Craciunul este celebrat din antichitate ca data nasterii lui Iisus,dar a devenit, de-a lungul secolelor, si o

sarbatoare a familiei, marcata de obiceiuri precum colindele,impodobitul bradului si darurile Mosului,

mult asteptate de copiii din intreaga lume

Termenul de Craciun
Lingviştii nu s-au pus de acord cu privire la originea cuvântului "Crăciun". Unii spun că ar fi moştenit din latinescul "creationem",
"creaţie" sau "naştere", alte izvoare istorice sugerează că la originea sa se află un cuvânt mult mai vechi, tracic, de dinainte de
romanizarea Daciei. Alţi specialişti spun că ar proveni din slavă. Cel puţin opt sensuri diferite au fost asociate acestui cuvânt de-
a lungul timpului.

Împodobirea bradului[modificare | modificare sursă]

Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a
instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.
Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși împărțite: unii văd în el o reprezentare a
,,arborelui lumii’’, alții îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de
păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.
Până în secolul al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile pe care le făceau
oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.
Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era
împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl
cunoaștem noi astăzi.
După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, așa că această tradiție pur
germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre țări din Asia, Africa, America de Nord și de
Sud sau Australia.
La sfârșitul secolului al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit și
scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția
pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă.
La noi obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile
din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au
început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun O
Tannenbaum, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba
română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Colindele
De-a lungul timpului, în prag de sărbătoare copiii ies la colindat din casa-n casă, îmbujorați şi plini de
voioşie, vestind Naşterea Mântuitorului. Există, de asemenea, o veche tradiție „mersul cu icoana”, un fel de
colind care se face de către preoții parohiali cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântând casele și creștinii.
Colindele de iarnă sunt texte închinate Crăciunului și Anului Nou. În Ajun de Crăciun se începe cu „Bună
dimineața la Moș Ajun!”. La nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer o stea care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la
locul nașterii, aşadar copiii cântă în cinstea ei: „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Gazdele oferă
drept răsplată colindătorilor câteva fructe, covrigi, dulciuri și bani.

Mâncarea tradițională românească

Creştinii respectă ritualul de la an la an, astfel, în cursul a 40 de zile, înainte de Crăciun, sunt în post. Acest
post se sfârşeşte în ziua de Crăciun, după liturghie. La data de 20 decembrie, în ziua de Ignat, este tăierea
porcului care anticipează Crăciunul, fapt ce stârneşte dorința tuturor de a veni Crăciunul mai repede.
Pregătirea bucatelor capătă dimensiunile unui ritual din vechi strămoşi: cârnații, tobă, răcituri, sarmalele,
caltaboș și cozonacul nelipsit vor atăta minunat pe masa de Crăciun.

Craciunul in Moldova

Pe lângă împodobirea bradului, în unele gospodării se păstrează un obicei străvechi - decorarea caselor
cu plante: busuioc, maghiran şi bumbişor, purtător de noroc. Bucatele tradiţionale din carne de porc,
tobă, caltaboşi, cârnaţi, piftie, sarmale, dar şi plăcintele poale-n brâu sunt preparate de seară.

Tradiţia spune că femeile nemăritate îşi pot vedea ursitorul dacă pun într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, câte un pic din toate
mâncărurile.

În Moldova, în special în Bucovina, oamenii fac turte de Crăciun şi le păstrează până la primăvară, când sunt puse între coarnele
vitelor atunci când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna.

Bucovina este, de altfel, recunoscută pentru modul în care sunt păstrate tradiţiile. Aici, în ziua de Ajun, femeile obişnuiesc să
ascundă fusele de la furca de tors sau să bage o piatră în cuptor pentru a ţine şerpii departe de gospodărie.

O tradiţie frumoasă, dar care s-a pierdut, este cea de a ieşi afară cu mâinile pline de aluat şi de a atinge fiecare pom din livadă,
repetând: "Cum sunt mâinile mele pline de aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod tot anul".

Tot în Bucovina sunt preparate 12 feluri de mâncare de post, între care prune afumate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu
usturoi, borş de bureţi, care sunt pentru masa din Ajun - ultima înainte de încheierea postului. Uneori, sub masă sunt răsfirate
câteva fire de fân. Peste masă se petrece un fir de lână roşie, legat sub formă de cruce, iar la colţurile mesei se aşează căpăţâni de
usturoi. În mijlocul mesei este pus un colac rotund, iar în jurul său cele 12 feluri de mâncare.

Odată terminată masa, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcăi. În unele zone, ei se îmbracă în portul tradiţional, cu
sumane sau cojoace şi cu căciuli împodobite cu mirt şi muşcate.

În unele zone, pe lângă colindători ies pe uliţele satului cetele de mascaţi - "babe şi moşnegi" care prin joc, gesturi şi dialog
transmit urări pentru anul care vine.

Craciunul in Transilvania

Transilvania
În satele din Maramureş, colindătorii pornesc pe uliţe în Ajunul Crăciunului şi sunt răsplătiţi cu nuci, mere, colaci sau bani.
Tinerii umblă din casă în casă cu "Steaua" şi cu "Capra", reprezentaţii răspândite în numeroase zone din România, potrivit cărţii
"Tradiţii de Crăciun" realizate de Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie Bucureşti.

Ceva mai aparte şi consacrat în zona Maramureşului este "Jocul Moşilor", la originea căruia se crede că au stat ceremoniile cu
măşti din nopţile de priveghi, un ritual străvechi de cinstire a morţilor. După ce au colindat toată noaptea, copiii şi tinerii îşi iau
bicele şi ies pe uliţele satului. Cine le iese în cale este "croit" de biciul "moşilor". "Moşii" maramureşeni poartă, în general, o
mască făcută din blană de cornute şi bat la uşile oamenilor pentru a-i speria şi pentru a le ura un an mai bun.

O altă tradiţie nelipsită în acest colţ al României este "Viflaimul" - o piesă de teatru popular în care este recreat momentul
apariţiei magilor şi al păstorilor ce vestesc naşterea lui Iisus. În jur de 20-30 de tineri pot participa la acest spectacol, în care apar
personaje biblice precum Maria, Iosif, Irod, vestitorul, hangiul, îngerul, păstorii, cei trei crai de la Răsărit, ostaşii, moartea,
dracul, moşul, străjerul şi mulţi alţii, în funcţie de cât de mare este ceata.

Tot aici, de Crăciun nu se dă cu mătura, nu se spală rufe şi nu se dă nimic cu împrumut. Cei care au animale şi păsări în
gospodărie obişnuiesc să le dea mâncare pe săturate şi o bucată de aluat dospit, despre care se spune că le-ar feri de boli.

În unele zone, în Ajunul Crăciunului încă se mai leagă pomii fructiferi cu paie pentru a fi mai roditori în anul care vine. Cei
superstiţioşi ung cu usturoi vitele, la coarne şi la şolduri, pentru a alunga spiritele rele. Din străbuni se spune că, dacă vitele se
culcă în seara de Ajun pe partea stângă, este semn că iarna va fi lungă şi geroasă.

Tot în Transilvania, se mai păstrează încă, în satele de pe Târnave, "butea feciorilor". Băieţii se strâng în ceată pentru a aduna,
încă din zilele de post, vin pentru petrecerea din ultima săptămână a anului. Ceata de colindători este organizată după reguli
complicate şi fiecare membru are un rol (ghirău, ajutor de ghirău, jude, pârgău mare, pârgău mic).

Tot în această zonă se cântă un colind cu rădăcini de peste două milenii, intitulat "Împăratul Romei". Colindul redă contextul
istoric al naşterii lui Iisus, în timpul împăratului roman Octavian Augustus şi descrie momentul venirii celor trei magi de la
Răsărit cu daruri - aur, smirnă şi tămâie.

În satul Limba, din judeţul Alba, se păstrează încă un vechi obicei - "Piţăratul". Denumirea vine de la "piţărău" - colacul pe care
cei mici îl primesc atunci când merg la colindat. El este făcut din aluat care rămâne de la pâine sau de la cozonaci.

În comuna Ilva Mare din Bistriţa-Năsăud, în Ajunul Crăciunului pornesc prin sat "belciugarii" - tineri costumaţi în capră, soldat,
urs, preot, jandarm, doctor, mire şi mireasă, care interpretează, în fiecare casă, o mică scenetă. Obiceiul nu este specific
creştinismului, dar oamenii de pe Valea Ilvelor cred că gospodăria în care joacă "belciugarii" va fi una bogată în anul care vine.
De aceea, toată lumea îi aşteaptă şi îi răsplăteşte.

La Sălişte, în judeţul Sibiu, se păstrează o tradiţie veche din anul 1895. În seara de Ajun, cetele de feciori colindă în toate casele
satului, îmbrăcaţi în costume populare. Colindatul începe cu casa primarului şi a preotului, după care feciorii pornesc din casă în
casă, până dimineaţă, iar la final se duc direct la "ceată", unde colindă "gazda".

În prima zi de Crăciun, la prânz, cetele de feciori colindă în biserică, după încheierea slujbei, fiind ascultaţi de tot satul.
În a patra zi de Crăciun, toate cetele din Mărginime, dar şi din localităţi de dincolo de munţi, din judeţele Vâlcea şi Argeş, sunt
invitate la întrunirea cetelor de juni de la Sălişte, care se ţine anual încă de la 1895, cu o singură întrerupere, de zece ani, după al
Doilea Război Mondial. Fiecare ceată îşi prezintă jocurile tradiţionale şi mesajul, după care se prind cu toţii în Hora Unirii.