Sat din plămădiri cerești,

Cuib de farmec,
Condrătești
(Petru Hasnaș)

Andranovici Olga
SPMBC, anul I
Dedicat: elevilor gimnaziului „Pavel
Buruiană” din s. Condrătești
CUPRINS

OBICEIURILE OBICEIURLE OBICEIURILE

INTRODUCERE DE OBICEIURILE
DE IARNĂ DE VARĂ DE TOAMĂ
PRIMĂVARĂ

ȘEZĂTORILE SFÂNTUL
LEGENDA LUI MĂȚIȘORUL GHEORGHE NUNTA
CONDRAT
HĂITUL,
COLINDATUL DUMINICA NAȘTEREA
ȘI SEMĂNATUL ODOCHEA MARE
CĂRȚILE DE
VIZITĂ ALE BOTEZUL
SATULUI CASELE HRAMUL
DOMNULUI PAȘTELE
 În această broșură vă voi povesti
despre patrimoniul imaterial al
satului Condrătești.
Înainte ca să începem ar trebui să
răspundem la o întrebare - ce este
patrimoniul?
PATRIMONIUL – reprezintă
bunurile spirituale și culturale care
aparțin întregului popor (fiind
transmise de la strămoși), iar dacă e
să explicăm prin două cuvinte ar fi -
moștenire culturală.
Există mai multe tipuri de
patrimoniu:
 INTRODUCERE
Un sat de răzeși, un sat de oameni gospodari, nu poate să nu fie bogat în tradiții, obiceiuri,
meșteșuguri și istorii ce se transmit din generație în generație, sute de ani, din gură în gură, de
la tată la fiu, prin frumoasele povești ale bunicii și pățaniile cu învățăminte povestite cu mult
haz de bunici și uncheși.
Așa și satul Condrătești din valea Culii, situat între dealuri și coline, înconjurat de livezi și vii, cu
lanuri de păpușoi și răsărită, a avut, are și va avea istoriile sale pe care ne străduim să le
transmitem generațiilor viitoare, căci un sat nu moare atâta timp cât are urmași destoinici, cei
ce păstrează patrimoniul cultural și autenticitatea datinilor strămoșești.

Menționez că această broșură a fost posibil de alcătuit cu aportul nemijlocit al locuitorilor satului
Condrătești, care cu multă dragoste au povestit cele ce țin minte despre viața satului de odinioară și au făcut
fotografiile cu satul natal.
LEGENDA LUI CONDRAT
Cândva demult, când codrii veșnici își răspândeau
umbra peste dealurile și văile, picioarele cărora erau
spălate de apele line ale Culei, iar fruntea le era
mângâiată de Ichel, și doar din când în când se mai
auzea câte o secure, însoțită de o doina ce răsuna
singuratic printre frunze și iarba codrului, trăiau într-un
sat doi tineri frumoși la chip și la suflet, Condrat și
Ileana.
Ileana era dintr-o familie înstărită, crescută cu
grijă de părinții ei și era harnică și gospodină, iscusită la
brodat și croșetat, la nividit și țesut de veneau vecinele să
se minuneze de podoabele ce și le făcuse zestre. Fata era
mândra de munca ei și se gândea cu dragoste cum își va
împodobi cuibușorul comun cu Condrat, care-i plăcea
mult și simțea un fior în inimă când se gândea la dânsul.
 Condrat era un flăcău în floarea vârstei, ce
revenise de curând la vatra, ca ostaș în rezervă,
după slujba lungă în armata voievodului, se
întoarse la vatră unde îl aștepta mamăsa, văduvă
într-o căscioara mică și veche. Era harnic băiatul
și-i sporeau toate, dar pământurile moștenite de la
tatăl său au fost vândute de mama sa pentru a-și
ține zile, iar cu puținul ce le rămase era greu de
supraviețuit. Unica avere era o gramotă de la
voievod, care adeverea, ca ostaș în rezervă, o
răzeșie. Visul lui era să ajungă gospodar bun pe
pământurile dăruite și voia neapărat să facă o
casă în care să poată să aducă pe Ileana, căci îi
era dragă și nu-și închipuia viața fără ea.
Părinții Ilenei așteptau pețitori și nădăjduiau să
mărite fata după un bogat, ca să aibă de toate și să
trăiască bine, de aceea nu prea priveau cu ochi
buni pe Condrat, socotindu-l un coate goale.
Nu trecu multă vreme și un boernaș din satul
vecin, trimise pețitori și tatăl fetei dăduse acordul
ca în zilele apropiate să se facă logodna.
Ileana era necăjită și tristă și nu știa cum să zică că are
în inimă un alt băiat. Mamăsa, știind dorul fetei o
mângâia, zicând că va uita și va trece, că ea tot s-a
măritat după voia părinților și nu –i pare rău.
Ileana însă era îndrăgostită de Condrat și nu își
închipuia viața fără el.
Condrat aflând noutatea tristă s-a dus la tatăl fetei să o
ceară de nevastă pe Ileana, spunându-i că o iubește și o
va face fericită. Tatăl fetei i-a zis că e sărac și Ileana
nu-i de nasul lui. L-a alungat cu batjocură,
interzicându-i să se mai vadă cu fata lui. Atunci
Condrat a hotărât să plece din sat și dacă Ileana ar fi
de-acord să-l urmeze, vor pleca amândoi.
S-au întâlnit sub salcia unde venea Ileana la apă și au
vorbit despre toate. Ileana i-a zis că-l va urma cu
bucurie și la capătul pământului, iar el i-a spus că o
vrea de soție și gospodină în casă, numai că casa
trebuie să o construiască împreună departe de aici, în
codrii, unde avea răzeșie.
S-au înțeles să fugă chiar în noaptea ceea. Nu puteau
lua multe cu ei. Era drum lung și primejdios.
 Au mers mult de la câmp la codru, până au ajuns la un
luminiș. O vale frumoasă, situată între dealuri îmbrăcați
cu cojoc de copaci seculari. Aici creșteau frasini, carpeni,
stejari, erau corni, aluni și sânger. Nu departe susura un
izvor. Au hotărât sa rămână aici. Condrat a făcut un
bordei în pământ, a adunat ceva pietre împrejurul
izvorului, iar Ileana adună vreascuri pentru foc și
pomușoare pentru a găti de ale gurii. Erau obosiți, dar
fericiți și conștienți că vor reuși. Ileana se așeza lângă
izvor și zise că vor face o fântână - fântâna lui Condrat,
iar Condrat a zis că vor pune temelia unui sat -
Condrătești - sat de răzeși.
Camarazi de ai lui Condrat, care aveau și ei loc de răzeșie
s-au alipit lor. Până în toamnă au pregătit loc pentru
case, au scos copaci și au pregătit pământul pentru a
semăna ceva mălai. Erau fericiți și sperau ca vor avea
urmași destoinici.
 Așa a apărut un sat nou, sat răzășesc,
Condrătești, locuitorii căruia și astăzi povestesc
despre dragostea frumoasă dintre Condrat și
Ileana ce a dat naștere unei vetre de sat cu
oameni buni și harnici. Ce au împânzit dealurile
cu vii și livezi, imașurile cu oi și vaci, au botezat
locurile pitorești din jurul satului care s-au
păstrat și acum : Rădiul, Lunca, Valea mare,
Valea Odăii, Ichilețul, șesul Culii.
CĂRȚILE DE VIZITĂ ALE
SATULUI
Satul Condrătești era vestit în împrejurimi prin
scrânciobul cu roată (un fel de carusel). Scrânciobul era a
lui Petru Grati și la sărbători mai mari era montat pe
maidan și flăcăii invitau fetele, părinții își distrau copiii
etc. Veneau la scrânciob și din satele vecine. Se plătea o
taxă în bani sau alimente. La Paște copii se răsplăteau cu
ouă roșii.
Condrătești-ul era vestit și prin morile de vânt, trei dintre
care erau situate pe dealul de la Valea Mare, iar alta pe
dealul Curtoii. Ele aparțineau sătenilor mai înstăriți și
făceau făină de grâu sau porumb oamenilor din sat și din
împrejurimi. Ele erau ca o carte de vizită. Se zicea despre
unele evenimente:- Am auzit la moară la Condrătești...
 Viața la sat are un ciclu legat de
anotimpuri, dar care se împletește
frumos cu ciclul sărbătorilor
religioase, formând o pânză inedită a
amintirilor specific locului dat.
 OBICEIURI DE IARNĂ
Dacă începem povestea satului cu obiceiurile de
iarnă, apoi e bine să povestim despre postul
Crăciunului, căci atunci țăranii își permiteau să se
detașeze de lucrările câmpului și să se ocupe de
treburi ce le amânau pentru timpul când stai în casă
la gura sobei. Femeile coborau din pod stativilile,
urzeau și pregăteau totul pentru țesut. Scărmănau și
torceau lâna de oaie sau câlții de cânepă, brodau sau
făceau horboțele etc. Bărbații împleteau coșuri din
lozie, coseau hamuri, învârteau funii din cânepă. Ca
lucrul să meargă mai cu spor și timpul să treacă mai
ușor se făceau șezători.
 ȘEZĂTORILE
Șezătorile erau diferite. Șezătorile pentru femei și fete erau
organizate la o casă cu fete mari, bune de măritat, care
chemau prietene și femei din mahala la ajutor pentru a
pregăti zestrea. Aceasta erau ca o școală, unde femeile mai
dibace învățau pe fetele tinere să coase, să brodeze, să facă
horboțele, să țese. Gazda cocea plăcinte cu bostan, cartof,
varză. Se făceau găluște cu bulgur de păpușoi învelite în
frunză de vie sau varză murată. Erau povestite diferite
istorioare ca între femei, cu sfaturi, glume și învățăminte
pentru viitoarele neveste. Aici femeile mai în vârstă puneau
ochiul pe viitoarea noră, aici fiecare fată se străduia să arate
ce e capabilă să facă. Putea-i veni la șezătoare de la o vârstă
de 8-10 ani cu mama sau sora mai mare. Învățau a face
lucruri simple cu acul sau cu andreaua, ajuta-i la îmbrăcat
suveici pentru țesut, la depănat gheme etc. Și era important
să te porți frumos, stimător ca să arăți că ai cei șapte ani de
acasă.
 Șezătorile pentru bărbați aveau un pretext mai sever. Se adunau de
obicei bătrânii și tinerii pentru a învăța un meșteșug, ca împletitul
coșurilor din lozie, sau la clacă ca desfăcutul știuleților de grăunțe. Mai
stau la un pahar de vin și la cuvinte, povesteau despre serviciul militar,
despre diferite pățanii la vânătoare sau pescuit. Cântau cântece frumoase
de cătănie.
Astfel de șezători se organizau mai des în Postul Crăciunului și în Postul
Mare, iar în câșlegile de iarnă se organizau mai des șezători mixte cu
fete și flăcăi, tineri însurăței ce se adunau mai mult cu scop distractiv. Se
chema un muzicant cu armonică sau cu scripcă, se cânta din gură și din
pieptene, se dansa, dar și se lucra la brodat, tors. Fetele își demonstrau
dibăcia, băieții mai glumeau. Erau invitați și oameni mai în vârstă, buni
povestitori ce spuneau istorii interesante. Fetele se petreceau una pe alta
pe la case ori venea cineva din părinți să le ia acasă. Dacă fata era
logodită, putea pleca cu logodnicul să o petreacă.
Flăcăii puteau să invite fetele la săniuș. Se jucau cu bulgări de zăpadă. În
serile lungi de iarnă, la lumina opaițului fetele își pregăteau zestrea,
învățau sa fie bune gospodine și cu glume, cântece, istorioare trecea
iarna cu minunate sărbători tradiționale : Crăciunul-Nașterea Domnului
cu colinde, cozonac, colivă, friptură de porc, cârnați, jambon și Sfântul
Vasile cu colaci și urături frumoase pe la casele gospodarilor.
HĂITUL, COLINDATUL
ȘI SEMĂNATUL
În Ajunul Sfântului Vasile, după masă umblau copii mai
mici cu hăitul. Li se dădea nuci, mere, prăjituri. Cei mai
mici ziceau simplu : Găinuși și cucoșei, Hăi, Hăi. Era o
urare menită să aducă gazdelor noroc la păsări de casă
anul acela.
Cei mai măricei spuneau urături mai mari, cerând-și
permisiunea de la gazdă : - Bună vreme, gospodari .
Primiți cu uratul ? Primind permisiunea, începeau
urătura, acompaniați de clopoțel, bici și buhai (o cutie de
metal cu o gaură la fund prin care era trecut păr de cal
lung sau ață de mătase care fiind udată cu borș acru și tras
cu mâinile de-a lungul firelor din strâns, scotea sunete ca
mugetul boului).
 Anul Nou la ușă bate, Podul plin cu păpușoi, Hăi, hăi.
Cu urări de sănătate, Vinul roșu în butoi Am auzit prin sat
Voie bună și noroc Și la beci lăcată bună, Că are fata de măritat,
Să vă aducă Moș Ajun, Vinul bun la buni să-l deie Mândră și gospodină,
Să vă fie anul bun Și să nu uite de cheie, Toată zestrea - o găină,
Cu de toate și cu spor În casă să ne poftească Frumoasă și jucăușă,
Să privim în viitor. Și pe noi sa ne cinstească. Nu ține gunoiul la ușă,
Bani mai mulți, Ia sunați din zurgălăi: Dă-ne lele colacul
Griji mai puține Hăi, hăi Că fărâmă boii pragul.
Pentru anul care vine. Gospodina-i iute tare, Ia mai mânați măi
Ia strigați cu toții măi, Trage mâța pe spinare Hăi, hăi.
Să se-audă peste văi: Și la mari și mititei, De urat am mai ura,
Hăi, Hăi. Vai și amar de blana ei. Dar ne temem ca-nsera
Gospodarului de casă Că sa fie mai miloasă Și portiță n-om vedea.
Îi uram noi pentru coasă Și pe noi să ne primească, Rămâi gazdă sănătoasă
Să fie mai sănătos, Trageți roata mai flăcăi Că plecăm la altă casă.
Ca să deie grâul jos, Și strigați din toții măi, Mânați măi, hăi hăi.
 Flăcăii mai mari se porneau cu uratul mai târziu, când
înnopta. Aveau urături alese, compuse de multe ori chiar de
ei pentru gospodarii mai buni din sat, pe care îi chema
Vasile sau care aveau fete de măritat. Aveau cu ei și
instrumente muzicale, de obicei armonică și cântau în casa
gospodarului dacă erau invitați. Gazda îi servea cu vin,
dulciuri, bacșiș (bani) și colaci. Era o întrecere care ura mai
frumos, avea ceata mai organizată. Ba și se mai încăierau
câte odată la bătaie.
Fetele umblau cu colindul, formând grupuri de diferite
vârste, dar cu glas frumos. Colindele le învățau din timp, de
la mame și bunici, ori de la biserică.
Un colind vechi :
Mă plimbam printr-o grădină, Florile dalbe, flori de măr/
Mă-ntâlnii cu o albină, Florile dalbe...(se repetă recitativul
precedent)/Albina strângea din flori, florile dalbe../Miere
pentru sărbători,.../să o de-a Sfintei Mariei,../ Că Maria
sta să nască, ../ Pe Isus-stea luminoasă.../ Neamul să vă
miluiască.../La anul și la mulți ani.
 A doua zi, de sfântul Vasile, dimineața devreme
copii de toate vârstele umblau cu semănatul.
Gospodarul casei avea grijă să se scoale de
dimineață foarte devreme, să semene animalele și
păsările din gospodărie zicând : Sa trăiți, sa vă
înmulțiți cu sănătate anul acesta și mulți ani
înainte, apoi, lega câinele mai de-o-parte și
descuia poarta să poată veni semănătorii. Se
spune că dacă nu deschizi poarta la timp și trec
semănătorii pe lângă poartă vei avea pierderi de
păsări și animale peste an. Se mai zice că de vin
primii băieți vei avea miei sau iezi masculi, iar de
vin fete vei avea femele. Când semănau, gazda
ieșea în ușă cu daruri și se străduia să prindă in
pestelcă mai multe semințe, ținând să scoată pui
mulți la cloște, ori să rămână chiar ea însărcinată.
 Ziua, după slujba bisericească,
dacă permitea vremea, se făcea joc
în sat și flăcăii strângeau bani
pentru muzicanți. Fetele plăteau și
ele, dar mai puțin. Dacă băiatul
avea gânduri serioase pentru o
fată se ducea și o lua de acasă,
cerând-o de la părinți și-i plătea el
jocul. Dacă fata nu voia, spunea că
a fost chemată deja, sau ca nu
poate merge azi la joc. Joc în sat se
făcea în duminicile câșlegilor. În
posturile de peste an nu se făcea
joc.
 BOTEZUL
DOMNULUI
La Ajunul Botezului Domnului toți
plecau la biserică să asiste la
sfințirea apei. Se lua agheasmă și pe
drum spre casă se turna câte un pic
în fântânile de unde lua apă peste
an. Fiecare fântână are un
responsabil care are grijă să o curețe
la vreme, să o repare și chiar de
această fântână e departe de sat, pe
câmp sau la vie, se duceau neapărat
să toarne agheasmă.
OBICEIURILE DE PRIMĂVARĂ

Primăvara începea cu 1 martie - mărțișorul.

Fetele și tinerele gospodine făceau brățări
cu fire roșii și albe împletite sau răsucite cu
canafuri sau fără pe care le dăruiau
flăcăilor, soților, copiilor. Era menit să
apere de boli și de deochi. Tot contra
ghiocului se unea canaf roșu la miei, iezi,
vițel etc. Dacă cineva se simțea rău, amețea,
avea greață fără pricină se spunea că e
diochet.
Erau descântece seciale pentru deochi. Iată unul din cele
culese de la Alexandra Grati (84 de ani): (Se zicea de trei
ori) cu o lângură în brâu, ca să nu cadă deochiul pe cel de
descîntă, un vas cu apă într-o mână și cu cuțitul tai apa
zicând:
Sub o tufă de răchită, stă o fată deslețită,
cu un ochi de apă și unul de foc./
cel de apă stinge pe cel de foc/
să rămână (numele celui descântat) curat și luminat,
precum Maica Domnului l-a lăsat.
Apoi cu apa din vas se stropea vătămatul.
Tot pentru făcături de tot felul se stingea frigarea. Cel
mai simplu se zicea Tatăl nostru de nouă ori și într-un
vas cu agheazmă sau apă neîncepută, adusă proasăt de la
izvor se puneau nouă cărbuni. Dacă cărbunii stingându-
se se duceau la fund, era rău. I se da să bea vătămatului
nouă înghițituri și se stropea cu apa rămasă. Se tăia o
găină, se scotea maiera și inima și se cocea pe jăratec și
se da să mănânce vătămatului, se fierbea găina și se
mânca, iar oasele se strângeau și se îngropau la hotar.
 Pentru speriat se folosea un descântec de spăriet:
Sculându-mă marți dimineață, grasă și frumoasă, am pornit pe cale, pe cărare
M-am întâlnit cu spărietul cel mare, cu dinții rânjiți, cu rasă până în pământ, cu glas hodorogit,
Pe mine m-a apucat, în pământ m-o trântit, ochii mi s-au împăinjinit, fața mi s-a îngălbenit
Eu plângem și mă văicăram, nimeni nu m-a auzit și nu m-a văzut.
Numai Maica Domnului din cer m-a auzit, în cârjă de argint s-a sprijinit și la mine a venit:
- De ce plângi (numele) și te văicări?
-Cum n-aș plânge, nu m-aș văicăra, că m-am sculat marți dimineață, grasă și frumoasă, m-am pornit pe
cale pe cărare/
M-am întâlnit cu spărietul cel mare, cu dinții rânjiți, cu rasă până în pământ, cu glas hodorogit,
Pe mine m-a apucat, în pământ m-o trântit, ochii mi s-au împăinjinit, fața mi s-a îngălbenit.
Maica Domnului la mine s-a uitat, cârja în pământ a lăsat și a zis cu glas răspicat.
- Spăriet de om, de câine, de lup, de cal, de vacă, de mâță, de țigan de toate câte sunt în lume lasă pe
(Numele) curată și luminată precum maică-sa a făcut-o, Amin.
 ODOCHEA
Tot la începutul lui martie erau zilele Babelor, sau zilele Odochiei. Se
socotea 12 zile. Fiecare zi semnifica o lună a anului. Cum era ziua: cu
precipitații sau nu, rece sau caldă, cu vânt, așa se spunea că va fi în anul
acela.
În Odochia se punea bobul, ca să nu-l mănânce gâzele peste an. Se
utilizau păstările tinere primăvara. Bobul era mâncarea tradițională la
praznicul de înmormântare și în posturile de peste an. Bobii uscați se
muiau cu apă de cu seară. A doua zi se curățeau de coajă, se fierbeau cu
ceapă, usturoi și mirodenii, se da prin sită sau durșleag, se punea în
farfurii și se da la rece. Se stropea cu ulei și ceapă prăjită.
Tot în Odochia unii puneau cartofii, tot ca să nu le mănânce gândacii.
Dacă le îngrijeau bine, la Duminica Mare aveau cartofi noi, pe care îi
găteau cu smântână și mărar proaspăt.
În Postul Mare sătenii veneau la biserică regulat, se spovedeau și se
împărtășeau cu Sfintele Taine. La Florii aduceau acasă de la biserică
mâțișori de salcie, pentru a avea noroc la pui peste an. De venea vreo
femeie în musafirie, mai ales însărcinată i se zicea să șadă un pic ca să
stea bine cloștile, de venea bărbat zicea să șadă ca să șadă și pețitorii.
 PAȘTELE
În săptămâna Mare, sătenii făceau curat în gospodării,
duceau gunoiul la hotar, pe deal și în sara de Paști
făceau focuri de jur împrejurul satului. Fiecare mahala
avea porțiunea ei și se întreceau la cine a fost mai
frumos. Focurile le ardeau flăcăii, până la miezul nopții,
apoi tot satul se aduna la biserică să asculte rugăciunile
de Paști, să sfințească pasca, sarea, cașul cu ouă roșii. Se
întorceau acasă înspre ziuă, cântând cu toții Hristos a
înviat din morți. Gospodina casei așeza masa, o
împodobea cu bucate alese, friptură de miel, răcitură,
ouă etc. Scula copii mai mici care nu au fost la biserică
și toți se spălau cu apă în care erau bănuți și un ou fiert
roșu și unul alb, ca să fie bogați, curați și sănătoși peste
an.
 Părinții se străduiau ca la Paște să
cumpere sau să coase copiilor straie și
încălțăminte noi. Prima zi toți serbau la
casele lor, iar a doua și a treia zi se mai
duceau în musafirie la părinți, la nașii
de cununie cu bucate, copturi și ouă
boite. La o săptămână după Paști se
sărbătorea Paștile Blajinilor. În ajun se
făcea curățenie la morminte, se reparau
crucile vechi, se înnoiau inscripțiile. În
ziua cuvenită oamenii se grămădeau la
cimitir, preotul făcea rugăciunile
cuvenite, oamenii atămâiau
mormintele, dădeau de pomană și
stropeau mormintele cu apaos (o
soluție de vin și undelemn).
OBICEIURILE DE VARĂ
 SFÂNTUL
GHEORGHE
La Sfântul Gheorghe se punea la stâlpii
porților lespezi de iarbă verde. Se spunea
că dacă în această zi cioara nu se vede din
grâu, va fi an bun. În anii secetoși țăranii
se rugau pentru ploaie și aveau diferite
ritualuri. Cineva din bătrâni, adunau nouă
copii și se duceau la cimitir la mormintele
morților aduși de peste hotar (morți în
altă parte) și le udau cu apă, zicând:
Dăruiește Mântuitorule ploaie,
pământului celui însetat, brazdele
pământului adapă-le și înmulțește
rodurile lui. Copii se udau cu apă și între
ei se hârjoneau. Mai făceau și o păpușă
din cârpe, o împodobeau ca pe mort și
bocind și rugând de ploaie o îngropau la
hotarul satului.
 DUMINICA MARE
La Duminica Mare casele, porțile, fântânele erau
împodobite cu corovatec (o specie de salvie),
frunzari de tei sau nuc. Se da de pomană vase de lut
cu cireșe. În sat se făcea joc. La o săptămână după
Duminica Mare, luni, se strângea frunzarii și
corovaticul din casă, se ducea la fântână și se uda cu
apă apoi se punea la hotarul grădinii, să apere de
grindină. În acea zi numai animalele ieșeau din sat,
oamenii nu mergeau la lucru în câmp, căci se
considera că te vor apuca Rusaliile. Ziua era
dedicată izvoarelor și fântânilor. Se reparau, se
curățeau, se sfințeau.
SFÂNTUL ILIE
La sfântul Ilie, se sfințeau merele și perele, iar la
Probajme (Schimbarea la Față) se sfințea poama.
 CASELE
Unul din veniturile locuitorilor din acele
vremuri era comercializarea nuielelor. Erau
utilizate la împletitul gardurilor, la făcut case.
Tradițional casele în zona dată se făceau din
nuiele bătute cu lut cu paie. Deoarece relieful
era deluros, alunecările de teren nu erau o
raritate și casele de furci cu nuiele erau mai
rezistente. Furcile de stejar, groase se îngropau
în pământ la o adâncime de peste un metru și
distanță între ele de circa 1,2m. Între ele se
legau nuielele la 10-15 cm una de alta si se
forma ca o cutie cu secțiuni. Acestea erau
pereții casei. Casa se acoperea cu stuf sau
șindrilă de lemn. Se călca lut cu paie cu ajutorul
boilor și se făcea clacă la pus lutul în tambe.
Veneau bărbați și femei din tot satul la ajutor,
lucrau cu spor până puneau jumate din
înălțimea păreților, apoi stau la masă, glumeau
și cântau.
 Peste câteva săptămâni făceau încă o clacă ca să
pună restul păreților, apoi peste un timp puneau
podul în aceiași manieră. Casa de nuiele se făcea
încet. După ce casa era învelită cu lut se lăsa un an
să se usuce bine pereții, apoi anul viitor se puneau
ușile, ferestrele și îndreptau pereții cu lut cu paie,
apoi după ce se uscau se îndrepta mai bine cu lut cu
pleavă, se fețuia cu lut cu baligă de cal și tocmai
după ce se uscau bine se văruia cu var.
Acest proces putea dura doi-trei ani.
Fiecare cameră în casă avea numele ei. Camera de la
intrare se numea tindă, din ea dai în cămară, care
era despărțită prin sobă cu ietacul în care de-obicei
era plita. Din tindă mai era o ușă care da în Casa
mare. Aceasta era o cameră rece, fără sobă. Aici se
păstra lucrurile mai frumoase, zestrea fetei, țoale,
lăicere, perne, broderii etc. Tot aici se făceau cele
mai importante ceremonii: logodna, petreceri la
armată, se primeau musafirii. Oamenii mai săraci
făceau case mai simple din lampaci de lut sau chiar
țărnă mestecată cu paie sau puzderie de la fân și
ridicau o căsuță mică, se spunea: cu o tindă si o
cămară.
OBICEIURILE DE TOAMNĂ
 NUNTA
Toamna venea cu culesul roadelor, veselia logodnelor și a
nunților.
Dacă flăcăul dorea să se căsătorească cu o fată, sau părinții
lui socoteau că e timpul să le aducă noră în casă se trimiteau
pețitori cu întrebatul. Se lua vorbă pe departe: -Am auzit că
aveți o glugă de răsturnat sau o fată de măritat? Dacă
răspundea că o glugă de răsturnat și o fată de măritat,
atunci spuneau că ei știu un flăcău bun de însurat, să le
ajute gluga de răsturnat și numeau ziua când să se facă
logodna. După logodnă se făcea răspuns, părinții tinerilor se
înțelegeau de nuntă, cât pământ, zestre, animale de casă să
dea fiecare. Câte odată, dacă nu se înțelegeau se strica
logodna. Dacă erau de-acord, fata putea pleca la soacră, și
până la cununie dormea cu soacra într-un pat. Asta se
întâmpla mai des dacă mireasa era din alt sat. În așa mod
tinerii se cunoșteau mai bine.
 Când se lua mireasa de la casa părintească se
adunau fete și flăcăi să o petreacă. Dacă avea
surori sau frați mai mici , mirele trebuia să
plătească bani fraților pentru surioară și flăcăilor -
vornicei să le dea un galon de vin bun, iar fetelor-
druște dulciuri. Fetei era dator să-i dăruiască o
basma sau șal. Cu cât era mai bogat mirele cu atât
șalul trebuia să fie mai mare și mai frumos. Șalul
era ca o basma mare și groasă, ca o pătură cu
țurțuri. Femeia o purta pe vreme rece, iar când
avea copii îi învelea cu el.
Nunta se făcea la mire. Vorniceii umblau prin sat
cu gărafa cu vin legată cu busuioc și chemau la
nuntă gospodarii. Dacă vineri se cununau la
biserică, sâmbătă se juca nunta, iar duminică se
făcea legătoarea, adică legau pe capul miresei
basma de gospodină, ea nu mai avea dreptul să
umble cu capul descoperit. Legătoarea era mai
mult pentru femei. Ele veneau cu cadouri: oale,
prosoape, pânză, țol, linguri etc. Cu asta se
termina nunta și tinerii erau socotiți o familie.
 NAȘTEREA
Femeia când sta să nască, se chema moașa din sat și
sta cu ea. O ajuta la naștere. Ea venea trei zile. Făcea
curat, înfășa copilul. A doua zi scălda leuza într-o
albie mare cu apă prefăcută cu 12 buruieni de leac, iar
a treia zi scălda copilul. Tot a treia zi veneau rudele la
rodină cu cadouri pentru leuză și pentru copil. Dacă
copilul era slab, se boteza cât mai devreme, chiar și în
ziua când s-a născut. Câteodată copilul nou născut, se
vindea simbolic unei femei cu mulți copii ca să-l
păzească de moarte năprasnică. Femeia lua copilul
peste fereastră și-l aducea în casă pe ușă. Se considera
că fiind vândut într-o familie cu copii mulți nu va
muri și părinții lui vor avea copii mulți.
Femeia născută nu avea dreptul să facă focul,
să se ducă la fântână până nu făcea
rugăciunea pentru leuze la biserică. Mama,
soacra, sora sau cumnata o ajutau la treburile
casei câteva zile. Dacă era prima naștere o
învățau să scalde copilul, să-l înfeșe. Fașa era
făcută special : un brâu lat și lung de cel puțin
trei metri, înfrumusețat cu broderie fină sau
țesut cu care se înfășura copilul după ce era
împelinat în scutece. La copil se mai făcea
fruntenaș, tot țesut sau brodat ce se lega la
frunte, pentru a avea fruntea dreaptă și
frumoasă. După botez se făcea cumătria.
Nașii aduceau cadouri și bani, iar părinții
copilului închinau colacii cu ceva pe ei,
prosoape, țol.
 HRAMUL
Toamna se sărbătorea și Hramul bisericii
Acoperemântul Maicii Domnului și al satului la 14
octombrie. Gospodinele pregăteau bucate gustoase
și făceau curățenie în case și în curte. Sătenii se
găteau frumos și mergeau la biserică. După slujba
bisericească plecau la joc în sat de unde își invitau
musafirii veniți din satele vecine acasă ca să stea la
masă, apoi iar veneau la joc, luând cu sine gustări și
băutură pentru a servi cunoscuții, muzicanții etc.
La Sfânta Paraschiva, pe 27 octombrie se da oile la
berbec, iar de Sf. Dumitru se punea în pământ
usturoiul, și era ultimul termen de semănat
semănături de toamnă. Degrabă începea Postul
Crăciunului.
 CU MULȚUMIRI SPECIALE
PENTRU:

Alexandra (84 de ani) și

Nicolae (88 de ani) Grati
Elena Chitoroaga, (86 de ani)
Maria Ciugureanu (86 de ani)
Ion Popa (75 de ani)
Andranovici Angela (49 de ani)