Concepte și teorii în antropologia culturală și etnologie

Aspecte privind noțiunile

antropologice de cultură, structură socială si

personalitate în cadrul ritualui de nuntă la românii
din Oltenia și comunitatea românilor din nord – estul
Serbiei

Simulescu Alexandru Vlăduț

Masterand EACF – An I
 În primul rând, consider că ritualul ceremoniei de căsătorie este un act cultural ce are
la bază unitatea familială prin definiție, unind astfel nu doar cei doi tineri îndrăgostiți, cât și
familiile celor doi. Totodată, din punct de vedere social, căsătoria este văzută ca pe un lucru
„obligatoriu” un act ce nu trebuie sărit, care face parte din etapele successive ale vieții. În
cultura popular românească, adeseori, cei care sunt trecuți de vârsta tinereții și nu s-au
căsătorit sunt blamați, încurajați și îndrumați să facă această etapă, necesară culturii populare
românești, pentru a putea fi integrați normal în societate. Menționez că este un punct de
vedere general, nu toți consideră a fi obligatoriu acest ritual. Pe de altă parte, privind
conceptualizarea antropologică a personalității, remarcăm un tipar al societății românești,
observat atât în nunțile din Oltenia cât și în nunțile românilor din Serbia.

Un aspect important de menționat între cele două îl reprezintă intervenția religiei în

cadrul ceremoniei. Astfel, dacă în Oltenia este de neconceput ca ritualul căsătoriei să nu fie
săvârșit și prin taina creștin – ortodoxă a căsătoriei, pentru românii din Serbia acestă taină nu
trebuie îndeplinită, iar căsătoria este considerată de la sine o taină de legătură. Probabil acest
lucru se datorează lipsei bisericii ortodoxe în cadrul comunității românilor din Serbia, iar ei
au continuat să perpetueze această taină a căsătoriei și fără implicarea bisericii.

În primul rând, ritualul ceremoniei se bazează pe implicarea întregii comunități în

sărbătorirea aceste taine. Astfel, mai întâi de toate, tinerii mergeau în pețit pentru a putea
cere „mâna” fetei de la familia acesteia. Acest lucru se făcea cu ajutorul prietenilor apropiați
ai mirelui, cât și cu ajutorul familiei. De cele mai multe ori, erau discutate aspecte sociale
cum ar fi zestrea primită, averea, pământurile etc. Observăm câ în ambele comunități pețitul
este asemămător, diferențele fiind făcute doar de cadrul social în care aceștia au crescut. În
Oltenia pe de o parte, se mergea în pețit și se strigau diferite urături de cerere, de multe ori
mireasa fiind asociată și cu vânatul – căprioară sau cu o regină, ea reprezentând, într-o
anumită măsură prada. Totodată în strigături, mirele era asociat unui rege și urcat pe cele mai
înalte culmi. Aceștia mergeau în batătura familiei miresei iar viitorul socru trebuia să
răspundă cetei. Uneori aceste se făcea că nu știe, că el nu are nicio fată de măritată și când
alaiul se pornea să plece, îi chema înapoi și accepta, invitându-i pe toți la un ospăț pe cinste.
Pe de altă parte, în comunitate românilor din nord – estul Serbiei, exista obiceiul furatului
fetei, dacă părinții acestor tineri nu se legiuiau. Alaiul merge să ceară fata de acasă alături de
un fluieraș iar dacă aceasta răspundea afirmativ se făcea mare ospăț ca mai apoi aceștia să se
pună de comun acord pentru organizarea nunții.

Dacă fata răspundea negativ alaiul pleca și se anula totul. Dacă părinții fetei nu erau
de acord, de multe ori aceasta era furată și ascunsă panâ când cele două familii aveau să se
împace și să se pună de comun acord în privința zestrei și a nunții.
Tot cu ajutorul apropiaților se făceau și invitațiile la nunta. Aceștia mergeau cu alaiul în tot
satul pentru a invita pe toți sătenii la nuntă. Atât în Oltenia cât și în cadrul comunității de
români din Serbia, implicarea activă se dovedea eficientă, iar ritualul ceremoniei dura undeva
la 3 – 5 zile implicând partea de pregătirea a petrecerii, petrecerea în sine iar mai apoi
strângerea și organizarea bătăturii după petrecere.

În cadrul acestui ritual, observăm în ambele părți multe obiceiuri care nu trebuiesc
ratate, obiceiuri ce sunt considerate a fi păstrătoare de bunăstare, sănătate dar și aducătoare
de rod bun și belșug. Un obicei remarcant în Oltenia este prezența bradului de cununie, care
este cules de către tinerii invitați și adus în curtea miresei. Acest brad reprezintă tinerețea și
longevitatea tinerilor căsătoriți fiind un simbol de energie proaspătă de lungă durată. Bradul
trebuia jucat de către mireasă, de trei ori, în jurul mesei, ca mai apoi să îi rupă vârful acestuia
și să îl pună fie în sân, fie în căldarea cu vin, fie să îl arunce pe casă, acest lucru fiind diferit
în funcție de zonele etnografice cât și de transmiterea acestui obicei din generație în
generație.

Un alt obicei foarte important îl reprezintă și ritualul de limită, „Iertăciunile” către

părinți și către nași. Acestea se fac rostind versuri prin care doresc binecuvântare și
blagoslovenie de la părinți și nași. Totodată, dupa oficierea slujbei religioase, mireasa este
întâmpinată de către soacra mare cu o linguriță de dulceață, fapt ce semnifică un rit
simpatetic, pentru a le asigura un trai dulce și îi trage în gospodărie legați la gât cu un ștergar,
fapt ce semnifică ritul de agregare de integrare a miresei în noua sa familie. De regulă mireasa
se muta în gospodăria mirelui și aducea cu ea zestrea primită de la părinți, de obicei o ladă
de zestre adusă cu căruța odată cu alaiul nunții.

Făcând o paranteză, aș vrea să menționez un aspect similar observat în comunitatea

românilor din Serbia privind punerea bradului de cununie pe o prăjină mare de lemn. Acest
aspect este întâlnit și în comuna în care am copilărit Ștefești – Prahova. Obiceiul încă se mai
păstrează și reprezintă din punct de vedere social, un cadru care semnifică startul unui nou
început, un început verde, tânăr și plin de vitalitate. Bradul este urcat pe o prăjină de circa 5
– 6 m iar tinerii din partea miresei trebuie să se urce pe aceasta și să recupereze bradul, pentru
a trece mai departe la ritualul cununiei, fără acesta neputând fi săvărșită. Adeseori cel care
reușea să se urce, era răsplătit cu bani, țuică și vin de către naș. Acest obicei nu este deloc
ușor, întrucât tinerii din partea mirelui ungeau prăjina cu untură sau cu seu de oaie, pentru a
face cât mai dificilă urcarea acestuia pe ea. De asemenea în vârful prăjinii era pusă și o turtă
care reprezenta belșugul tinerilor căsătoriți. Aceasta era ruptă de către cel care se urca pe
prăjină și aruncată în bucăți pentru mulțimea care aștepta nerăbdătoare jos să prindă o parte
din ea. O altă particularitate importantă de menționat care face referire la caracterul social al
comunității cât și personalitatea de bază a oamenilor implicați este evidențiată prin ieșirea în
fața alaiului cu găleți pline cu apă. Acestea sunt scoase de către copii și semnifică un moment
de aducere de noroc, „le-am ieșit cu plin” ca aceștia să aibă o viață plină de belșug. Mirele,
nașul si socrii, dar și alții, îndeosebi bărbați, îi răsplătesc pe aceștia cu bani pe care îi aruncă
în găleata plină cu apă. Nu te puține ori, se întâmplă ca unul dintre nuntași, care este de fel
mai buclucaș dar care s-a și „ospătat” pe îndelete, să arunce și bolovani în gălețile copiilor,
pentru amuzament.

În ambele comunități, pe lângă obiceiurile diferite dar apropiate, un lucru important

de menționat din punct de vedere social dar și al configurației culturale se observă prin
implicarea comunității în pregătirea mesei pentru petrecere. Pregătirea acesteia reprezintă
pentru familie un lucru foarte important deoarece trebuia să aibă pregătite de dinainte toate
alimentele necesare. Creșterea animalelor reprezenta un lucru essențial, aceștia sacrificând
pentru masa ceremoniei porci, oi sau găini.

Înainte ca invitații să servească masa, odată cu sosirea alaiului de nuntă, începea și

petrecerea propriu zisă. Aceasta era tot timpul deschisă cu hora „Nuneasca” un dans de
deschidere a petrecerii de nuntă, unde se prindeau în horă mirii, nașii, socrii, fratele de ginere
cu bradul de cununie și apoi nuntașii. În centrul horei se aflau lăutarii care cântau și urau pe
rând mirilor („Să trăiască ginerică, C-ai mireasă frumușică, Bagă mâna-n buzunar dă bacșiș
la lăutar etc.), Nașilor („Să trăiasc și nașii, s-aibe grijă de copii etc.), socrilor (Să trăiască
socru mare, care fecior de ca o floare etc).
 Astfel, un alt element cultural nelipsit cadrului ceremonial sunt lăutarii. Aceștia
trebuiau să meargă tot timpul cu alaiul nunții și să evidențieze momentul de fericire al
tinerilor care urmau să se căsătorească. Alaiul pornește de la casa mirelui („miru” în Serbia)
către naș („natu” în Serbia) – unde înainte se servea și masa de către alai, obicei care s-a
pierdut între timp – iar mai apoi ajung la casa miresei („govie” în Serbia). Aici se săvărșesc
diferite obiceiuri și ritualuri. Alaiul poate fi întâmpinat cu porțile legate, iar mirele trebuie să
plătească pentru a putea fi primit în gospodărie sau în alte părți direct cu porțile larg deschise,
pentru a facilita și a primi cum se cuvine alaiul nunții.

Adeseori, înainte de a fi întâmpinat de mireasa propriu zisă, exista obiceiul costumării unei
babe sau al unui bărbat în mireasă, pentru a induce în eroare mirele.
Odată ce mireasa ieșea, în Oltenia de regulă avea cu o găleată de apă și un buchet de busuioc,
cu care stropea alaiul nunții, aruncând apa cu busuiocul în semnul crucii. Apoi vărsa apa din
găleată cu piciorul, acest moment semnificânt belșugul care va avea să vină către noua
familie.

O altă particularitate întâlnită la ambele comunități este trecerea miresei de la statul

de tânără nemăritată la femeie măritată. Acest lucru accentuează personalitatea modală a
modificării statului femeii prin schimbarea voalului cu o basma sau cu un batic. Schimbarea
acestui statut se realizează oarecum treptat, miresei fiindu-i greu să accepte aceasta prin
ritualul neprimirii basmalei. Aceasta aruncă peste cap de 3 ori basmaua pe care i-o pune nașa
pe cap, ca ulterior a 4 – a oară să își accepte statutul de femeie măritată și să intre în rândul
configurațiilor culturale ale familiei.

În concluzie, țin să menționez că ritual nunții reprezintă un adevărat ceremonial bine

întipărit în cultura populară românească și conține atât rituri de separare, de limită și de
agregare dar mai ales rituri de integrare în comunitate. Astfel prin enculturare, oamenii
transmit către generațiile de tineri toate obiceiurile și tradițiile pe care ei le cunosc, unele
dintre ele astăzi pierzându-se cu desăvârșire sau făcute în necunoștință de cauză.
Comunitatea românilor din nord estul Serbiei, a reușit să păstreze oarecum valabile toate
trăsăturile de gen și riturile specifice ceremoniei de nuntă prin sincretismul creat de către ei,
adaptând comunitatea locală la activitățile cultural – sociale pe care aceștia le aveau.
 Făcând o paranteză la ziua de astăzi, sincretismul se observă mai ales în comunitățile
de români din diaspora, care au reușit prin personalitatea debordantă să își pună amprenta în
țările în care aceștia s-au relocat, fie temporar sau permanent. Regăsim astfel în aceste
comunități, de la magazine cu produse românești, biserici ortodoxe, restaurante cu specific,
până la sărbători și petreceri organizate cu fast în piețele publice ale acestor țări. Astfel
configurațiile culturale ale acestor mici comunități sunt astăzi remarcate inclusiv în presă
datorită personalității poporului român cât și enculturării poporului gazdă, adeseori aceștia
fiind profund marcați de diversitatea culturală a poporului român.