu). Roșul este culoarea asociată primăverii, iar albul
simbolizează iarnă. Conform unei alte interpretări roșul se referă la vitalitatea femeilor, iar
albul la înțelepciunea bărbaților. Împletirea șnurului ar reprezenta astfel o interdependență a
celor două concepte.
Există numeroase legende construite în jurul șnurului alb-roșu. Una din ele spune că
Soarele, luând chipul unei tinere frumoase, a coborât pe Pământ și a fost capturat de un zmeu.
Un tânăr curajos s-a luptat cu zmeul, iar sângele sau s-a scurs pe zăpadă albă. În cele din urmă
el a înfrânt zmeul, iar Soarele s-a înălțat iar pe cer. Acolo unde zăpadă se topise, au apărut
primele flori din an: ghioceii vestitori de primăvară. Se mai spune de asemenea că Baba
Dochia torcea șnurul mărțișorului, sfoară groasă de 365 sau 366 zile, atunci când urmă
turmele de oi în munți.
Mai multe descoperiri arheologice au scos la suprafață obiecte vechi de milenii care ar
fi putut fi considerate simboluri ale primăverii. Este vorba de multe pietricele de rău colorate
în aceeași combinație alb și roșu. Deseori mărțișorul era văzut că o amuletă ce atrage norocul
în viață și fericirea sufletului. Strămoașele noastre tinere obișnuiau să-l poarte la gât timp de
12 luni, iar apoi îl prindeau în firele de par până când înflorea primul pom, la sfârșitul lui
“marte”. Ulterior dăruiau pomului acest șnur alb-roșu, legandu-l de una din crengile sale, iar
moneda o foloseau pentru a-și cumpără brânză. Credință lor era că astfel față le va fi albă și
frumoasă până la sfârșitul anului.
Azi, în cele mai multe zone din România bărbații oferă mărțișoare femeilor drept
simbol al norocului și bunăstării. Dar există câteva regiuni în Moldova, unde obiceiul păstrat
este fix pe dos: femeile sunt cele care oferă bărbaților mărțișoare, pentru că ele vor primi
daruri peste o săptămâna, de 8 Martie. Tradiția spune că prin oferirea unui mărțișor, fetele își
exprimau disponibilitatea sau acceptul pentru o relație. Primăvară era în general văzută că
perioada propice pentru formarea cuplurilor – îndrăgostiții puteau să se întâlnească în natură,
după o iarnă friguroasă și să-și consolideze relația.

Dacă în trecut martisoarele erau reprezentate de monede sau confecționate din

materiale simple (de exemplu lemn), azi obiectele sunt din cele mai diverse, dar obligatoriu
însoțite de laitmotivul de joc al șnurului alb – roșu. Se zice că dacă porți șnurul alb- roșu toată
luna martie, apoi îl agăți într-un pom și îți pui o dorința, această se va îndeplini. De aici apare
și justificarea oferirii cadourilor de 1 Martie. Cei care aleg să ofere în dar un mărțișor de
primăvară, așează în pieptul destinatarului noroc, bunăstare și îndeplinirea dorințelor. În cele
din urmă mărțișorul simbolizează aprecierea, respectul, grijă și atenția pentru cel drag,
manifestată delicat în zorii renașterii naturii.
3.4. Ziua de 8 martie

Dacă de 1 Martie femeile și bărbații oferă și primesc mărțișoare (în funcție de tradiția
pe care o țîn), 8 Martie este în mod categoric declarată Ziua Femeii. În a 8-a zi de primăvară
toate femeile sunt sărbătorite cu flori, cadouri și atenții deosebite. Atunci când un bărbat alege
să ofere un cadou de 8 Martie femeii din viață să înseamnă că o apreciază în mod deosebit, că
o iubește și își dorește să o vadă fericită. 8 Martie este de asemenea ziua mamei, moment în
care fiii și fiicele au ocazia de a-și manifestă prețuirea, dragostea, admirația, respectul și
sentimentele de mulțumire față de cea care le-a dat viață. Cadourile oferite mamelor și în
general femeilor pot fi extrem de diverse, de la clasicele flori și bomboane până la ceasuri de
mâna stilate.

3.5. Sânzienele
În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau
Drăgaica. Deşi sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a
Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele îşi au originea într-un
străvechi cult solar. Denumirea este preluată probabil, de la Sancta Diana, zeiţa silvestră.
Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, că reprezentări fitomorfe (Florile
de Sânziene) şi divinităţi antropomorfe.
În credinţa populară, Sânzienele erau considerate a fi nişte femei frumoase, nişte
adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile întunecate,
neumblate de om.
Nu este exclus că în vremuri îndepărtate populaţia din munţi să se fi întâlnit la momentele
solstiţiale (Sânzienele) sau echinocţiale pentru a săvârşi ritualuri închinate Soarelui. Megaliţii
din Munţii Călimani pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat),
pot fi mărturii în acest sens.
Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre
24 iunie, cânta și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite,
înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și
suferințele oamenilor.

Sânzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei
păcătoși cu "lanțul Sanzienelor", pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindină, lăsând
câmpul fără de rod și florile fără de leac.
În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație, de aflare a
ursitei și a norocului în gospodărie.
În dimineață de Sânziene înainte de răsăritul soarelui oamenii strângeau buchete de Sânziene
pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. Se consideră că omul va
trăi mult în cazul în care coroniță rămânea pe casă sau, dimpotrivă că va muri repede, atunci
când coroniță alunecă spre marginea acoperișului sau cădea de pe acoperiș.
Fetele strângeau flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea
premergătoare sarbatoarii, în credință că își vor visa ursitul. În unele zone fetele își făceau
coronițe din Sânziene pe care le lăsau peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă
dimineață găseau coronițele pline de rouă, era semn sigur de măritiș în vara care începea.

Gospodarii încercau să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de

Sânziene, în seară din ajunul sărbătorii agățau cununi de Sânziene la colțul casei orientat către
răsărit și dacă, a două zi, în coronițe erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de
la păsări considerau că anul va fi bun mai ales pentru acestea.
Florile culese în ziua de Sânziene prinse în coronițe sau legate în formă de cruce, erau duse la
biserica pentru a fi sfințite și erau păstrate, apoi, pentru diverse practici magice.
 Sărbătoarea Sanzienelor care marchează mijlocul verii, era considerată și momentul
optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se făceau previziuni meteorologice: în funcție de momentul în care răsărea

Constelația Gainusei, se determina perioada prielnică pentru semănatul grâului de toamna.
Sărbătoarea Sanzienelor mai este cunoscută în popor și sub denumirea de Amuțitul
Cucului. Se crede că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi
secetoasă.
Pentru a fi sănătoși și avea spor în muncă, în acest moment de început al secerișului,
oamenii se încingeau peste sale cu tulpini de cicoare.
Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spălau pe cap, în această zi cu fiertură de iarbă
mare. Pentru a scapă de boli, fetele și nevestele se scăldau ritual în ape curgătoare iar pentru a
se umple de fertilitate, femeile se tăvăleau dezbrăcate în rouă, dimineață, înainte de răsăritul
Soarelui.
Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri în care se aruncau substanțe
puternic mirositoare, se buciumă și se strigă în jurul focurilor.

În unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi întâlnit, cu ani în urmă, obiceiul
"boului instrutat". În cadrul ceremonialului, masca taurină murea și renastea simbolic la acest
început de timp calendaristic.
Pentru pomenirea morților se fac pomeni îmbelșugate și se pun flori mirositoare pe
morminte.
De Sânziene au loc balciuri și iarmaroace. Acestea erau în trecut un bun prilej pentru
întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Printre cele mai renumite târguri se numără cele de la
Buzău, Focșani, Câmpulung Muscel, Buda, din județul Vrancea, Ipatesti, județul Olt, Pitești,
Cărbunești, județul Olt, Giurgeni, județul Ialomița, Broșteni, județul Mehedinți) și, cel mai
cunoscut, Târgul de Fete de pe Muntele Găînă.
Sub aspect religios, în ziua de 24 iunie, în Bucovina se sărbătorește cu mare fast
Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Acum, că și altă dată, în această zi
se adună mii de pelerini pentru a participa la ceremonia scoaterii moaștelor Sfântului Ioan.
 Bibliografie

Site-uri:

• https://vinenunta.ro/inspiratie/obiceiuri-nunta/
#Obiceiuri_si_traditii_de_nunta_in_Moldova

• https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Obiceiurile%20petitului%20si
%20a%20logodnei.pdf

• https://calendarulortodox.ro/datini-obiceiuri-traditii/obiceiuri-si-traditii-de-
botez/

• https://ritus.md/ro/page/funeral-traditions/next/2

• https://patrimoniu.ro/patrimoniu-imaterial/obiceiuri-de-iarna-din-moldova

• https://www.gandul.ro/diverse/sarbatori-pascale-obiceiuri-si-traditii-de-paste-in-
moldova-transilvania-si-muntenia-superstitii-stravechi-19423763

• https://ro.wikipedia.org/wiki/Tradi%C8%9Bii_rom%C3%A2ne%C8%99ti#Sf
%C3%A2ntul_Andrei

• https://folclor-romanesc.ro/traditii-si-obiceiuri-de-sanziene/

• https://www.watchshop.ro/blog/obiceiuri-de-1-si-8-martie-in-diverse-parti-ale-
tarii-de-ce-se-ofera-cadouri/

• https://adevarul.ro/locale/focsani/obiceiuri-nunta-moldova-traditie-modernitate-
1_55c8c09df5eaafab2c6ae939/index.html

• https://ro.sputnik.md/society/20190624/26544862/dragaica-2019-Noaptea-de-
sanziene-traditii-si-obiceiuri.html
Anexe