Universitatea din București

Facultatea de Litere
Specializarea: Etnologie, antropologie culturală și folclor – masterat
Anul I, semestrul II
Student: Simulescu Alexandru Vlăduț

Exerciții de privire etnologică

Transhumanța carpatică a oilor țurcane
Continuitatea elementelor arhaice pastorale în mileniul al III – lea

Păstoritul reprezintă o ocupție care încă este și astăzi răspândită mai ales în zonele de deal și munte
ale țării. Prin transhumanță (mișcarea sezonieră a oamenilor și a șeptelului, de obicei între vale și
munte. Tradiția transhumanței, veche de mii de ani, este o practică importantă a păstoritului încă
din timpul Imperiului Roman și în Evul Mediu) oamenii s-au relocate, și-au creat familii sau au
purtat cu ei tradiții și obiceiuri din vârful muntelui până în câmpia Dunării.

Cartea reprezintă un proiect câștigat de către Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin

Brăiloiu” în cadrul sesiunii de finanțare depuse la Administrația Fondului Cultural Național.

Autorii acestei cărți fac o abordare detaliată a transumanței în regiunea Carpațior Meridionali și
abordează acest fenomen în patru activități principale:

- geografic – prin material grafic și cartografic a zonei cercetate

- etnografic și folcloric – prin relațiile dintre peisaj, om, animale cât și habitat, alimentație
etc

- sistematizarea și perlucarea materialului de teren

- valorificarea rezultatelor, inclusive pe canale media

Venind dintr-o familie cu experiență în ale ciobănitului (unchiul meu este cioban de când îl știu)
pot spune că și în zona de unde provin (Ștefești – Prahova), tradițiile și obiceiurile păstoritului sunt
similare celor din zona Corbi – Nucșoara. Ciobanul adună primăvara oile de prin sat și urcă cu ele
în muntele Moașa și Trifoiu (care mai nou este concesionat de la primărie). Acolo au amenajată o
stână care în zilele acestea beneficiează și de curent electric datorită unor panouri solare. Totodată
ciobanii dorm în „boșcă”, un fel de bordei, care se regăsește lângă țarcurile cu turmele de oi, pentru
a le proteja noaptea de prădători.

În această carte autorii au înocmit o documentație explicită în care ne sunt expuse și prin imagini
detalii despre urcatul oilor la munte, despre cum se organiza înainte tocmeala și simbria ciobanilor.
Aici aceștia detaliază prin relatări ale ciobanilor cum se face tocmeala cu un cioban, cât oi îi erau
scutite și ce safta primeau. De asemenea ne povestesc desprea amplasarea stânii, cum este aceasta
construită dar și organizată, cum mandatarul este responsabil de bunul mers al acesteia. Totodată,
regăsim detalii atât despre componența turmelor de oi, care sunt separate mânzările de sterpe.
Mânzările fiind oile care dau lapte iar sterpele oile care nu dau lapte, mieii, berbecii.

Regăsim produse și detalii privind prelucarea laptelui, de la mulsul oilor care se face întru-un
„comarnic” special amenajat compus din două țarcuri. În primul țarc se bagă toată mânzările iar la
un capăt există o acoperitoare cu ușițe pe unde acestea intră pe rând pentru a fi mulse ca mai apoi
să fie eliberate în celălalt țarc. După mulgere laptele se strecoară, i se dă cheag iar apoi se lasă la
scurs pentru a obține telemeaua. Zerul rămas se poate fierbe din nou și așa se va obține jintița sau
urda. O altă specialitate culinară este brânza de bruduf care are o tehnică mai aparte față de telemea
dar care din relatările ciobanilor ține mai mult și se băga în piele de oaie, capră, bășici cojă de brad
etc.

Un obiciei deosebit era mițuitul mieilor, care avea de fel loc de Sfântul Ilie, iar lâna de pe aceștia
se cumpăra pe timpul comunismului. Obiceiul astăzi nu se mai ține. La stână ciobani întâmpină și
dificultăți cu prădătorii, în special cu urșii dar și cu lupii.

O relatare făcută de unchiul meu, când acum 3 ani ursul a atacat chiar stâna principală. „Am auzit
io ceva un zgomot pe afară pe la oale, da am crezut că ie vrun câine. Când ce să vezi dita ursu
intrase în stână și căuta de mâncare. A dat să spargă geamul să intre în stână dar am început să urlu
și a venit câinii și la izgonit. Făcuse prăpăd pe afară pe la tuciuri.”

Totodată, regăsim detalii și despre portul ciobanilor, despre locul în care ciobanii locuiau, despre
răvășitul oilor. Răvășit înseamnă atunci când proprietarii vin să își ia oile acasă pe timpul iernii.

În închierea cărții găsim detalii despre prelucrarea pieilor și a lânii, care era un meșteșug destul de
căutat în trecut. Din păcate în ziua de astăzi lâna și pieile nu mai au valoarea mare, astfel ciobanii
preferă să le arunce sau să le dea foc. De asemenea ciobanii dau dovada unor abilități și artistice
în ceea ce privește prelucraea lemnului, aceștia își confecționează și personalizează bâtele, dar se
ocupă și de construirea stânii sau au țarcurilor. O mare parte dintre ciobani sunt foarte buni
fluierași. Aceștia nu au studii muzicale, dar singurătate și plictiseala din timpul păzitului oilor i-a
făcut să se apuce de cântat la fluier.

În concluzie, pentru cine nu a avut contact direct niciodată cu mediul acesta al păstoritului și nu a
mers niciodată într-o vizită la stână, recomand cu căldură cartea Transhumanța Carpatică a Oilor
Țurcane. Pe lângă informațiile valoroase cititorul poate fi transpus atât în piesaj cât și în personaj
prin intermediul fotografiilor publicate în carte.