Mestesugurile populare romanesti, mostenire pe care ne-au lasat-o strabunii nostrii, sunt pe cale de

disparitie. Intr-o lume in care tehnologia a acaparat vechile traditii, unde totul este de-a gata, migala
lucrului manual nu trezeste curiozitate. Mesterii populari nu au cui transmite mai departe tainele
meseriei, invatate din tata-n fiu. Cu greu, asociatii sau oameni de bine, care si-au dat seama ca
identitatea unui popor sta in valorle si traditiile sale, incearca sa aduca la viata datini uitate.

Mestesuguri populare romanesti e cale de disparitie

Dogaritul

Dogaritul este un mestesug foarte vechi, aparut din nevoia de a transporta si

depozita lichide. In trecut, acesta arta de a prelucra lemnul era bine
reprezentata in Dobrogea de Nord, datorita specificului viticol al zonei.
Esenţa de lemn este aleasă în funcţie de destinaţia butoaielor; stejarul
sau fagul alb pentru alimente, dudul sau salcâmul pentru băuturi.
Doagele pentru butoaie sunt curbate, sunt cioplite numai din bardă
respectându-se fibra lemnului. Cele mai pretenţioase faze de lucru
sunt: prinderea doagelor în cercuri şi datul butoiului cu papură pentru
etansare.
Cu timpul, odata cu aparitia vaselor din sticla si din plastic, dogaritul nu a
mai adus profit mestesugarilor, in prezent fiind practicat de un numar din ce
in ce mai mic de persoane varstnice.

Lingurile de lemn

În bucătăria românească obiectele de lemn sunt folosite cu succes iar țăranii români fac de mii de ani linguri,
blide, funduri de tocat pe ele, mojare de pisat usturoiul, din tei şi frasin. Azi apelăm la lingurile de lemn în
bucătărie sau le colecţionăm însă cu toții avem una. Și cu siguranţă ne amintim de lingura de lemn a bunicii, fină
şi albă, păstrată doar pentru dulceţuri. Sau de cea uriaşă, cu coadă lungă, destinată gemului făcut în ceaun!

Cojocăritul

Îndeletnicire a ţăranilor de la munte, care îşi petrec viaţa în strânsă legătură cu cea a turmelor de oi, cojocăritul
este un meşteşug greu, care necesită cunoaştere croitului şi înfloritului. Fiecare dintre aceste operaţiuni este
esenţială pentru obţinerea unui cojocel mândru şi călduros. Modelele sunt multe şi diferă de la o zonă la alta a
ţării. Astfel, avem de admirat în drumurile noastre pe poteci de munte, la vreme răcoroasă, bundiţe si cojoace
ciobăneşti.

Fluierul ciobanilor

În liniştea văilor şi a piscurilor montane răsuna cândva ecoul unic al fluierului, însoţind ciobănaşii ce urcau cu
turmele. Unul dintre cele mai vechi instrumente populare româneşti, fluierul, se meştereşte din lemn – soc, prun,
cireş, vişin, salcâm, nuc sau stejar. Moţii din Apuseni au modele de fluiere simple, cu puţine incizii decorative.
Păstorii din Rodna şi Călimani le pun ornamente din plumb, mai ales la capete, iar cei din Vaideeni şi Ursari
decorează fluierul bogat, cu spirale de alamă pe toată lungimea.

Împletiturile din alun

Coşurile împletite sunt acum la modă. Decorative sau folosite ca loc de depozitare, deoarece aerul circulă bine
printre nuielele împletite, acestea se fac de mii de ani pe teritoriul României. În zona Buzăului împletiturile din
alun sau răchită se folosesc, la gardurile din jurul curţilor, în timp ce împletitul coşurilor pentru fructe,
îndeletnicire ce necesită multă migală, este lăsată în grija femeilor. Nuielele sunt legate, fierte, despicate și
împletite cu răbdare.

Tors, tesut si cusut

Bunicile noastre au invatat sa stapaneasca razboiul de tesut, iar din mainile lor au iesit
scoarta-Moldova, paretarul, ungherarul, prologul, laicerul sau cerga -Oltenia. Caierele
isi asteptau mereu randul, firul de lana, ori in sau borangic ca sa fie trecute prin fusul
cel magic.

Oricum ar fi numit, covorul tesut, traditional romanesc, a uimit o lume intreaga, iar
tehnica folosita a fost inclusa in Patrimoniul Mondial UNESCO. Torsul lanii, cusutul
si tesutul erau cele mai intalnite indeletniciri ale femeilor de la sat. Cele mai vrednice
localnice formau asa numitele ,,sezatori” in zilele scurte de iarna, unde puteau povesti,
canta si lucra. Nu exista gospodarie fara camera cu zestre. Aici era tinuta lada cea
tainica in care erau pastrate haine, lenjerii, prosoape, covoare lucrate cu migala si
pricepere de cele mai iscusite maini.

Potcovăritul

Potcovitul cailor a fost pentru multă vreme una dintre cele mai importante părţi ale meseriei de fierar. Un
meseriaş adevărat trebuia să ştie să modeleze cu ajutorul focului sau la rece o potcoavă şi apoi să o prindă pe
copita calului sau a boului – animal de povară care trăgea în jug care încărcate cu lemne, grâne, fân sau fructe.
Forjarea potcoavei este iarăşi o îndeletnicire cu rol esenţial în activitatea fierarilor, care aveau cunoştinţă de cât
şi cum trebuie făcută această operaţiune pentru ca potcoava să fie trainică.

Olaritul
Pamantul, apa si focul au prins viata in mana romanului. Din negura vremurilor, lutul
a capatat diverse forme si intrebuintari, ca pe urma sa fie pictat in culorile pamantului
si arse in cuptoare. Ceramica de la Cucuteni, descoperita in zona Iasiului in anul 1884,
sta marturie acestui mestesug milenar, olaritul. Pe vasele decorate cu simbolul spiralei
predomina albul, rosul sau negrul. Cultura Cucuteni este una dintre cele mai vechi de
pe teritoriul Europei, avand o vechime de peste 6.500 de ani.

Confectionarea mastilor
Confectionate din piele, blana, panza, coarne si decorate cu ciucuri, margele, clopotei,
mastile alunga spiritele si da curaj celui ce le poarta. Jocul mastilor este cunoscut inca
din epoca precrestina, fiind de folos in ritualuri pagane. Astazi, in satele romanesti,
localnicii isi pun masti in perioada colindului de sarbatorile de iarna, de Paparuda,
pentru a alunga ploaia sau la vreun alt eveniment ce aduce veselie sau tristete.

In Tara Vrancei se confectioneaza masti din lemn, pentru Chiparus, obicei precrestin
practicat in comuna Nereju in serile de priveghi. Unic in lume si pastrat cu sfintenie.

Inchistatul oualor
La sat, inaintea Sfintelor sarbatori de Pasti, exista traditia incondeierii oualor,
respectata cu sfintenie. In Saptamana Luminata, in Joia Mare sau Sambata
gospodinele isi pregatesc cele necesare. Cele mai albe oua din cuibar, ceara in card
vor fi scaldate, culorile care vor da viata oualui. Daca in trecut culorile erau vegetale
si se obtineau dupa retete stravechi, astazi sunt din ce in ce mai des folosite cele
sintetice.

Si nu in ultimul rand, chisita, instrumentul din lemn, ce are in capat un smoc de par,
iar de el e legat un varf metalic ascutit, cu ajutorul caruia se pot desena motivele
traditionale. Cele mai intalnite simboluri sunt crucea, coarnele berbecului, frunza,
floarea de maces, floarea Pastelui, spicul graului, dar si figuri geometrice. Ouale cel
mai frumos inchistate se pot admira in zona Bucovinei, unde mai exista cativa artisti
dispusi sa duca mai departe acest mestesug. Cunosc arta incondeierii si regiunile
Transilvania, Muntenia, Banatul sau Tara Barsei.