Desfasurarea nuntii - obiceiuri si traditii de respectat

Acestea sunt obiceiurile din ziua nuntii care ar trebui respectate, cu mentiunea ca acestea pot diferi
de la o zona la alta (in Ardeal si Maramures, de exemplu, cuplurile au doua perechi de nasi, spre
deosebire de restul tarii unde se apeleaza la o singura pereche de nasi).
Totul incepe cu cererea in casatorie, pentru care mirele ar trebui sa mearga in petit la viitorii sai
socri, inainte de a-i cere mana iubitei sale. Daca are consimtamantul acestora, alege cu multa atentie
inelul de logodna si apoi o cere in casatorie pe aleasa inimii.

Odata acceptata cererea in casatorie, tinerii miri trebuie sa decida pe cine vor alege nasi, adica
parinti spirituali. Rolul nasilor cu timpul a inceput sa fie minimalizat, dar conform traditiei, nasul
(sau `nasul mare` cum i se mai spune) este de fapt personajul central al nuntii, si nu tinerii miri.
Nasul este urmat ca importanta in nunta de mireasa, deci in mod paradoxal mireasa este a doua
figura din nunta. Apoi de abia urmeaza mirele, nasa, domnisoarele si cavalerii de onoare, parintii si
ceilalti nuntasi. Alegerea nasilor, deci, are o importanta covarsitoare, atat pentru desfasurarea nuntii
cat si pentru viitorul tinerilor miri.

Conform traditiei si obiceiurilor, obligatiile materiale ale nasilor sunt suportarea cheltuielilor cu
voalul si parura miresei, a lumanarilor si a slujbei religioase. Acestia au datoria de a-i calauzi pe
tinerii miri pe drumul lor impreuna in viata. Tinerii miri, cum spune preotul, trebuie sa-i respecte
intru totul pe nasi, exact asa cum isi respecta proprii parinti.

Dupa ce s-au hotarat pe cine isi doresc ca nasi, tinerii miri trebuie sa le faca acestora o vizita cu
ploconul in brate. Ploconul poate fi primit sau refuzat de catre nasi, primirea acestuia echivaland cu
acceptarea propunerii de a-i nasi pe tinerii miri. Dupa primirea ploconului, nasii trebuie sa
cinsteasca onoarea care li s-a facut si sa desfaca o sticla din cel mai bun vin (sau sampanie, mai
degraba, in zilele noastre).

In ziua nuntii, daca ar fi sa respectati traditiile romanesti (si nu cele imprumutate de pe alte
meleaguri unde mirele si restul nuntasilor isi asteapta mireasa direct in biserica, iar aceasta vine
doar insotita de tatal sau), ar trebui ca alaiul de nunta sa fie pornit de catre cavalerii de onoare ai
mirelui.

Acestia iau cu ei lautarii si se duc la mire acasa unde se vor ocupa de barbieritul mirelui, semn al
transformarii flacaului in barbat. Dupa ce a fost barbierit, mirele si parintii acestuia, impreuna cu
cavalerii de onoare si urmati de lautari pornesc cu alaiul spre casa nasilor.

Aici, mirele (care este responsabil de cumpararea buchetelor pentru nasa si pentru mireasa sa) ii
daruieste nasei buchetul si ii prinde nasului papionul la gat. Mai exista obiceiul ca mirele sa le
aduca nasilor cateva cadouri `de imbracat`, conform traditiei (pe vremuri se faceau cadou camasi si
fuste populare brodate manual). Nasul mare ii cinsteste pe cei din alai cu `vin si bucate alese`
(piscoturi si sampanie), apoi impreuna cu nasa iau lumanarile de nunta, parura si voalul miresei
(pe care au datoria sa le cumpere) si pornesc in fruntea alaiului spre casa miresei.

Aici are loc gatitul miresei de catre nasa si domnisoarele de onoare, si prinsul parurii si al
voalului de catre nasa. Gatita fiind, mireasa iese din casa si se intalneste cu mirele care ii daruieste
buchetul de mireasa. In semn de apreciere, mireasa le prinde cocardele nasului, nasei si mirelui
(exact in aceasta ordine). Apoi domnisoarele de onoare continua cu impartitul cocardelor catre
socrii mari si mici, catre rude si catre ceilalti nuntasi.
Nuntasii prezenti in alai incing apoi hora miresei in batatura casei acesteia, in timp ce nasa are
datoria sa rupa turta miresei si sa o imparta celor prezenti. Tot alaiul, urmat de lautari, porneste in
cele din urma catre biserica.

Mersul in alai, ca si intrarea in biserica trebuie sa respecte urmatoarele reguli: in deschiderea

alaiului trebuie sa fie o domnisoara de onoare si un cavaler de onoare care sa duca lumanarile
celor doi miri. In spatele lor se afla nasul si mireasa, apoi mirele si nasa. Imediat in urma lor vin
socrii mari, apoi cei mici. Atat in coloana, cat si in biserica, mireasa sta intotdeauna la stanga
mirelui sau a nasului, iar toate femeile din alai stau de asemenea in stanga barbatilor pe care ii
insotesc.

Mare atentie trebuie avuta ca lumanarile sa nu stea in aceeasi masina, daca drumul pana la biserica
se face cu masinile. Pana dupa realizarea cununiei, mireasa sta cu nasul si cu lumanarea sa, iar
mirele cu nasa si cu cea de-a doua lumanare. La plecarea din biserica, insa, mirii vor fi impreuna
si la fel vor fi si lumanarile acestora.

PARTEA A DOUA A ARTICOLULUI APASATI AICI.

Va sfatuim sa cititi neaparat si glosarul de obiceiuri si traditii unde veti gasi nu doar derularea
obiceiurilor, ci fiecare obicei de nunta descris in detaliu (de ex. cum se rupe turta miresei, cum se
barbiereste ginerele).

Peţitul, logodna, înţelegerea asupra zestrei şi plecarea lăzii de

zestre din casa miresei, precum şi chemarea la nuntă şi masa
mare sunt elemente ale nunţilor de altădată din satul
oltenesc.
Oltenia a adunat de-a lungul timpului cele mai interesante obiceiuri legate de nuntă. Sunt obiceiuri
care se mai păstrează parţial şi astăzi într-o împletire ingenioasă cu modernul. Frumuseţea lor este
legată însă de acele vremuri, când viitoarea soţie era aleasă din timp de părinţi sau rudele apropiate,
sau atunci când ruda băiatului era trimisă cu plosca plină cu vin sau rachiu la tatăl fetei, şi când toţi
aşteptau cu sufletul la gură să vadă dacă acesta gustă din licoare. Era semn bun, părinţii băiatului
erau primiţi la tratativele pentru căsătorie. Se anunţa ceea ce se chema peţitul. „Se trimite în peţit o
persoană care are influenţă pe lângă părinţii fetei. Seara, băiatul şi părinţii lui, cu una sau două rude
mai apropiate, se duc la tatăl fetei acasă. Acolo fac aşa-numitul aşezământ. Tatăl fetei serveşte
oaspeţilor o masă, după puterile lui, şi încep tratativele de zestre. După ce s-au enumerat toate
obiectele ce vor forma zestrea: lucruri de casă, vite, bani, pământ, se formează foaia de zestre, actul
dotal, care se scrie de unul din cei prezenţi şi se rosteşte de ginere. În seara când se «aşază» dacă
tatăl viitorului ginere e mulţumit de dotă, se stabileşte şi ziua nunţii, de obicei o duminică sau
sărbătoare“, descrie doctorul Ch. Laugier în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“.
Ritualurile nu se opreau aici. La plecare, viitoarea mireasă trebuia să sărute mâna mesenilor,
purtând o sticlă cu vin din care aceştia beau. Cu acest prilej dădeau daruri în bani miresei. Dacă fata
nu-l voia pe băiat, când era întrebată „Îţi place ţuica?“, ea răspundea „Nu-mi place, nu e bună!“.
De la logodnă la marea nuntă

Erau rare cazurile căci, de obicei, fetele nu aveau curajul să încalce tocmeala părinţilor şi atunci
acceptau de voie, de nevoie. E drept că existau şi cazuri în care părinţii băiatului se duceau şi
întrebau dacă dau fata după băiatul lor. Dacă părinţii fetei erau mai bogaţi nu se învoiau, şi dacă
tinerii se plăceau, fugeau, dar erau aduşi repede înapoi, iar părinţii, de ruşine, acceptau. Existau însă
şi cazuri fericite, când cei doi aparţineau aceleiaşi clase sociale. Atunci se putea face şi logodna.
„Dura trei, patru săptămâni, chiar şi mai mult până puneau nunta. Se desfăşura la fată acasă. Băiatul
venea cu plocon, cu desagi cu pâine, păsări, cozonac, vin, ţuică. La logodnă participau părinţii şi
două, trei rude, iar tinerii schimbau batiste“, se menţionează în „Sărbători şi obiceiuri“, volumul I,
publicat de Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei Române. În unele zone ale
Olteniei, mireasa îi dădea ginerelui o cămaşă sau o pernă, iar el o răsplătea cu bani. Avea loc un
schimb. Fata avea pregătită din timp şi lada cu zestre, care era luată, conform obiceiului, duminica,
atunci când plecau nuntaşii la biserică. Mireasa şi mama ei aveau grijă să înghesuie în ea tot felul de
lucruri: velinţe, cergă de câlţi şi de lână, perne, prosoape. După ce erau duse în casă lucrurile aduse
ca zestre, mireasa trebuia să împartă daruri rudelor ginerelui (prosoape, cămăşi), iar aceştia ieşeau
din casă cu ele la gât şi jucau „Aidea doiu“, „Hora Miresei“. Dădeau ocol de trei ori unei căldări cu
vin, de două ori cu ginerele şi o dată fără el. Apoi mireasa îşi poftea la masă rudele şi invitaţii. După
joc şi veselie, aceştia se retrăgeau şi erau poftite la masă rudele şi invitaţii ginerelui. În altă zonă a
Olteniei, în Mehedinţi, lada de zestre era luată de sâmbătă după-amiază de neamurile ginerelui, cu
căruţele, cu lăutari, şi era dusă la casa mirelui. În ea erau îmbrăcămintea miresei, o cergă mare
(folosită la treierat), iar deasupra se puneau perne, foi de scoarţă (pături de învelit). Cei care duceau
lada chiuiau, să iasă lumea să vadă zestrea. După chemarea la nuntă a satului, se trecea la pregătirea
pentru a doua zi, pentru marele eveniment.

Nunta mai păstrează ceva din tradiţia împodobitului mirilor. S-a pierdut însă ţinuta ceremonială.
Căciula sau pălăria nu lipseau, vara se punea pălărie din pai de grâu sau postav, şi iarna căciulă,
împodobită cu flori sau pene de păun. Haina mirelui era de dimie, ornamentată cu găitane, cămaşa
era făcută de obicei de mamă sau de mireasă, iar pantalonii erau tot albi. Nu erau uitate nici floarea
de mire şi batista. Mireasa era gătită după datina locului, în port popular. Un flăcău o încălţa, iar în
pantofi se puneau bănuţi sau boabe de grâu. Lămâiţa şi voalul i le punea naşa. Se cântau acum
„Cântecul miresei“, „Ia-ţi mireasă ziua bună“, dar şi „Nuneasca“. Se juca şi „bradul“, tot astfel cum
se cânta şi „Godea“, un cântec în care se spunea că mireasa pleacă la o soacră rea, în vreme ce naşa
cânta „Cântecul miresei“.
Alt bordei, alt obicei

Toate pregătirile fiind făcute, alaiul lua drumul bisericii. „În unele părţi, mireasa se cununa având în
sân un cuţit, o bucată de azimă, zahăr, o coardă de la vioră: cuţitul, pentru ca duşmancele să nu-i
pună cuţitul, zahăr pentru ca ginerele să fie dulce şi plăcut, iar coarda ca să fie plăcută tuturor,
precum cântecul viorii… Când preotul şi naşul le pun cununiile pe cap, mireasa caută să calce pe
ginere pe picior, având credinţa că ea va porunci în casă şi bărbatul i se va supune întru totul“,
descrie Ch. Laugier. Obiceiul ca mireasa să calce ginerele pe picior se păstrează şi astăzi.
Întorcându-ne în timp, la ospăţul oferit nuntaşilor, alte obiceiuri şi tradiţii vin să vorbească despre
pitorescul nunţilor de altădată. „Masa se face vara afară, în curte, iar iarna în casă. Invitaţii mănâncă
mai mulţi din aceeaşi strachină, rar se pune pentru fiecare câte un tacâm complet. Nuntaşilor li se
împart în timpul mesei prosoape şi şervete, iar după ce s-a servit friptura încep darurile. Mireasa,
purtată de cumnatul de mână sau de „starochi“ (Hunia) ia o farfurie sau un castron, peste care pune
o azimă şi puţină sare o prezintă naşului. Naşul face în azimă darul său, care constă în bani, în
monedă de argint, sau chiar de aur, uneori mii de lei. Mireasa prezintă fiecărui invitat farfuria pentru
„daruri“ şi nuntaşii trebuie să dea, după puterile lor, câte o sumă de bani. Ea trebuie să sărute mâna
fiecărui invitat, până la cel din urmă“, se menţionează în „Contribuţiuni la etnografia medicală a
Olteniei“. Ritualurile continuă şi după nuntă. În unele părţi, luni dimineaţa, soacra mare intră în
camera tinerilor şi ia cămaşa pătată de sânge şi, în chiuiturile nuntaşilor şi cântecele lăutarilor, joacă
în horă cu ea. Este un obicei specific Pieleştiului. În alte părţi, cum ar fi Băileştiul, soacra mare îşi
pune la gât un şir de ardei roşu şi, ducându-se la meseni, face diferite glume sau joacă în horă. Şi,
uite aşa, mireasa îşi face loc în noua gospodărie, nu înainte de a merge la biserică pentru a se
spovedi şi a se împărtăşi, conform obiceiului.
Aceste tradiţii vorbesc de timpuri apuse, despre frumuseţea obiceiurilor de altădată.

Polirom-cercetare narativă, interviu, structurarea interviului, studiu de caz, povești de

viață,
Narcisa Știucă-metode de cercetare de teren
Nunta la țară-nunta la oraș-nunta în fața blocului

http://www.cdinside.ro/145/strigaturi-de-nunta/

Căluşul, dans magic de vindecare

Vezi galerie
Articol de Ionela Ungureanu
Călușul este un obicei românesc apărut cu mulţi ani înaintea lui Hristos, practicat de Rusalii care ține de
cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor, Căluș, Căluț sau Călucean. Acesta este
o parte integrantă a vieţii spirituale a multor sate din Câmpia Dunării (Dolj, Olt, Argeş, Teleorman, Ilfov). Din
spusele vătafilor cetelor doljene, căluşul se trage din luptele şi strigătele dacilor cu romanii. Căluşul este un
ritual şi îşi exercită puterea prin dans, muzică, costum, texte, acţiuni dramatice, obiecte rituale, reguli şi
interdicţii.
În perioada desfăşurării obiceiului, căluşarii trebuie să respecte o serie de obligaţii, restricţii sau pedepse.
„Din bătrâni povestea călușului se spune că se trage din daci și romani. Trebuie să fi curat ca și în ziua de
Paști, deoarece dacă nu ești curat cazi din picioare, și pentru a te ridica trebuie să te joace căluşarii cu zece
ulcioare, iar când rămâne unul nespart atunci te scoli. Poți fi luat din rusale, din călușar, din crăiță sau din
cal”, spune Petre Podaru, vătaful cetei din Coţofenii din Dos (sat Potmelţu).
În comuna Sopot, sat Pietroaia, vătaful ne spune că povestea căluşului nu poate fi spusă, fiind sub jurământ.
„Noi jucăm călușul de peste 100 de ani. Călușul este înaintea lui Hristos cu 200 de ani, încă de pe vremea
dacilor și romanilor. Noi tradiția o ținem cât putem, învățăm alți copii mai mici, dacă vor și au plăcerea să
joace, joacă. La noi povestea călușului nu se spune, noi avem un jurământ”, a spus vătaful cetei de căluşari.
Acelaşi nume, dar joc diferit
Căluşul cuprinde o serie de acte rituale, rânduite odată cu momentul constituirii cetei de căluşari cum ar fi
depunerea jurământului, steagul, pelinul şi usturoiul. În Dolj, aproape în fiecare comună, jocul şi obiceiul
căluşului sunt diferite. Jocuri precum Calul şi Floricica sunt specifice aproape fiecărei zone doljene.
„La noi jocurile sunt Crăița, Calul, Floricica. Când se termină jocul călușului, se face hora de mână și se
prinde tot tineretul, copii care vin nou-născuți sau botezați se joacă pentru a alunga relele. Crăițele joacă
exact cum jucăm și noi. Steagul se formează din nouă căpățâni de usturoi, nouă fire de pelin, iar de acolo nu
se dă pelin până după terminarea jocului. La noi steagul se îngroapă și se frânge în trei, dacă este secetă
dăm cu el pe apă, dacă plouă dăm cu el pe uscat. Dacă se întâmplă să cadă cineva jos noi trebuie să îl
punem cu capul pe usturoi și pelin și să-l jucăm de jur împrejur până când trebuie să se scoale. Pelinul este
pentru ca atunci când cineva spală să îl pună la cadă”, spune Petre Podaru.
„La noi călușul se joacă pentru oamenii bolnavi care ne cheamă acasă. Steagul nostru este ca și un drapel,
să vadă lumea Alaiul călușului și se pune usturoi și pelin pentru a ne feri de rele. Jocurile cetei noastre sunt
Crăițele, Crăițele în lanț, Broasca, Ariciul, Calul”, a pus Marius Trandafir, vătaful din Sopot (sat Pietroaia).
La Dăbuleni steagul căluşarilor se sfinţeşte pentru alungarea spiritelor rele, iar jocul celui care cade este
doar pentru unul dintre căluşari.
„În Dăbuleni este ceva ereditar de peste 100 de ani. De Rusalii se joacă căluşul la casa oamenilor şi se
alungă relele, pentru sănătate dacă miroşi pelin de la căluşari şi mănânci usturoi de la steag. La noi căluşul
ţine trei zile, de duminică până marţi. Noi avem trei jocuri pe care le jucăm, căluşul specific oraşului
Dăbuleni, care este unic şi nu putem să îl schimbăm noi, mai avem o horă şi Floricica. Steagul este un
simbol al căluşului nostru, este un steag sfinţit, la terminarea căluşului acesta se îngroapă şi nu ştie nimeni
de el, decât vataful şi ajutorul lui şi se dezgroapă la un an. Cu acest steag se merge în fiecare şi nu se
foloseşte decât atunci. De dimineaţă(n.r.) am fost cu el la biserică, l-am sfinţit şi când terminăm se sfinţeşte
iar şi îl ascundem. Nu avem voie să spunem nimic despre jocuri şi depunem un jurământ, iar zilele astea
suntem curaţi, nu avem voie să ne îmbătăm sau să ne înjurăm. În timpul jocului Floricica ating cu vârful
pelinului obrazul unui căluşar, atunci el cade şi noi îl jucăm până când îşi revine. Mulţi zic că acest lucru nu
este adevărat, dar este. Mirosind pelin şi mâncând usturoi simţi că eşti mai puternic, mai vioi”, spune vătaful
cetei de căluşari din Dăbuleni.
În satul Giurgiţa, nea Ion ne spune că steagul reprezintă drapelul căluşarilor, iar ciotul sau iepurele semnifică
mutul care fuge cu relele celui luat din căluş.
„Căluşul se joacă de pe vremea dacilor la noi în comună. Ciomagul sau strigăturile vin de la luptele dacilor
cu romanii. Steagul, fiecare ţară, fiecare unitate are drapelul ei, aşa şi atunci, pe vremea dacilor, aveau
steagul lor, şi în ziua de astăzi steagul nostru îl reprezintă pe cel din bătrâni. Iepurele: când cineva este luat
din căluş, iepurele fuge repede şi ia relele după el, usturoiul, pelinul au mirosul pe care îl emană şi alungă
relele, clopoţeii care îi avem pe noi alungă duhurile rele după om, să fie omul sănătos. Steagul îl păstrez
acasă, iar iepurele îl îngropăm. Crăiţele când se luptau dacii cu romanii veneau cu coşurile pline de mâncare
să le dea să mănânce. Căluşul îl joacă doar bărbaţii, femeile joacă căluş artistic nu tradiţional. Căluşul ţine
trei zile şi după două săptămâni se îngroapă ciocul(iepurele). Jurământul este un jurământ secret, pe care nu
avem voie să îl spunem nimănui. Acest jurământ îl depunem sâmbătă noaptea, ca să fim siguri că jucăm
căluşul cel puţin trei ani”, Ion Calotă, Giurgiţa.
Ceata de căluşari de la Giurgiţa, cu ajutorul jocului Doborâtul au reuşit să ridice din boală doi oameni luaţi
din Căluş.
„Jocurile de la noi sunt mai multe, dar nu le mai jucăm pe toate, Plimbarea, Floricica, Raţa, Chisărul şi
Doborâtul, care este cel mai important. În timpul Doborâtului, avem o cană cu apă şi când se sparge şi
loveşte pe unul dintre noi, acela cade jos şi îl sculăm să îşi revină. Am avut ocazie să sculăm din căluşi vreo
doi inşi de la Cerăt. Noi jucăm căluşul tradiţional nu artistic, noi nu avem coregraf, jucăm din bătrâni cum îl
ştim. Noi căluşul îl jucăm şi când suntem chemaţi, înainte se juca la fiecare nuntă, în ziua de luni”, spune
vătaful cetei din Giurgiţa. Nicu
Ritualul Căluşului a fost proclamat de către UNESCO ”Capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al
umanităţii”, în 2005.

Motivul alegoriei moarte - nunta, care impresioneaza atat prin semnificatie, cat si prin realizarea artistica,
contine sensul profund al baladei Miorita si tema ei fundamentala. Alegoria cuprinde o suita de personificari,
comparatii si metafore care pun in lumina conceptie despre viata si moarte a ciobanului moldovean, atitudinea
ei in fata mortii si ii evidentiaza unele insusiri, sporand totodata elementul fabulos, impresionante, cu
participarea masiva a tuturor elementelor naturii.
Prin intermeduil acestuia alegorii, poetul traspune, in primul rand, in plan artistic, o datina ramaneasca, potrivit
careia desfasurarea ceremoniei funebre a tinerilor necasatoriti ia forma unei nunti simbolice, intrucat casatoria
este considerata o etapa atat de importanta in existentei umana, incat neimpl
inirea ei ar insemna neinplinirea vesnica aomului.

Datina aceasta stramoseasca consta in mod concret in inlocuirea elementelor ceremonialului funebru cu cele ale
ceremonialului nuptial, dar, in balada, acestea din urma sunt substituite, la randul lor, cu elementele naturii, ale
intregului cosmos. Astfel ia nastere o impresionanta imagine poetica a contopirii omului cu natura, caci
ceremonialul mortii vazut ca nunta are loc intr-o veritabila catedrala cosmica ce infioreaza prin dimensiuni si
neclintire.
Personajele nelipsite din ceremonialul nuntii [ mireasa, preotii, lautarii, nuntasii, ], ca si obiectele folosite in
mod traditional [ cununa, lumanarile ], devin elemente concrete ale cadrului natural romanesc [ brazi,
paltinasi,munti, pasari ] si ale celui cosmic [ soarele,luna,stelele ].

Intreaga natura, pamantul si cosmosul in elemente lor esentiale, participa la marea trecere a ciobanului in
eternitate. Atmosfera este solemna, dar si luminoasa, caci, soarele, luna si stelele calauzesc drumul baciului
spre vesnicie, iar mandra '' craiasa '' sporeste stralucirea prin presupusa ei prezenta. Brazii si paltinasi
vegheaza trecerea ciobanului mioritic in lumea celor drepti, ca martori ai implinirii sale ca om, prin nuntire ;
muntii batrani binecuvanteaza aceasta unire, iar pasarile si '' pasarele mii '' intreg prin trilurile lor muzica
diafana a sferelor inalte. Numai steaua cazatoare brazdeaza cu lumina ei tariilor, infinitul marcand astfel calea
catre locurile vesnice.
In al doilea rand, aceasta alegorie exprimata conceptia poporului nostru despre moarte. Vazuta ca o nunta,
moartea este considerata ca o forma de integrare a vietii in cosmos, un mod de continuare a existentei in
natura, o expresie a legaturii permanente a omului cu mediul in care traieste, Astfel, moartea nu inseamna un
sfarsit, ci un nou inceput, o reintoarcere a omului in elementele naturii vesnice din care a izvorat [ intoarcerea
pamantului in pamant ], un moment de jubilatie sufleteasca. Baciul moldovean cheama in ajutorul sau soarele
si luna, stelele, muntii, brazii si paltinasii, pasarile si pasarelele, deoarece toate simbolizeaza imensitatea,
infinitul si vesnicia naturii, ideea de stabilitate, de dainuire in timp, de continuitate si de permanenta.

Doar prin caderea stelei, simbol al mortii in conceptia populara, ordinea cosmica se tulbura, dar ea se
restabileste tocmai prin reintegrarea omului in circuitul cosmic universal.

https://www.youtube.com/watch?v=G0GLtwpRwRc